187 matches
-
raportului paritar dintre divin și uman îl ajută pe Leontie să evite una din problemele cristologiei lui Chiril din Alexandria, adică preponderența elementului divin care tinde să-l pună în umbră pe cel uman în persoana lui Cristos. De fapt, cristologia lui Leontie este influențată mai mult de cristologia marilor Capadocieni decât de Chiril. Pe de altă parte, respingerea doctrinei conform căreia trupul lui Cristos înainte de înviere este nedegradabil are, ca și în polemica antiiulianistă a lui Sever de Antiohia, motivații
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
pe Leontie să evite una din problemele cristologiei lui Chiril din Alexandria, adică preponderența elementului divin care tinde să-l pună în umbră pe cel uman în persoana lui Cristos. De fapt, cristologia lui Leontie este influențată mai mult de cristologia marilor Capadocieni decât de Chiril. Pe de altă parte, respingerea doctrinei conform căreia trupul lui Cristos înainte de înviere este nedegradabil are, ca și în polemica antiiulianistă a lui Sever de Antiohia, motivații soteriologice: Logosul nu și-ar fi însușit trupul
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
parte, se explică în mod cert prin faptul că, în general, acestea sunt comentarii ale unor pericope evanghelice), iar accentul cade în mod clar pe puterea sa divină. Dat fiind genul textelor, nu ne putem aștepta să găsim aici o cristologie sofisticată; Leontie se mulțumește să sublinieze că Dumnezeu și omul sunt uniți și identici în Cristos. Foarte prezent e diavolul, instigator al ereticilor; este subliniat și raportul acestuia cu iudeii, în special prin exploatarea și dezvoltarea unor motive existente în
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
mai cu seamă tratatul despre unirea ipostatică), H. Chadwick (1972) a propus ca Marcu să fie identificat în persoana unui egumen al unei mănăstiri de lângă Tars căruia Sever de Antiohia, în două scrisori din anii 515-518, îi cere să condamne cristologia calcedoniană și messalianismul cu care îl bănuia că simpatizează; tratatele Despre unirea după ipostază (11) și Despre botez (4) ar reprezenta răspunsurile lui Marcu la cele două acuzații. În schimb, O. Hesse, în numeroase studii publicate începând cu 1967, subliniază
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
la Marcu cu greu ne poate face să ne gândim că el ar fi creat-o (Grillmeier), sau chiar că ar fi folosit-o în acest mod în primii ani ai controversei nestoriene (Kunze). Totodată, așa cum a observat J. Gribomont, cristologia lui Evagrie nu a fost în centrul dezbaterilor în timpul crizei origeniene din 399-400, ci în timpul celei din anul 515 și după aceea. Ar fi așadar just să semnalăm importanța polemicii antiorigeniste din tratatul 11, însă mai degrabă în favoarea unei datări
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
pe cel ce poartă de cel care e purtat. E dedicat celor care “îl împart” pe Cristos, separând Cuvântul de om. Am amintit divergențele actuale suscitate de interpretarea tratatului: A. Grillmeier (la fel și Hesse) vede aici o polemică împotriva „cristologiei diviziunii” cultivate de călugării origeniști care, la sfârșitul secolului al IV-lea, ar fi atribuit sufletului lui Cristos acțiunile mântuitoare din cadrul „economiei” dumnezeiești, începând cu Venirea în trup; alții (Chadwick) îl consideră o distanțare de calcedonism. Bibliografie. Textul tratatelor 1-10
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
alții „transmitere ierarhică a harului” (hierarchikê eucharistia); e vorba probabil de Crez, introdus în liturghie abia din 476. Firește, monahismul și riturile sale, în special mărturisirea, așa cum sunt descrise în corpus, sunt greu de imaginat în secolul I. Autorul cunoaște cristologia celor două naturi definită de Calcedon în 451 (astfel, de exemplu, folosește frecvent vocabula asynchytos, „neamestecat”, tipică pentru controversele cristologice din prima jumătate a secolului al V-lea și definită apoi la Calcedon: de ex. în Numele div. 1, 4; 592B
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
origine stoică, însă trebuie amintit, că, pentru stoici, divinitatea este absolut imanentă lumii. Apoi, creația este echivalentă cu proodos care produce ființele făcându-le să iasă din divinitatea care le avea în sine (de ex. Numele divine 5, 9: 825A). Cristologia lui Dionisie nu se abate deloc de la dogma stabilită la Calcedon în privința unirii celor două naturi, umană și divină, în Cristos (de ex. Numele divine 2, 10: 648D-649A), însă terminologia referitoare la caracterul inalterabil al naturii divine în Cristos și
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
găsim la Roman. Cercetătorii au crezut că există anumite amănunte care îl apropie de doctrinele teologice ale lui Justinian cum e formula „Unul din Sfânta Treime s-a întrupat” care provocase perplexitate la Roma; același lucru se poate spune despre cristologia poetului care este asemănătoare cu cea a lui Justinian. Într-adevăr, el nu e de acord cu cei care fac din Cristos „un simplu om”, fie el și perfect, formulă pentru care Justinian îi condamnase pe Origen și Teodor din
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Recent, M. Aubineau, acest mare savant și investigator de manuscrise, a descoperit în manuscrisul sinaitic grecesc 492 din secolul al nouălea, două Omilii pentru Paște ale lui Esihie din Ierusalim unde e glorificată Crucea lui Cristos și este expusă și cristologia autorului. Esihie era mai apropiat de școala din Alexandria decât de cea din Antiohia. Esihie nu a scris doar opere de exegeză biblică. Este, între altele, și autorul unei Istorii bisericești din care ne-a rămas doar un fragment referitor
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
ales pe exegeții antiohieni atunci când discută, cu competența pe care i-o permite formația sa, probleme de istorie biblică sau de interpretare a Psalmilor, ori legate de autenticitatea unor opere. Se pare că scriitorul nutrește un oarece interes chiar pentru cristologia lui Nestorios. După cum ne spune el însuși, Cosma ar fi scris și o explicație a Cântării Cântărilor, un Manual de geografie și un Manual de astronomie; oricum, toate s-au pierdut. Unele informații referitoare la Evanghelii sau la Psalmi pe
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
găsim într-un Comentariu la Apocalipsă care-i aparține și a fost descoperit acum șaptezeci de ani. Aici, autorul declară că scrie la aproape cincizeci de ani după viziunea lui Ioan. Totodată, referirile legate de doctrinele creștine, mai exact la cristologie și la doctrina origeniană a apocatastazei, condamnată în acel răstimp la Constantinopol, pe care le găsim în această operă ne permit să-l plasăm pe Ecumenius în secolul al șaselea; apoi, acest comentariu a fost tradus curând în siriană în
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
că această scurtă prezentare justifică îndeajuns adoptarea termenului „mit” în lucrarea de față. În încheiere, dorim să atragem atenția cititorului asupra întrebuințării câtorva termeni sau expresii tehnice, ca de exemplu „anticristologie”, „viziune” sau „sinteză anticristologică” etc. Așa cum vorbim de o cristologie a Sfinților Părinți, ni se pare perfect legitim să putem vorbi de asemenea, în cazul lor, de o „anticristologie”, care să rezume viziunea lor teologică asupra adversarului lui Cristos de acum și de la sfârșitul veacurilor. Am optat pentru ortografierea „Anticrist
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
istoricitatea și corporalitatea întrupării, ar fi dus la o „privatizare” extrem de primejdioasă a mesajului creștin. Episcopii, a căror autoritate începe să se facă simțită în epocă din ce în ce mai mult, au denunțat cu siguranță caracterul neconform cu doctrina creștină al acestei teologii. Cristologia docetistă face obiectul capitolelor 6-11 ale Urcării la cer... Grupul se revendică de la o tradiție profetică venerabilă, al cărei fondator nu este altul decât profetul Isaia. Atribuind această viziune unui personaj de o asemenea anvergură, unanim recunoscut și respectat, harismaticii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o mică parte a credincioșilor - în speță, mișcarea profetică din care acesta face parte. Cea mai mare parte a Bisericii, devenind lumească, instituțională, se înscrie așadar într‑o tradiție stigmatizată, la originea căreia se află Beliar și acoliții săi. Respingând cristologia, teologia radicală a grupului profeților sirieni respinge în ultimă instanță anticristologia. Cristos nu se face om în mod deplin. „Întruparea” îl ascunde, în loc să îl descopere. În consecință, el nu se poate face cunoscut la nivelul limbajului rațional uman, ci numai
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de instituționalizare a figurii Anticristului, chiar dacă numele ca atare rămâne încă neformulat. 2. Cele două Apologii, Dialogul cu Trifon și tratatul (care nu s‑a păstrat) Împotriva ereticilor formează un vast proiect dogmatic, care acoperă mai multe domenii: teologie (diteism); cristologie (cele două parusii); eshatologie (milenarism); demonologie; ereziologie etc. Tema „adversarului eshatologic” nu se bucură de un tratament special în Dialogul cu Trifon. Apologetul, așa cum am văzut, atinge în treacăt această temă, insistând însă asupra iminenței celei de‑a doua parusii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Cercetătorul american consideră că apariția mitului în secolul al II‑lea nu este deloc întâmplătoare. Într‑adevăr, conflictul între evrei și creștini, între Sinagogă și Biserică ajunge la apogeu în această epocă. Un rol important a fost jucat aici de cristologia dualistă a lui Marcion. Hill insistă asupra faptului că Marcion nu se mulțumește să distingă între un Dumnezeu bun și milostiv, al Evangheliilor, și un Dumnezeu drept și înfricoșător, al Vechiului Testament, ci distinge de asemenea între Mesia al creștinilor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și înfricoșător, al Vechiului Testament, ci distinge de asemenea între Mesia al creștinilor, care a fost răstignit, și cel al iudeilor, care va veni la sfârșitul veacurilor. Credința în acești doi mesia opuși, adversari, va marca, într‑o anumită măsură, cristologia secolului al II‑lea. Plecând de la aceasta, o altă teorie, complementară, ia naștere, în mod firesc: cea a doi anticriști, unul iudeu, celălalt păgân. Commodian, de altfel, îi va distinge ca atare. În cazul lui Irineu, și ulterior al lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Marcion, în care ereziarhul este denunțat ca aliat al iudeilor împotriva Bisericii, pentru interpretarea eronată a Scripturilor. Tratatul, de o lungime și de o ambiguitate uneori exasperante, ne interesează mai ales datorită expunerii detaliate pe care o propune asupra cristologiei lui Marcion, care nu este de fapt decât o anticristologie catolică răsturnată. Expunerea ocupă cea mai mare parte a cărții a III‑a, dar ecourile sale se regăsesc în aproape întreg corpusul. În acord cu doctrina lui Marcion, Cristos despre
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a duce vestea cea bună până în iad, unde îi va mântui nu numai pe cei care s‑au supus legii Demiurgului (Abel, Avraam și urmașii lui), ci și pe cei care au respins cu îndrăzneală această lege (Cain și ceilalți). Cristologia marcionită reflectă perfect dualismul fundamental al gândirii sale care distinge între doi mesia, cel al creștinilor (sau universal) și cel al iudeilor (sau naționalist), negând totodată celui dintâi orice caracter istoric. Această concepție a unui dublu Mesia implică respingerea celor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
întreaga omenire a venit deja și este încă așteptat în vederea Judecății Pornind de la această schemă, putem înțelege mai ușor strategia polemică pe care o adoptă Tertulian. Într‑adevăr, ceea ce își propune el să realizeze după ce va fi desființat mecanismul falsei cristologii a lui Marcion este să denunțe această cristologie ca o variantă, destul de prost construită, în definitiv, a cristologiei iudaice pe care ereticul pretinde să o desființeze. Pentru aceasta, el se oprește asupra temei centrale a schemei, și anume Cristos însuși
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
așteptat în vederea Judecății Pornind de la această schemă, putem înțelege mai ușor strategia polemică pe care o adoptă Tertulian. Într‑adevăr, ceea ce își propune el să realizeze după ce va fi desființat mecanismul falsei cristologii a lui Marcion este să denunțe această cristologie ca o variantă, destul de prost construită, în definitiv, a cristologiei iudaice pe care ereticul pretinde să o desființeze. Pentru aceasta, el se oprește asupra temei centrale a schemei, și anume Cristos însuși. În concepția polemistului, Cristos închipuit de Marcion, Cristos
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ușor strategia polemică pe care o adoptă Tertulian. Într‑adevăr, ceea ce își propune el să realizeze după ce va fi desființat mecanismul falsei cristologii a lui Marcion este să denunțe această cristologie ca o variantă, destul de prost construită, în definitiv, a cristologiei iudaice pe care ereticul pretinde să o desființeze. Pentru aceasta, el se oprește asupra temei centrale a schemei, și anume Cristos însuși. În concepția polemistului, Cristos închipuit de Marcion, Cristos care nu s‑a născut dintr‑o femeie reală, ci
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
chip mincinos: [de la] întâlnirile sale, contactele, relațiile sociale, până la minunile sale. Cristosul‑fantomă al lui Marcion nu există pentru Tertulian. El nu este decât o abstracțiune imposibil de identificat istoric și material, o teorie lipsită de eficacitate soteriologică. În consecință, cristologia eretică se întâlnește cu cea iudaică, și ea în afara planului mântuitor al lui Dumnezeu. Schema dublului Cristos se reduce astfel la simpla prezență a lui Dumnezeu și a omului, unul în fața celuilalt, fără vreo comunicare reală între ei. Ciprian al
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
rațiuni de prietenie sau pastorale, la originea programului hermeneutic al episcopului Cyrului se află un alt motiv, mult mai profund, pe care J.‑N. Guinot îl rezumă în acești termeni: „Așa cum lectura Bibliei poate să ofere baza teologiei trinitare și cristologiei definite la sinodul de la Niceea, tot astfel ea arată și realitatea diofizismului antiohian. Iată de ce Theodoret are mare grijă să noteze în comentariile sale ceea ce se referă la natura umană și ceea ce revine naturii divine: neamestecarea naturilor este astfel fără
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]