191 matches
-
unei opere ține doar de criterii estetice. Cu alte cuvinte, Eliot nu confundă și nu aspiră către echivalarea eticului cu esteticul, ci sugerează doar aplicarea unei grile morale care să ajute în stabilirea judecăților de valoare. Pentru a completa viziunea clasicizantă a lui Eliot vom lua în discuție și cuvântarea sa Ce este un clasic? rostită inițial în 1944 la "Virgil Society" și publicată apoi în 1945. Folosirea unui titlu interogativ sugerează dorința clarificării acestui concept prin raportare la posibile definiții
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
mitologicale (Ce mi s-a întâmplat cu două cuvinte, 1972; Papirus, 1974; Hesperia, 1979; Interiorul unui poem, 1990) dominantă la Ștefan Augustin Doinaș rămâne starea de geometrie mai exact fascinația modelelor clasice. Deși până la el se înregistrează câteva nume de clasicizanți (Duiliu Zamfirescu, Ion Pillat, N. Davidescu, Dan Botta), nimeni n-a atins, la noi, performanțele lui Doinaș; în plan european, singur Hölderlin, cu mult înainte, investise în admirația pentru Helada aceeași consecvență patetică. În orizont fictiv platonician, Doinaș organizează spațial
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
se rezervă o aventură în Zante, insula florilor, tărâm mirific ("E singurul loc unde ceasul nu bate"), analog insulei lui Euthanasius din Cezara lui Eminescu. Seducătoarea insulă fusese nominalizată de Carducci ca paradis terestru; ulterior de către Duiliu Zamfirescu, admirator al clasicizantului italian. În alte texte, același impresionism volatil, flou; nici un profil distinct. Rămasă pe retina celui rătăcit în "cețuri" (singur în "Codrii Dezolării"), Fiorella e o "legendă"; și "parcă într-o apă / se oglindea icoana cea de-a pururea pierdută". În
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
rațiunii teoretice și practice rămân totuși pentru Kant universale și atemporale. Dincolo de rigiditatea criticismului în raport cu mobilitatea romantică, trebuie să subliniem însă că, o dată cu accentuarea rolului creator al subiectului, Kant deschide într-un fel calea eliberării romantice de dogmatismul unei metafizici clasicizante. În ciuda faptului că este rezultatul "conștiinței personale" nemaifiind dat din afară, ca dintr-o lume a ideilor, existentă independent de noi -, totuși adevărul nu se subiectivizează încă la Kant, deoarece despre subiectul transcendental continuăm să avem o cunoaștere obiectivă. Promovând
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu () [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
consideră că originea acestui curent este "mult mai veche" și se plasează în perioada "emancipării fondului mistic vital de sub tutela creștinismului, în epoca Renașterii" (Recesivitatea..., II, p. 343). Având în vedere faptul că Renașterea este socotită îndeobște ca o perioadă clasicizantă, afirmația lui M. Florian poate părea surprinzătoare. Însă lectura unei cărți de Eugenio Batttisti (Antirenașterea. Cu un apendice de manuscrise inedite, vol. I-II, București, Editura Meridiane, 1982, traducere de George Lăzărescu), unde se găsesc o mulțime de argumente în favoarea
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu () [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
a iluminismului, pur și simplu un anti-iluminism"5. Așa e posibilă apariția unei mișcări ca Sturm und Drang-ul în plin Aufklärung. Așa se ivesc categoriile romantice ale mobilității și devenirii, care tind să le înlocuiască pe cele clasice și clasicizante, mult prea statice și imuabile. Dar mai presus de toate, așa devine posibilă apariția conștiinței istorice factorul determinant în uriașa răsturnare de idei care avea să conducă la hegelianism și apoi la relativism în filozofie, la romantism și mai târziu
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu () [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
sceptică. O asemenea resemnare este socotită de iluminismul tradițional și dogmatic, un semn al "slăbiciunii intelectuale sau ale defetismului practic"21. Dar, așa cum arată M. Florian, "cultul istoriei" s-a ivit tocmai ca o reacție la adresa raționalizării excesive, proprii iluminismului clasicizant: el "a luat naștere dintr-o decepție și oboseală produsă de intelectualism, de cultul Rațiunii"22. (Noi am subliniat deja avantajele "propriei noastre mărginiri". De altfel, vom reveni asupra acestei precarități și a provocării pe care o reprezintă ea pentru
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu () [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
numerar, de frica stabilizării. Nu-și pune problema pentru ce trăiește și viața acesteia este de o iraționalitate absolută. Este exponenta unei categorii sociale aflate în declin. Scrinul negru e un roman flaubertian, cu aspect baroc. Criticul susținea, în spirit clasicizant, căutarea performanțelor, a universalului. În Cartea nunții singurul eveniment notabil era căsătoria lui Jim, profesor universitar, cu Vera. Enigma Otiliei e un roman de tip balzacian, cu temă balzaciană și descrieri de tip balzacian. Pe G. Călinescu îl obsedează ideea
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
spirit academic, clasicitate și tentă oratorică, ironie superioară, spirit critic și estetic; impresiona și la cenaclul Junimea, unde se educa simțul și gustul publicului, în sensul afirmării autenticelor valori naționale. În revista Convorbiri literare se contura spiritul junimist, academic și clasicizant, critic și oratoric, ironic și înalt. La reuniunile săptămânale de cenaclu, de regulă ținute în Casa Pogor, erau discutate lucrări științifice și literare, președinte onorific fiind V. Alecsandri. Aici puteau fi văzuți Mihai Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
de Caragiale pe toate planurile. Astfel vorbim de concentrarea stilistică, de personaje, care sunt mereu puține și repartizate cu sarcini dramatice nete. Șapte personaje în Noaptea furtunoasă, două în Conul Leonida, unsprezece în O scrisoare pierdută reprezintă cifre semnificative. Viziunea clasicizantă a lui Caragiale păstrează procedeele generalizatoare, categoriale, fixează un personaj prin ticuri și formule, dar abandonează staticul și este interesată de diferitele forme de particularizare, în special de cele ale limbajului. Acestei enumerări de elemente clasicizante i se pot opune
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
reprezintă cifre semnificative. Viziunea clasicizantă a lui Caragiale păstrează procedeele generalizatoare, categoriale, fixează un personaj prin ticuri și formule, dar abandonează staticul și este interesată de diferitele forme de particularizare, în special de cele ale limbajului. Acestei enumerări de elemente clasicizante i se pot opune fapte esențiale, în netă opoziție cu viziunea clasică. Interesul dominant pentru generalitate se află în contrast cu atenția acordată unor moduri de a particulariza oamenii și împrejurările. Viziunii statice i se opune interesul pentru mișcarea istorică. Pentru Caragiale
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
sau în răvașele pierdute și regăsite din O scrisoare pierdută și chiar din D-ale carnavalului. De asemenea, urmărirea lui Rică și butoiul în care se ascunde fac parte din același lanț ca și pregătirile celor doi bătrâni. Totuși, creatorul clasicizant de tipuri subordonează mereu comicul de situație celui de caracter. Încurcăturile fac mai vizibil dezacordul dintre pretenție și realitate. Această a doua piesă a lui Caragiale începe, cum nu se poate altfel, cu o povestire. Așadar, în prima scenă a
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
îmbrățișat cu spontaneitate de publicul italian al acelor vremuri deoarece, în pragul unirii (1861), reflectă sentimentele și aspirațiile celor mulți. Noul stat devenise tema predilecta a unei serii întregi de creații în versuri care, chiar dacă nu renunțaseră la unele moduri clasicizante, prezente de exemplu în operele lui Ugo Foscolo și Vincenzo Monti, doreau să se adreseze, de acum încolo, unui public mai larg. Acesta este unul dintre motivele pentru care Alessandro Manzoni în românul de referință Logodnicii și în tragedii, Giovanni
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
reiau epifania vântului din Infinitul, ce deschide calea spre starea de odihnă plină de împăcare, spre acea liniștire ce la Quasimodo e prilejuita, de cele mai multe ori, de găsirea cuvântului potrivit. 2.4.2. Leopardi Montale Quasimodo Opunându-se deschis orientărilor clasicizante propuse de revista 'La Ronda', axate și pe recuperarea și răspândirea prozei recanatezului, Eugenio Montale nu este cu siguranță nici adoratorul lui Petrarca, nici al lui Leopardi. Opinia sa despre noua poezie italiană stă sub semnul celebrei sentințe: Niciun poet
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
privit astfel se înscria în noua direcție antidispersivă, de geometrizare, controlare și limitare a tendințelor centrifuge ale inspirației. Considerându-l pe Quasimodo un exponent al crizei din ultima fază a simbolismului Macrì încadra poetica lui în tendința mai largă, simbolistico clasicizanta și ermetica din epoca: la un moment dat simbolul semnificant se identifică cu lucrul semnificat: numele obținut are valoarea lucrului (res), se concentrează, eliberându-se chiar de rezonanță să metaforica.256 Afirmația precedentă, evident exagerată, împingea până la extrem ideea de
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
personalității vergiliene. Antologia Georgicelor (1942) face parte din seria celor mai bune file de traducere din literatura italiană, după cele de Foscolo și Leopardi, afirmă Bronislav Blinski.439 În ele poetul traducător a reînnoit poezia vergiliană eliberând-o de constrângerile clasicizante și redându-i prospețimea versurilor actuale. Spre deosebire de alegerea Georgicelor, ce se potriveau perfect cu personalitatea lui Quasimodo, traducerea din Catullus, continuatorul liniei alexandrine, părea mai puțin previzibilă; totuși, versurile veronezului fuseseră o lectură de tinerețe. În volumul Și pe data
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
traducătorului, iar traducerile din Shakespeare de un alt text teoretic. Alături de Discursurile rostite în anii cincizeci, aceste trei studii dezvăluie unele convingeri ale autorului despre arta transpunerii, printre care, cele mai recurente, evitarea academismului și a exceselor filologice: acea terminologie clasicizanta (...) care a pretins că a devenit un limbaj fantastic, potrivit îndeosebi pentru traducerile textelor grecești și latine, dacă mai rezistă încă într-o zonă neclară a culturii naționale, ambigua din punct de vedere istoric, a pierit în spiritul noilor generații
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
Award în 2001). Ceea ce la postmoderniștii ultimelor decenii ale seco lului XX era perspectivă fragmentară și narațiune segmentată (în buna tradiție a poststructuralismului anilor șaizeci-șaptezeci) devine la prozatorii actuali arhitectură orga nică, îmbinată armonios pe palierele distincte și în tiparele clasicizante ale realismului tîrziu. Totuși, autoreferențiali tatea (Eugenides recunoaște, într-un interviu cu David Weich, că, dacă o parte dintre trăsăturile scrierilor sale sînt "tradiționale", multe altele rămîn "postmoderne", între cele din urmă incluzîndu-se "autoreferențialitatea" și "autoficțio nalizarea"), impulsul deconstructiv, ironia
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
Birmingham (și pe ale liderului lor incontestabil, Raymond Williams). Am intrat, în ciuda unor priviri neîncrezătoare, arun cate inițial aproape direct lui Jerry Hogle, pe un teren intelectual absolut fascinant, complet străin mie pînă în momentul respectiv (fiind încă fidel maiorescianismului clasicizant, asumat în școală, trăiam în cultul unui soi de purism estetic idealist, derivat din vechile clișee ale "artei pentru artă" și literaturii ca "fenomenalitate autonomă"). Aici, arta și societatea, cultura și biografia, textul și existența se îmbinau, straniu însă legitim
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
Occidentului (1918-1922), probează rezistența ei. O altă serie de mutații "malefice" suportă discursul critic asupra decadenței, din ce în ce mai politizat și colorat antisemit. În opinia lui Rodolphe Rapetti, simbolismul se definește asemeni decadentismului ca dublă reacție, la naturalism, dar și la formula clasicizantă a parnasianismului, de la care preia o serie de elemente: tema langorii, a unei hipersensibilități informate cultural și asociate cu un anumit rafinament morbid, compensarea acțiunii prin reverie și reflecție melancolică, abandonarea realului și a prezentului în favoarea visului, a fantasmelor, a
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
are vehemența lui Klimt, dublată în forul interior de rezistența pe care o ridică cercurile naționaliste vieneze în fața picturilor sale, pentru care pictorul va trebui să schimbe comanditarul. Böcklin conferă antichității un nou suflu, care îndepărtează abordarea de la o viziune clasicizantă, statuară, spre una picturală, de la o majestate sculpturală, spre o abordare organicistă. "Privirea lui Böcklin asupra mitologiei este de o originalitate radicală. În concepția sa estetică asupra Antichității, referința la statuar nu mai are locul primordial pe care-l ocupa
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
din arta bizantină, altul amintind de dezideratele Jugendstil-ului"224. Acestei dicotomii vizând elementul decorativ, Paul Constantinescu îi mai adaugă o alta care poate fi raportată la pictura lui Gustave Moreau și Arnold Böcklin, aceea dintre înclinația romantică și "sentimentul clasicizant". Sub semnul romantismului este recuperat și înnobilat repertoriul folcloric în secolul XIX, iar un romantic tardiv precum Mihai Eminescu va da măsura acestei revalorizări în opere remarcabile precum Călin (file de poveste) sau Luceafărul. Romantismul contribuie, în accepția criticului, la
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
poate decela o influență directă a celor doi artiști în arta pictorului român, în schimb, criticul pare să facă o concesie privitoare la sensibilitatea afină a lui Ștefan Popescu pentru mister, mit, simboluri, raportată de critic unui mai cuprinzător sentiment clasicizant. Se poate afirma pertinent însă că opera lui Ștefan Popescu are o factură simbolistă, că asemeni prerafaeliților, artistul privilegiază legenda și basmul, pe care le stilizează, că decorativismul său servește tocmai dimensiunea misterioasă a existenței care ne parvine prin narațiuni
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
picta fapte, ci stări meditative într-un univers compus de el, ce depășea realul. Böcklin a reflectat de asemenea asupra trecutului și antichității. Pasionat ca și Moreau de legende, de mister, de simboluri, în compoziția imaginilor sale domină un sentiment clasicizant)"225. În "Expoziția de pictură a d-lui Ștefan Popescu" din Adevărul, I. Teodorescu relevă caracterul subiacent mitologic sau folcloric al unei compoziții precum Muzica. Expoziția deschisă la Sala Ateneului durează din 19 noiembrie până pe 20 decembrie, iar pictorul expune
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
până la un punct, celor două tipuri de romantism pe care le identifică Virgil Nemoianu în Îmblânzirea romantismului, un romantism Biedermeier și un Romantism înalt (High Romanticism). Ion Negoițescu trasa un scenariu interesant, dimensiunea plutonică era îmbânzită, temperată de spiritul cartezian, clasicizant al lui Titu Maiorescu interesat de caracterul pedagogic, socializant, tranzitiv al imagologiei eminesciene, de îmblânzirea unui High Romanticism în care devenea sesizabilă individualizarea radicală a expresiei poetice cu un rapel vertiginos și primejdios către propria interioritate incandescentă. În Visul Chimeric
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]