465 matches
-
Apuseni.) În acea vreme, puține sate aveau un număr de 22 de familii. Pe baza acestui număr, putem presupune că, în Roșia Nouă exista, la acea dată, o biserică. Presupunerea este întărită, credem, de episcopul Sinesie al Aradului care, în conscripția sa din anul 1755, menționează o biserică de lemn „veche”, la Roșia. Biserica avea hramul Bunavestire, un preot Ioan Popovici (deci „fiul popii”, adică urmașul tatălui său la altar) și un “diac” Ionaș ( probabil Ianăș). Totodată, episcopul notează că parohia
Biserica de lemn din Roșia Nouă () [Corola-website/Science/317754_a_319083]
-
la altar) și un “diac” Ionaș ( probabil Ianăș). Totodată, episcopul notează că parohia era compusă din 24 de case. Această biserică a-a aflat pe un platou ce se desprinde din “dealul lui Lazăr Dalcă”, cel care este înscris în conscripția comitatului Arad din 1743, ca locuitor - cap de familie, în Roșia. Ea a fost vândută satului Șteia, din județul Hunedoara, probabil în anul 1810, după ce s-a terminat construcția începută în anul 1808 a unei noi biserici, situată în partea
Biserica de lemn din Roșia Nouă () [Corola-website/Science/317754_a_319083]
-
listă a monumentelor istorice cu . Parohia este situată pe două văi. Nu se știe din ce pricină, satul nu a îmbrățișat Unirea cu biserica Romei îndată după decretarea ei la Alba-Iulia (1700) cum făcuseră satele din jur. Astfel, parohia pe timpul conscripției lui Inochentie Micu Klein din anul 1733 era neunită (ortodoxă), și avea 40 de familii cu 200 de suflete. Avea biserică și casă parohială, loc arător de 4 cubele (2 jug.) și cositor de 6 cară de fân. Preot era
Biserica de lemn din Berindu Deal () [Corola-website/Science/312950_a_314279]
-
Mihai-Valentin. Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Berind, comuna Sânpaul, a fost construită în anul 1752, după cum rezultă dintr-o inscripție păstrată pe prestol, dar la acea dată ea a înlocuit, indubitabil, biserica de lemn menționată în Conscripția din 1733 a episcopului blăjean Inochentie Micu Klein. Edificată după obiceiul pământului, în cimitirul satului, pe o fundație de piatră, biserica este construită pe bârne solide din stejar, îmbinate ân coadă de rândunică și cheotoare dreaptă, având la bază un
Biserica de lemn din Berindu Deal () [Corola-website/Science/312950_a_314279]
-
din 1596: "Castellum Morsyna". La 1617 cornițele de Hunedoara Ștefan Torok zălogește principelui transilvan Gabriel Bethlen atât târgul ("oppidum"), cât și fortificația ("castellum") de la Margina. Surse documentare vorbesc și despre existența unei vechi mănăstiri în apropiere, dispărută în timpul atacurilor turcești. Conscripția din 1717 o amintește cu 80 de case în districtul Făgetului, fiind, deci, una din cele mai bine populate așezări din împrejurimi. Biserica de lemn cu hramul "Cuvioasa Paraschiva" a fost construită în 1737, în conformitate cu inscripția incizată în prestolul de
Biserica de lemn din Margina () [Corola-website/Science/311890_a_313219]
-
lățime și 7,1 m lungime iar altarul este de 3,2 m lat și de 3,8 m lung. Dimensiunile reduse, chetorile puternice în dinte culcat și fereastra măruntă înfundată pe latura de sud trimit spre secolul 17. O conscripție din anul 1734 reține că biserica de lemn din Certeze era la acea vreme veche și acoperită cu șindrile.
Biserica de lemn din Șurdești II () [Corola-website/Science/315282_a_316611]
-
a cărei suprafață a variat între 10 și 15 jugăre și pe care nu o putea vinde sau zălogi. Aceasta era indivizibilă și era muncită în comun de către toți membrii familiei căreia îi era atribuită. Din cauza deselor emigrări și răscoale, conscripțiile vremii consemnează adesea sesii fără iobagi, pustii, care făceau obiect de tranzacție între diferiți proprietari și care erau date în folosință unor jeleri localnici sau unor iobagi fugiți aici de pe alte domenii, cum se înregistrează în anul 1680 cazul lui
Comuna Racovița în Evul Mediu () [Corola-website/Science/311047_a_312376]
-
număr de 39 sesii pustii, proprietarii acestora părăsindu-le între anii 1690 - 1748. Alături de iobagi, în sat trăiau "jelerii" care erau țărani fără sesie iobăgească. Ei erau obligați la rândul lor să presteze anumite robote în folosul „domnilor”. Sporadic, în conscripțiile satului apar și „"vagii"”, țărani pribegi care nu aveau locuințe statornice și deci, care se deplasau mereu pentru a-și câștiga cele necesare traiului. O categorie restrânsă de locuitori o formau "plăieșii", care erau încadrați în „"Corpul plăieșilor"”, veche instituție
Comuna Racovița în Evul Mediu () [Corola-website/Science/311047_a_312376]
-
satului în perioada dominației otomane este atestată în însemnările lui MARSIGLI, în care se menționează că MOSNITZA era o așezare aflată în părțile Timișoarei. Vatra satului era așezată pe locul numit azi "Satul Bătrân", loc supus inundațiilor pârâului Subuleasa. 1717 - Conscripția localităților Bănățene întocmită de austrieci, amintește de satul MOSCHNITZ cu 50 de case, ceea ce înseamna că, spre sfârșitul ocupației turcești era o așezare bine populată. 1718 - Ca urmare a cuceririi Banatuluide austrieci, Moschnitz ajunge proprietatea curții habsburgice, situația care se
Moșnița Veche, Timiș () [Corola-website/Science/301378_a_302707]
-
austrieci, Moschnitz ajunge proprietatea curții habsburgice, situația care se va menține până în a doua jumătate a sec. XVIII. 1723 - Pe harta Banatului-Timișan întocmită sub guvernământul lui FLORIMUND MERCY, satul Moschnitz figurează în districtul Timișoara cu simbolul de "sat locuit". 1743 - Conscripția camerală amintește Moschnitz, în localitățile din districtul Timișoara. Se specifică faptul că este sat locuit de români, care în acel an au plătit eroriului o contribuție de 735 de forinți, precum și53/ 1/2 unități de dare pe cap și
Moșnița Veche, Timiș () [Corola-website/Science/301378_a_302707]
-
parohie în dieceza Cenadului, arhidiaconatul de Timiș. Aceasta ar fi cea dintâi dar și singura dovadă despre existența comunei în Evul Mediu. În epoca ocupațiunii turcești, comuna există, pentru că însemnările lui Marsigli din 1690-1700, dau Moșnița, comună situată în jurul Timișoarei. Conscripția din anul 1717 ,dă comuna Moschniz cu 50 case, în districtul Timișoarei. Harta lui Mercy din 1723, are Moschniza, în districtul Timișoarei. În harta lui Griselini din 1776 e Moschnitza. În dicționarul lui Korabinszky: Moșnița la ½ milă de la Timișoara, o
Moșnița Veche, Timiș () [Corola-website/Science/301378_a_302707]
-
-lea. Și mai veche este atestarea nobilului român Mihail ”Kuluger” (Călugărul) de la Paroș la 5 decembrie 1559, legat poate de ctitorirea lăcașului. La origine ortodoxă, biserica a deservit liturgic, după 1701, obștea locală unită; această apartenență confesională este confirmată de conscripțiile anilor 1733, 1750 și 1829-1831; harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773) îi atestă, de asemenea, existența. În 1948 a revenit Bisericii Răsăritene.
Biserica Pogorârea Sfântului Duh din Paroș () [Corola-website/Science/326960_a_328289]
-
Sfinților” și nu figurează pe noua listă a monumentelor istorice. Biserica din cătunul depopulat Valea Mare de Criș (în 2009 mai erau doar patru locuitori) prezintă ca planimetrie un dreptunghi, cu terminația răsăriteană nedecroșată, poligonală, cu trei laturi. Întrucât nici conscripțiile epocii moderne și nici harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773) nu atestă existența vreunui lăcaș de cult în dreptul acestei localități, se poate presupune că biserica, cea dintâi a obștii, a fost ridicată în prima jumătate a secolului al XIX-lea; prezența
Biserica de lemn din Valea Mare de Criș () [Corola-website/Science/327270_a_328599]
-
sărăciți, care reprezentau majoritatea țărănimii românești - este susținut și de un eveniment anterior, bine documentat, și anume faptul că sătenii din Chilia ("Tilie") au plătit pentru achiziția Minologhionului 30 de florini la data de 8 iulie 1792: Într-adevăr, o conscripție urbarială (din jurul anului 1600) arată că românii din zonele sătmărene (spre exemplu, cum erau cele de Codru) erau bine organizați în posesiuni românești ("Possessiones Valaches"), cu juzi, cnezi și/sau voievozi; spre exemplu, districtul Ardud, din care făcea parte și
Chilia, Satu Mare () [Corola-website/Science/301760_a_303089]
-
strane. În patrimoniul bisericii există câteva icoane și cărți de valoare. Harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773) și recensămintele ecleziastice din 1761-1762, 1805 și 1829-1831 menționează biserica actuală, pe când cele din 1733, 1750 fac trimitere la o înaintașă medievală a sa. Conscripția din anii 1829-1831 atestă prezența a două biserici diferite, una în satul propriu-zis „Gyalu Marje”, alta în „Grujelas”; nu se poate preciza dacă este vorba de o greșeală a recenzorilor sau dacă existau la acea dată două lăcașuri de cult
Biserica de lemn din Dealu Mare () [Corola-website/Science/320983_a_322312]
-
După 1701, potrivit datelor cuprinse în tabelele comisiilor de catagrafiere din anii 1733 și 1750, lăcașul a fost preluat de uniți, rămânând în această situație până la izbucnirea cunoscutei mișcări de redeșteptare religioasă (1759-1761), condusă de călugărul Sofronie de la Cioara. În conscripția ordonată de generalul austriac Niccolaus Adolph von Buccow în anii 1761-1762, lăcașul, închinat la acea dată ”Sfintei Treimi”, reapare ca unit, statut confesional păstrat cu scurte întreruperi, până în 1948. Harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773) și conscripția din anii 1829-1831 îi
Biserica Pogorârea Sfântului Duh din Ostrov () [Corola-website/Science/327259_a_328588]
-
Sofronie de la Cioara. În conscripția ordonată de generalul austriac Niccolaus Adolph von Buccow în anii 1761-1762, lăcașul, închinat la acea dată ”Sfintei Treimi”, reapare ca unit, statut confesional păstrat cu scurte întreruperi, până în 1948. Harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773) și conscripția din anii 1829-1831 îi atestă, de asemenea, existența. Ca urmare a multiplelor calamități abătute asupra ei - distrugerile provocate de pustiitoarele invazii turcești din secolele XV-XVIII și de incendiile din anii 1883 și 1905 au fost semnificative -, biserica a suferit, în
Biserica Pogorârea Sfântului Duh din Ostrov () [Corola-website/Science/327259_a_328588]
-
BisericăRacovița 2009.jpg|150px|left|Turnul bisericii]] Ca și în alte domenii, mărturiile scrise despre viața bisericească a satului până în anul [[1700]] sunt încă nedescoperite, situație întâlnită și prin satele din jur. Biserici mai vechi decât cele cunoscute din documentele conscripțiilor ce au urmat anului 1700, nu pot fi identificate documetar ci doar arheologic sau din tradiția orală, care menționează o bazilică romană, ce este posibil să fi fost ridicată „În deal” . Deși până în anul [[1765]], satul avea două jurisdicții diferite
Comuna Racovița, Sibiu () [Corola-website/Science/301729_a_303058]
-
au cunoscut scrisul și cititul sunt semnatarii [[Istoria comunei Racovița#Sfârșitul procesului dintre racoviceni și avrigeni pentru muntele Suru|actului de zălogire]] al [[Vârful Suru, Munții Făgăraș|muntelui Suru]] către cămătarul Iacob Felekiensis din [[Avrig]], datat în anul [[1627]]. În conscripțiile secolului al XVIII-lea se menționează existența unor racoviceni care îndeplineau diferite funcții pe lângă castelanii de la [[Turnu Roșu]], pe lângă organele scăunale de la [[Tălmaciu]], precum și pe lângă cele două curți din sat, ca: plăieși, călărași, crainici, libertini etc., „slujbe” care implicau o
Comuna Racovița, Sibiu () [Corola-website/Science/301729_a_303058]
-
castelanii de la [[Turnu Roșu]], pe lângă organele scăunale de la [[Tălmaciu]], precum și pe lângă cele două curți din sat, ca: plăieși, călărași, crainici, libertini etc., „slujbe” care implicau o minimală știință de carte. Ținând cont de aceștia dar și de faptul că în conscripțiile amintite sunt menționați numeroși preoți care îndeplineau funcțiile de „grămătici” , cum a fost cazul lui Ioan Vasile în 1721, respectiv de dascăli ai școlilor sătești, se poate conchide că, deși neatestată documentar până acum, cel puțin începând cu [[secolul al
Comuna Racovița, Sibiu () [Corola-website/Science/301729_a_303058]
-
și pedepse pentru „domnii de pământ” , de care satul nu ducea lipsă, care ar fi îndrăznit să nesocotească înalta poruncă, a dat impuls și școlii din Racovița. Acest lucru este consfințit de mențiunile tot mai dese după acest an în conscripțiile vremii de „"magisteri"” și „"ludimagisteri"” , cum au fost Popa Stan și Popa Toader în perioada 1755-1761. [[Fișier:Valeriu Pantazi - Peisaj din Comuna Racovita, Sibiu.jpg|350px|right|thumb|Peisaj din Racovița, pictură în ulei de [[Valeriu Pantazi]]]] Cele mai vechi
Comuna Racovița, Sibiu () [Corola-website/Science/301729_a_303058]
-
Mîrșa]]” , s-a compensat prin efectele [[Reforma agrară din 1945|Reformei agrare din 1945-1946]]. Pierderi de terenuri s-au consemnat începând din anii [[1960]] când au apărut [[construcție|construcții]] și unități social-[[economie|economice]] cum au fost: Încă de la primele conscripții ale satului se știe că locuitorii practicau o [[agricultură]] sedentară, bienală, cu suprafața arabilă împărțită în două „"câmpuri"” , numite și „"hotare"” sau „"călcături"” , sistem datând de pe vremea [[Imperiul Roman|romanilor]]. Alte denumiri sub care se întâlnesc hotarele satului în [[recensământ
Comuna Racovița, Sibiu () [Corola-website/Science/301729_a_303058]
-
ale satului se știe că locuitorii practicau o [[agricultură]] sedentară, bienală, cu suprafața arabilă împărțită în două „"câmpuri"” , numite și „"hotare"” sau „"călcături"” , sistem datând de pe vremea [[Imperiul Roman|romanilor]]. Alte denumiri sub care se întâlnesc hotarele satului în [[recensământ|conscripțiile]] [[secolul al XVIII-lea|secolului al XVIII-lea]] sunt acelea de „"Territorio inferiori"” și „"Territorio superiori"” . Cu prudența de rigoare se poate considera că „hotarul de jos” se întindea între actualul [[drum]] județean [[Tălmaciu]]-Racovița-[[Avrig]] și [[râul Olt]], iar
Comuna Racovița, Sibiu () [Corola-website/Science/301729_a_303058]
-
JPG|Localnic în cămașă tradițională și clop ciobănesc|100px|right|thumb]] [[Fișier:Locuitoare in ie si chieptar infundat din Racovita, Sibiu.jpg|left|150px|thumb|Racoviceană în port popular]] Informații privind numărul populației ce trăia pe aceste meleaguri parvin din conscripțiile care s-au făcut începând din anul [[1698]]. Cifrele menționate în aceste conscripții în ce privește populația nu exprimau întotdeauna adevărata stare de lucruri, astfel: Pentru acest motiv, cel puțin până în [[1765]] când noile autorități au impus efectuarea unor conscripții cât mai
Comuna Racovița, Sibiu () [Corola-website/Science/301729_a_303058]
-
in ie si chieptar infundat din Racovita, Sibiu.jpg|left|150px|thumb|Racoviceană în port popular]] Informații privind numărul populației ce trăia pe aceste meleaguri parvin din conscripțiile care s-au făcut începând din anul [[1698]]. Cifrele menționate în aceste conscripții în ce privește populația nu exprimau întotdeauna adevărata stare de lucruri, astfel: Pentru acest motiv, cel puțin până în [[1765]] când noile autorități au impus efectuarea unor conscripții cât mai exacte, se poate considera că cifrele referitoare la populația Racoviței nu sunt chiar
Comuna Racovița, Sibiu () [Corola-website/Science/301729_a_303058]