1,304 matches
-
Sisoe! Păi n-o știu eu pe dumneaei? Sau socoți că ești primul care o zgândără? Asta-i viespe evlavioasă. A trăit pe pământ tot în preajma unui pustnic și s-a sfârșit de foame pe marginea unui blid gol al cuviosului. Nu-i chip, Sisoe! Asta nici n-ar putea să te-nțepe, că are acul bont și-n loc de venin miere. Uiți unde te afli? SISOE (alungă viespea): Că bine zici! Nu-i chip! Mai ieri treceau pe-aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1483_a_2781]
-
se ascundă. Sisoe face un pas înainte, își umflă obrajii și ridică toiagul. Novicele începe să zbiere și fuge înspăimântat după confrați, arătând cu degetul către Sisoe. Sfântul Terentie oprește grupul și se întoarce.) TERENTIE: Da' ce ți-a făcut cuviosul, Sfinte Sisoe, de sari la el și dai să-l muști? SISOE: Ei, Sfinte Terentie, iacătă cum se poate umple de păcate un sfânt! Când am vrut eu să-l mușc și de unde? TERENTIE: Că nu s-a tulburat el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1483_a_2781]
-
anțărț colo, la Mărul lui Adam... MAVRICHIE: Ei, s-a-ntins un binecredincios peste îngrăditură și-a apucat șarpele de coadă. Unul din ceata Sfântului Avesalom. Se mai întâmplă... SISOE: Las-o pe-aceea. Dar ți-a plăcut când un cuvios, nedezbărat cu totul de năravul cel prost, a îndrăznit să apuce, pe furiș, un măr căzut în iarbă și rostogolit către îngrăditură? MAVRICHIE: Da, aceea a fost chiar de poveste! Că până a prins sfântul de veste să alerge la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1483_a_2781]
-
a pornit să zbiere cât îl ținea gura "Hai lelițo-n deal la vie..." și alte măscări de acest fel. MAVRICHIE: Chiar așa? SISOE: Întocmai. Ș-apoi a început să dea buzna și să-i pipăie peste cămeșoaie pe ceilalți cuvioși din ceată, încât unora le aducea mare tulburare, măcar că alții îl stupeau și-l îmbrânceau cât colo... MAVRICHIE: Vai de steaua sfântului care l-a avut în pază...! SISOE: Ba așa i-a trebuit, părinte Mavrichie. Când ai binecredincioși în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1483_a_2781]
-
doi continuă să-și vadă de treabă. După câteva clipe se simte, mai mult decât se aude, un zumzet confuz. Rumoarea crește ușor, se adaugă, în depărtare, clopote, cântări bisericești, voci speriate. Habacuc și Pafnutie se ridică nedumeriți. Cei trei cuvioși ai lui Pafnutie se lasă la pământ, înghesuindu-se ca oile. Intră în fugă, panicat, Sfântul Farnachie. Aură modestă. Caută cu ochii în toate părțile.) HABACUC: Da' ce-ai prăpădit, Sfinte Farnachie? FARNACHIE: Văzutu-l-ați cumva pe fratele Mochie? HABACUC: N-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1483_a_2781]
-
încotro o să-l îndrum. Acolo zici că-i sfântul? BABA SAFTA (către celelalte): Să știți, soro, c-o să fie nuntă... NIȚĂ (împinge ușa spre Sisoe, intră urmat de Pitac. Cele patru femei se bulucesc în prag): Da' ce faci acolo, cuvioase? SISOE (întoarce capul îl privește cu dispreț): Între ai tăi ai fost, și ai tăi nu te-au cunoscut... NIȚĂ: Lasă asta. Mie să-mi spui doar atât: cam ce făceai acolo cuvioșia ta? ILINCA: Iaca se ruga și el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1483_a_2781]
-
isprăvească măcar ce-a început; să mai văd și eu odată Sfântul Soare și toate bunătățile lumii acesteia... NIȚĂ: Ai prins la glas, babă Fira? Ba să-și strângă catrafusele și s-o ia la drum... Auzit-ai sau ba, cuvioase? SISOE: Adevăr grăiesc ție, popo: pentru inima ta tireană, nu vei avea parte de bucuria și de lumina cea lină a Raiului! NIȚĂ: Mă mai și ameninți? Las' c-avem noi ac de cojocul tău! Hai, dascăle Pitac, hai la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1483_a_2781]
-
măsele... SISOE (întoarce capul cu dezgust): Smochine? Umblă sănătoasă, babo, și cată-ți pe altul care să râvnească la smochinele dumitale... Că eu... (face semn că-i sătul până în gât. Fira iese, foarte nefericită) BABA RADA: Tiii, că bine zici! Cuviosul o fi flămânzit, bietul, după câte minuni a făcut pe inima goală. Cap la noi, măi femei, să lăsăm cogemite sfântul să se întindă de foame... BABA SAFTA: Chiar așa! Ia vezi, Ilincă, vezi de cată-n chiler ceva de-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1483_a_2781]
-
sumbre) Sfinția ta, poate ți-ar plăcea niște scrob cu jumări sau niște fasole cu afumătură, cu mămăligă caldă și murături... SISOE (înviorat): Asta-i altă vorbă... BABA SAFTA: Ilincă, tot acuma să-mi vii cu mâncare creștinească, să prindă cuviosul putere, sărăcuțul... Dă fuga...! ILINCA (spre Baba Fira): Mătușă. Hai cu mine să m-ajuți, că acuma vezi... (Ilinca și Fira ies. Celelalte trei babe trec la Sisoe) BABA RADA: Iaca, sfinția ta, îndata mare vin și bucatele. SISOE: Am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1483_a_2781]
-
mai vine. Nu de alta, da' se prăpădește sfinția sa de foame... BABA LUȚA (merge la ușa exterioară, o deschide, strigă): Ilincooo! Da' hai odată, omule, că-i prăpăd... BABA SAFTA (strigă de pe loc): Haida-ha, că s-a muiat de tot cuviosul! ILINCA (intră cu două străchini în mână. După ea Fira, cu un clondir și o căniță de lut): Iaca-i gata, ia! (trec la Sisoe, pun pe masă cele aduse) Poftește sfinția ta și te ospătează. SISOE (vine spre masă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1483_a_2781]
-
atunci mai este. Mai are treabă pe-aici sfinția sa. DUMITRAȘ (supărat): Ilincă, ți-am mai spus: stăi cuminte acolo unde te afli! Și mie taica Sisoe să-mi răspundă ce și cum l-oi întreba, da' de-adevăratele, că altfel, cuvioase, am și eu minunile mele, care se cheamă 25 de trăgători la cinstitu-ți dos; și-apoi mai este o minune care se cheamă "cățeaua" nu știu dacă se cunoaște de ea acolo, în raiul de care spune baba Rada
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1483_a_2781]
-
pace și însurat cu Ilinca ce-i zicea a lui Dudău, decât care altă minune mai mare nici că se poate pomeni! Și nevasta asta a mea e din cele adevărate și vrednică să strunească ea singură o ceată de cuvioși mai mare decât a Sfântului Pafnutie. Și să știi că Ilinca are un meșteșug de face niște sarmale cam cât cele mai mici smochine de la trapeza din mijlocul Raiului, care-mi pare cum nu se poate mai rău că n-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1483_a_2781]
-
care se regăsesc în rugăciune, care-și descoperă după neliniștită căutare, sensul existenței în mărturisirea credinței în Dumnezeu, și, smeriți și cu nădejde sfântă, cer ajutorul sfinților Săi. Sfinți care făptuiesc minuni, ca cea a reunirii familiei, făptuită de Sfânta Cuvioasă Parascheva. Oamenii preferați de Lidia Vrabie sunt cei care din ruinele unei biserici vechi, trecută prin incendiu purificator, cu jertfă proprie, înalță alta nouă; sunt oamenii care parcurg zeci de km pentru a merge la Biserică, și sunt oamenii, care
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
de cele rele, cu măsura cu care vei măsura tu altora, cu aceeași ți se va măsura și ție. Măsură pentru măsură. Iată și o pildă: Un înalt funcționar rus, în vremea Sfântului Serafim de Sarov, a venit în mănăstirea cuviosului părinte Serafim cu dorința de a-l vedea pe acest înțelept om al lui Dumnezeu și de a-i cere sfat și binecuvântare. Când a bătut la ușa chiliei lui, starețul i-a răspuns dinăuntru: „Nu sunt acasă! Nu sunt
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
val, ca valul trece. Mai bine apără cinstea lui Dumnezeu și El o va apăra pe a ta. Mâhnește-te pentru păcat, că doar această mâhnire este aducătoare de mântuire. Dumnezeu să te ajute și să te binecuvânteze! - Iertați-mă, cuvioase părinte, dar cum aș putea eu, o păcătoasă, să apăr cinstea lui Dumnezeu? îl întrebă ea curioasă. - Cinstea lui Dumnezeu se apără prin păzirea și răspândirea adevărului lui Hristos, îi răspunse el. - Plecăciune, sărut mâna, cuvioase părinte, și vă mulțumesc
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
te binecuvânteze! - Iertați-mă, cuvioase părinte, dar cum aș putea eu, o păcătoasă, să apăr cinstea lui Dumnezeu? îl întrebă ea curioasă. - Cinstea lui Dumnezeu se apără prin păzirea și răspândirea adevărului lui Hristos, îi răspunse el. - Plecăciune, sărut mâna, cuvioase părinte, și vă mulțumesc pentru învățătură. Atunci, în acel moment, simți cum o dorință se aprinse ca o candelă în sufletul ei. Cojocul Moș Parfene, gospodar cunoscut din satul vecin, era și un om foarte deștept și muncitor. Era bun
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
se ducea mereu când vroia să se roage. Nu avea carte de rugăciuni cu el, uitase să o ia, dar se ruga cu cuvintele lui, după cum simțea inima și plângea. Singura carte pe care o avea era „Viața și acatistul cuvioasei maici Parascheva”. Acest acatist îl citea în fiecare zi și mijlocirea cuvioasei către Domnul l-a ajutat să găsească, mai târziu, persoane care i-au oferit ajutor, contract de muncă. Acum, având aceste hârtii, mai trebuia să se prezinte la
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
gardul din fața casei. Maria i-a zis: - Nu, Ioane! Astăzi nu se poate, pentru că este sărbătoare. Vei face mâine de dimineață aceasta. - Dar ce sărbătoare este, Marie? a întrebat-o el. Eu am pierdut puțin firul. - Astăzi e pomenirea Sfintei Cuvioase Parascheva. Ion a tresărit uimit. În acel moment, și-a îndreptat privirea către icoană și plin de emoții, cu voce tremurândă, s-a închinat și a mulțumit Cuvioasei Parascheva pentru minunea pe care o făcuse cu el. NOTE ASUPRA LECTURII
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
alții această bucurie. Cred că în caz de nevoie și alții mă vor ajuta." Cao Gui a spus decepționat: "Prea puțini au beneficiat de acest ajutor minor. Norodul nu vă va sprijini pentru aceasta." Regele Zhuang a spus: "Sunt tare cuvios la rugăciuni." Cao Gui a râs: "E prea puțin. Divinitatea nu poate să vă ajute de această dată." Regele s-a gândit puțin și a continuat: Când am avut procese de judecat, nu pot afirma că în toate situațiile judecata
[Corola-publishinghouse/Administrative/1478_a_2776]
-
temeinic, așa cum doar apa sapă În piatra dură. Zăceau cu fața‑n sus În bezna beznelor din dealul Celionului cu mâinile Împreunate a rugă, precum morții cei morți, ei trei, Dionisie și prietenul său Malhus, iar ceva mai Încolo, Ioan, cuviosul păstor cu al său câine, Kitmir. Sub pleoapele plumbuite, Îngreunate de oda somnului, sub pleoapele lor aghesmuite cu balsam și cucuta visului, nu se Întrezărea semiluna verzuie a ochilor pieriți, căci bezna era deplină, bezna jilavă a timpului, negura veșnică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
Înaintea acelui somn. 5. Și văzu lucirea făcliei care, aidoma unui astru, ardea deasupra capetelor lor, sub bolta grotei, și‑și aminti freamătul mulțimii care se Îmbulzea să‑i vadă, apoi tăcerea care se așternuse pentru o clipă, când Ioan, cuviosul păstor, Își va ridica mâinile spre cer, chemând numele Domnului, ca apoi iar să se stârnească zarva. Și dacă fusese doar vis? Dacă fusese doar visul unui lunatic, un vis În vis, mai aievea decât visul visat, și asta pentru că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
copiilor, ale băieților Îmbrăcați În alb, aidoma unui cor de Îngeri. De Îndată grota se va Împânzi cu fumul torțelor și de mireasma tămâii, toți cântau Într‑un glas Întru slava Domnului, preoți, copii și ei trei, Dionisie, Malhus și cuviosul păstor Ioan, cântau Într‑o simțire psalmi Întru slava lui IIisus Nazarineanul, Făcătorul de Minuni și Mântuitorul. Și dacă și ăsta fusese vis? Și dacă și ăsta era o nălucire, dacă se aflau deja la porțile raiului? Era oare capătul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
o cu ei prin găvanele grotei, purtându‑i cu mare grijă, ca pe niște odoare, abia atingându‑i cu umerii lor puternici, În vreme ce mulțimea le lumina pașii și calea, cântând laolaltă Întru Slava Domnului. În frunte Îl purtau pe Ioan, cuviosul păstor; cu mâinile Împreunate a rugă Își șoptea o rugăciune simplă, atât de dragă Domnului; apoi urma Malhus cel cu lunga‑i barbă cânepie, Îl Înfășuraseră și pe el cu straie țesute În fir de aur, iar imediat venea legănat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
duceau pe brațe, ca pe mielul Domnului, ca și băiatul ce‑l strângea la piept pe câinele Kitmir, ca pe mielul jertfit, ca pe un idol păgân, purtându‑l peste abisuri și hăuri, ținându‑l la piept ca un păstor cuvios, cu ochii‑n pământ, neîncumetându‑se nici el să se uite În ochii Întunecați ai lui Kitmir, obloniți de albeața somnului, ochi brumării, ca pruna, Închiși pe jumătate, aproape stinși. Nici el, Dionisie, nu putea prinde privirea lui Kitmir, chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
sfredelitoare, care răzbătea printre dinții tăioși ai fălcii lui Polifem, uriași și cu strungăreață, căci lucrurile stăteau de bună seamă astfel: aceea era vechea intrare În peșteră, Își amintea bine, ca și de povestea pe care i‑o spusese Ioan, cuviosul păstor, În primul său vis sau poate În prima sa trezie, că trecerea fusese lărgită, sau cel puțin așa i se părea lui acum, Încât putea vedea de după umerii purtătorilor săi că stânca grotei fusese netezită, caninii fățuiți la vârfuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]