244 matches
-
lingvisticii cognitive, au abandonat însă ideea lipsei de motivare a semnului, praxematica atribuind chiar formelor o valoare iconică. În aceste circumstanțe, semnul lingvistic actualizează în discurs sau în text potențialități care îl caracterizează prin chiar statutul lui de semn. V. denominație, iconicitate, motivare, referință, semn. SAUSSURE 1916; BLOOMFIELD 1933; BENVENISTE 1966; DUBOIS 1973; GREIMAS - COURTES 1993; DUCROT - SCHAEFFER 1995; DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001. IO ARGOU. Este un "idiom artificial", o variantă socială a limbii, predominant orală, prin care un anumit număr
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
aceea, în a n a l i z a d i s c u r s i v ă, se au în vedere tipurile și strategiile la care s-a recurs, precum și statutul ei în organizarea enunțului. V. explicare, reformulare, denominație. MARTINET 1965; GREIMAS 1966; REY-DEBOVE 1978; BUSSMANN 2008. IO DEICTIC/DEIXIS. Solidar cu noțiunea de "deixis", termenul deictic desemnează clasa de unități lingvistice (eterogenă din punct de vedere morfologic) ai căror referenți se identifică exclusiv prin intermediul coordonatelor contextului extralingvistic necesar
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
și demonstrație nu este întotdeauna relevantă, astfel încît să se poată distinge tipuri discursive suficient de individualizate, fără a recurge la parametri ce țin de domeniul pragmaticii și logicii. V. argumentare, concluzie, deducție. D. FILOZ. 1978; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. IO DENOMINAȚIE. Prin denominație (sau nominație) se înțelege faptul de a atribui nume și reprezintă manifestarea conștiinței de sine a omului prin stabilirea de relații între eul cunoscător și realitate. Procesul denominației sau numirii este în mare parte similar aceluia al referirii
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
nu este întotdeauna relevantă, astfel încît să se poată distinge tipuri discursive suficient de individualizate, fără a recurge la parametri ce țin de domeniul pragmaticii și logicii. V. argumentare, concluzie, deducție. D. FILOZ. 1978; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. IO DENOMINAȚIE. Prin denominație (sau nominație) se înțelege faptul de a atribui nume și reprezintă manifestarea conștiinței de sine a omului prin stabilirea de relații între eul cunoscător și realitate. Procesul denominației sau numirii este în mare parte similar aceluia al referirii (referinței), dar
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
argumentare, concluzie, deducție. D. FILOZ. 1978; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. IO DENOMINAȚIE. Prin denominație (sau nominație) se înțelege faptul de a atribui nume și reprezintă manifestarea conștiinței de sine a omului prin stabilirea de relații între eul cunoscător și realitate. Procesul denominației sau numirii este în mare parte similar aceluia al referirii (referinței), dar actul cognitiv are orientare inversă, deoarece referința este o relație dintre o unitate lingvistică (un cuvînt) și un referent, pornindu-se de la limbă spre realitate, în vreme ce denominația este
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
Procesul denominației sau numirii este în mare parte similar aceluia al referirii (referinței), dar actul cognitiv are orientare inversă, deoarece referința este o relație dintre o unitate lingvistică (un cuvînt) și un referent, pornindu-se de la limbă spre realitate, în vreme ce denominația este un act de desemnare a unui referent, pornind de la realitate spre limbă. De obicei, denominația este identificată cu desemnarea, ambele constînd din relația care se stabilește între un semn lingvistic (cuvînt) și un referent (obiect), adică o realitate lingvistică
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
are orientare inversă, deoarece referința este o relație dintre o unitate lingvistică (un cuvînt) și un referent, pornindu-se de la limbă spre realitate, în vreme ce denominația este un act de desemnare a unui referent, pornind de la realitate spre limbă. De obicei, denominația este identificată cu desemnarea, ambele constînd din relația care se stabilește între un semn lingvistic (cuvînt) și un referent (obiect), adică o realitate lingvistică, denumită desemnat. G. Kleiber disociază însă noțiunea de "denominație" de cea de "desemnare". În această perspectivă
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
pornind de la realitate spre limbă. De obicei, denominația este identificată cu desemnarea, ambele constînd din relația care se stabilește între un semn lingvistic (cuvînt) și un referent (obiect), adică o realitate lingvistică, denumită desemnat. G. Kleiber disociază însă noțiunea de "denominație" de cea de "desemnare". În această perspectivă, denominația este un act care constă în instituirea unei asociații referențiale durabile între un obiect și un semn. Atribuirea unui nume propriu sau a unui nume comun printr-un astfel de act de
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
este identificată cu desemnarea, ambele constînd din relația care se stabilește între un semn lingvistic (cuvînt) și un referent (obiect), adică o realitate lingvistică, denumită desemnat. G. Kleiber disociază însă noțiunea de "denominație" de cea de "desemnare". În această perspectivă, denominația este un act care constă în instituirea unei asociații referențiale durabile între un obiect și un semn. Atribuirea unui nume propriu sau a unui nume comun printr-un astfel de act de referință are la bază ceva însușit, memorizat, constînd
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
al unei obișnuințe asociative. Prin urmare, desemnarea nu este codată și nu este memorizată, precum secvența legumele cu care se prepară ciorba (spre deosebire de construcția formă de relief). Se poate constata însă că desemnarea nu este definită decît prin raportare la denominație, încît, pentru a n a l i z a d i s c u r s u l u i, nu se poate stabili o conceptualizare specială a denominației, care să fie contrară desemnării. În structura discursului, denominația se distinge
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
constata însă că desemnarea nu este definită decît prin raportare la denominație, încît, pentru a n a l i z a d i s c u r s u l u i, nu se poate stabili o conceptualizare specială a denominației, care să fie contrară desemnării. În structura discursului, denominația se distinge prin prezența unor enunțuri metalingvistice precum: x este numele lui y care...; un x care... se numește y; așa cum indică numele, un x este... sau alte formulări similare. Denominația
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
raportare la denominație, încît, pentru a n a l i z a d i s c u r s u l u i, nu se poate stabili o conceptualizare specială a denominației, care să fie contrară desemnării. În structura discursului, denominația se distinge prin prezența unor enunțuri metalingvistice precum: x este numele lui y care...; un x care... se numește y; așa cum indică numele, un x este... sau alte formulări similare. Denominația se realizează deseori prin definiții stipulative (numim x un
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
denominației, care să fie contrară desemnării. În structura discursului, denominația se distinge prin prezența unor enunțuri metalingvistice precum: x este numele lui y care...; un x care... se numește y; așa cum indică numele, un x este... sau alte formulări similare. Denominația se realizează deseori prin definiții stipulative (numim x un y care...), în text fiind prezentă o perifrază definițională. Actul desemnării unui referent se realizează și prin definiția ostensivă, care presupune o trimitere la realitatea propriu-zisă, printr-o regăsire între planul
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
ca desemnare un concept cu orientarea spre un obiect, desemnatul fiind particularizarea conceptului respectiv, iar nu obiectul însuși. Prin a n a l i z a d i s c u r s u l u i se constată că denominația și desemnarea coexistă în enunțuri, căci antecedentul la care se referă o paradigmă a desemnării este în general o secvență a denominației. Dacă discursul analizat este o traducere, identificarea desemnării, arată Eugen Coșeriu, este esențială pentru a stabili corectitudinea transpunerii
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
l i z a d i s c u r s u l u i se constată că denominația și desemnarea coexistă în enunțuri, căci antecedentul la care se referă o paradigmă a desemnării este în general o secvență a denominației. Dacă discursul analizat este o traducere, identificarea desemnării, arată Eugen Coșeriu, este esențială pentru a stabili corectitudinea transpunerii dintr-o limbă în alta. V. concretizare, definiție, denominație, denotație, referent. DUBOIS 1973; GREIMAS - COURTES 1993; DSL 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; VARO
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
care se referă o paradigmă a desemnării este în general o secvență a denominației. Dacă discursul analizat este o traducere, identificarea desemnării, arată Eugen Coșeriu, este esențială pentru a stabili corectitudinea transpunerii dintr-o limbă în alta. V. concretizare, definiție, denominație, denotație, referent. DUBOIS 1973; GREIMAS - COURTES 1993; DSL 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; VARO - LINARES 2004. RN DESTINATAR. Termenul destinatar se întrebuințează în teoria comunicării pentru a desemna subiectul căruia îi este adresat un mesaj de către subiectul vorbitor. Această manieră de
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
vedere al praxematicii, procesul metaforic și ironia au unele puncte comune, căci ambele presupun o contradicție în discursul cuiva, deși primul vizează un conflict denominativ, iar cea de-a doua un conflict enunțiativ. Dar, dacă discursul altuia intervine la nivelul denominației în metaforă, aceasta înseamnă că el este parte componentă la nivel enunțiativ în ironie, deaoarece dialogul enunțiativ, care pornește de la aceeași formă enunțiativă, corespunde unor sensuri diferite. Sub aspectul producerii sensului, ironia și metafora acționează asupra reprezentărilor convenționale obligînd destinatarul
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
discurs, situație de comunicare. CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. AH NOMINAȚIE. Fiind în relație semantică și etimologică cu verbul a numi, cuvîntul neologic nominație are, în domeniul lingvisticii, semnificația "atribuire a unui nume", care îl apropie de un termen de specialitate consacrat, denominație. În principiu, nominația este un act de categorizare, o practică în același timp socială și lingvistică. De aceea, metalimbajul analitic subliniază valoarea procesuală a nominației, aceea de act de vorbire sesizabil în dinamica producerii lui, care îl diferențiază de rezultatul
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
este un act de categorizare, o practică în același timp socială și lingvistică. De aceea, metalimbajul analitic subliniază valoarea procesuală a nominației, aceea de act de vorbire sesizabil în dinamica producerii lui, care îl diferențiază de rezultatul lui reprezentat de denominație. Se poate spune, deci, că nominația este actul prin care subiectul numește ceva în spațiul discursului, clasifică un referent introducîndu-l într-o clasă de obiecte anumită a lexicului, cel puțin atunci cînd nu se urmărește inovarea printr-un neologism. Dimensiunea
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
fost văzut în toate timpurile ca fondator al limbii și că a beneficiat de o atenție deosebită în concepțiile mitice, teologice și filozofice care urmăreau o explicație asupra originii limbii. Deși polisemantismul cuvîntului nume nu permite distincția între nominație și denominație, trebuie făcută deosebirea între producerea lexicală a sensului care interesează ansamblul cuvintelor lexicului (a da un nume la ceva) și producerea nominală a sensului (a indica prin nume; a-i spune pe nume). Mai întîi, dinamica producerii lexicale a sensului
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
Problematica nominației nu se poate rezolva în cadrul înțelegerii mitice, arhetipale a numelui, care face ea denominarea esenței lucrurilor și postulează posibilitatea unei clasificări lingvistice care redă adevărul despre lume. Nominația nu poate fi receptarea unei cunoașteri absolute și definitive, adică denominația unui adevăr, ci este numai expresia lingvistică a unui punct de vedere în mod inevitabil cu perspectivă restrînsă. Deoarece nominația nu presupune numirea unei esențe, ea evidențiază raportul omului cu ființele și cu lucrurile, ce constă din practicile prin care
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
presupune numirea unei esențe, ea evidențiază raportul omului cu ființele și cu lucrurile, ce constă din practicile prin care el realizează categorizările și reprezentările. Aceste practici depind de interesul acordat obiectului numit și, de aici, apar variațiile de sens ale denominației, în care sînt reperabile punctele de vedere diversificate ce stau la baza polisemiei. De asemenea, de aici apar variațiile de sens în diacronie, care urmează evoluția cunoașterii și, tot de aici, rezultă relativitatea lingvistică, generatoare a diferențelor din construcția logosferei
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
sensului în același timp cu influențarea comportamentului oamenilor și, prin aceasta, a lumii. Noțiunea "praxem" trebuie considerată atît din punctul de vedere al limbii, cît și din cel al vorbirii. Prima perspectivă conduce la o înțelegere reînnoită a lexicului, lista denominațiilor lexicale apărînd aici ca artefactul unei însumări metalingvistice a actelor de nominație suficient de recurente în discurs pentru a fi considerate ca fiind stabilizate în limbă. Și cîmpurile semantice cuprinse de articolele lexicografice apar ca potențialități suficiente care rezultă din
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
determinare (parțială) prin completări atașate cuvîntului deictic se realizează o referință deictică. Există și o referință demonstrativă, atunci cînd termenii referențiali nu sînt specifici și nu au autonomie referențială (fiindcă au slabă saturație semantică). V. actualizare, anaforă, cataforă, coreferință, deducție, denominație, discurs, inducție, nume, semn, semnificație. DUBOIS 1973; MOESCHLER - REBOUL 1994; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002, VARO - LINARES 2004; ESCANDELL VIDAL 2004. IO REFORMULARE (argumentativă). Caracterul segmentelor enunțiative care participă prin reformulare la construirea argumentelor orientate către anumite concluzii este legat, aproape cu
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
SIBLOT - VERINE 2002; VARO - LINARES 2004. RN TIPIZARE. Prin delimitarea noțiunilor, care poate părea o activitate abstractă, se produce de fapt o delimitare a realităților pentru care noțiunile sînt reflecții în conștiință, în clase care primesc o denumire (prin procesul denominației). Se realizează astfel o decupare a realului prin care se produce categorizarea, încît, atunci cînd se numește un element al lumii, instrumentul lingvistic care permite reperarea acestui element îl izolează și îl clasifică într-o ierarhie a hiponimelor și a
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]