207 matches
-
imperfectul indicativ (ca timpuri continue), metafore și comparații. V. enunț, metalimbaj, nivel, secvență, text, valoare. DUBOIS 1973; D. FILOZ. 1978; GREIMAS - COURTES 1993; MOESCHLER - REBOUL 1994; DSL 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; BUSSMANN 2008. RN DESEMNARE. Termenul desemnare este raportabil la denotație și la referință, uneori fiind utilizat chiar ca sinonim al denumirilor pentru aceste realități, deși existența lui se justifică numai dacă are o semnificație proprie distinctă. La fel ca denotația și ca referința, desemnarea indică stabilirea sau existența unei relații
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
2002; BUSSMANN 2008. RN DESEMNARE. Termenul desemnare este raportabil la denotație și la referință, uneori fiind utilizat chiar ca sinonim al denumirilor pentru aceste realități, deși existența lui se justifică numai dacă are o semnificație proprie distinctă. La fel ca denotația și ca referința, desemnarea indică stabilirea sau existența unei relații între forma lingvistică și lumea obiectivă. În interpretare exactă, desemnarea este relația dintre forma respectivă și realitatea extralingvistică sau referentul semnului lingvistic, adică un obiect, un proces, o calitate etc.
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
se referă o paradigmă a desemnării este în general o secvență a denominației. Dacă discursul analizat este o traducere, identificarea desemnării, arată Eugen Coșeriu, este esențială pentru a stabili corectitudinea transpunerii dintr-o limbă în alta. V. concretizare, definiție, denominație, denotație, referent. DUBOIS 1973; GREIMAS - COURTES 1993; DSL 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; VARO - LINARES 2004. RN DESTINATAR. Termenul destinatar se întrebuințează în teoria comunicării pentru a desemna subiectul căruia îi este adresat un mesaj de către subiectul vorbitor. Această manieră de definire
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
deoarece nu are mijloace lingvistice caracterizante, diferite de limba obișnuită și, în plus, poate recurge și la mijloace de reprezentare diferite de cele ale limbii naturale, precum pictura, sculptura sau cinematografia. Din punct de vedere logic, discursul ficțiunii are o denotație nulă, fiindcă, deși este un tip de discurs narativ și descriptiv, el este deosebit de discursul factual (referențial) prin faptul că frazele lui nu desemnează referenți reali. De aici, rezultă că specificitatea ficțiunii constă în lipsa denotației, încît este indiferent dacă un
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
logic, discursul ficțiunii are o denotație nulă, fiindcă, deși este un tip de discurs narativ și descriptiv, el este deosebit de discursul factual (referențial) prin faptul că frazele lui nu desemnează referenți reali. De aici, rezultă că specificitatea ficțiunii constă în lipsa denotației, încît este indiferent dacă un nume sau altul are sau nu are referent, ceea ce implică renunțarea la a pune problema adevărului în cazul ei. Mai mult decît alte enunțuri, cele ale povestirii pun deci problema adevărului lor, căci obiectele despre
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
vizează sensurile elementelor dicursive (în primul rînd ale enunțurilor). Pe de altă parte, statutul acestor sensuri trebuie considerat din perspectiva unei ierarhii cognitive, însă nu subordonat acesteia, adică fără o apreciere strictă din perspectiva unei astfel de ierarhii. V. actant, denotație, ideintitate narativă, ipseitate, narativitate, referință. MOESCHLER - REBOUL 1994; DUCROT - SCHAEFFER 1995; DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001. RN FIGURĂ. În retorică, cel care folosește discursul trebuie să instruiască, dar și să emoționeze și să placă. Pentru realizarea acestor finalități, utilizatorii acestui tip
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
nume pornind de la obiect, realizîndu-se astfel desemnarea lui, obiectul fiind desemnatul (sau designatul). Din acest motiv, referința este relația care se creează într-un moment concret între expresia lingvistică și obiectul sau situația extralingvistică, fiind distinctă de relația reprezentată de denotație, ce se stabilește între expresie și întregul reprezentat de clasa obiectelor pentru care ea este semn, clasa respectivă constituind denotatul expresiei. Întrucît referința este orientată spre referent, ea este în măsură să releve informația oferită de discurs prin raportarea la
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
observabile, în vreme ce sensul care stă la baza acestor efecte este o construcție lingvistică ce nu poate fi obiectul unei observații directe, fără însă ca aceasta să-l împiedice de a fi real, ca mișcare naturală a gîndirii. V. accepție, conotație, denotație, semnificat, semnificație, valoare. SAUSSURE 1916; DUBOIS 1973; GREIMAS - COURTES 1993; COȘERIU 1994; MOESCHLER - REBOUL 1994; DUCROT - SCHAEFFER 1995; DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001; DSL 2001; VARO - LINARES 2004. RN SILOGISM. Dintre speciile raționamentului, silogismul s-a bucurat de cea mai mare
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
relații înglobante (ansamblu-component), acestea realizîndu-se între entități, iar, în cazul noțiunilor, relații hiperonimice sau hiponimice (gen-specie). Pentru a n a l i z a d i s c u r s u l u i, sinecdoca prezintă interes pentru variația denotației produsă în cadrul enunțurilor. Există o sinecdocă particularizantă atunci cînd se denumește o colectivitate printr-un element reprezentativ, care produce efectul de exemplarizare (românul este sceptic din fire), și o sinecdocă generalizantă, dacă întregul înlocuiește partea, care poate duce la o
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
o parte, miturile abundente din scrierile deceniului precedent sunt concurate de o componentă etică atestând implicarea poetului în actualitate; pe de altă parte, discursului sincopat și digresiv i se preferă acum o frază tăioasă, care reduce vizibil ambiguitatea spre folosul denotației. Arborescenței retorice i se substituie parabola morală, care spulberă simulacrele printr-o privire „dezvrăjită”, ce intuiește inautenticitatea vieții sociale: „în fața porții grădinii, împodobiți în chip/ fantastic, alergând de colo/ colo scoși din minți... Unul, reprezentând/ cele trei vârste ale vieții
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289956_a_291285]
-
textului; Idem, Competencia lingüística etc. 341 Deși ar putea trece drept un "barbarism", compusul diaskezic (sau diasketic) ne-a fost inspirat de către Coșeriu însuși, care formulase la un moment dat posibilitatea unei skeologii (< gr. skeos = "lucru"), concepută ca "știință a denotației". Am fi putut vorbi și despre texteme dianomice, însă în acest caz am fi alăturat în chip arbitrar un prefixoid elin unui termen latinesc (nomen); etimologic vorbind, corect ar fi fost atunci să folosim expresia "texteme diaonomice" (< gr. onoma = "nume
[Corola-publishinghouse/Science/84995_a_85780]
-
țină seama de felul în care arta poate fi cel mai larg înțeleasă. Fără a pune în discuție originile termenului de artă, însă condiționați de situația identificării acestei "celei mai largi înțelegeri a artei", am fi nevoiți să apelăm la denotația termenului antic de "techné" care presupunea "arta de a face ceva", respectiv "priceperea" de a lucra un obiect oarecare sau "știința" de a comanda, de a măsura, de a convinge, toate acestea constând în "cunoașterea regulilor sau prescripțiilor" unui travaliu
Condiţia critică: studiile vizuale în critica culturală, critica de artă şi arta critică by Cătălin Gheorghe [Corola-publishinghouse/Science/926_a_2434]
-
Fenomenele de stil sunt procese de invenție, care se abat de la construcțiile repetate, comune și uzuale în limbă. Se poate spune că faptele de limbă sunt "abateri" expresive, construcții sugestive, cuvinte și structuri gramaticale mai puțin obișnuite în cazul curent". Denotație și conotație Orice persoană care transmite un mesaj prin intermediul limbajului, care spune sau scrie ceva, urmărește ( conștient sau nu) una din cele două intenții ale limbajului: cea tranzitivă sau cea reflexivă. Stilul științific se caracterizează prin tranzitivitate maximă, urmărind
NOŢIUNI DE TEORIE LITERARĂ by LUCICA RAȚĂ () [Corola-publishinghouse/Science/1771_a_92267]
-
discreția cuiva), a cădea pe capul cuiva ( a veni nedorit la cineva), a-i cădea cuiva drag ( a-i deveni drag), a cădea la învoială ( a ajunge la o înțelegere). În limbajul artistic diferența dintre sens propriu și figurat, dintre denotație și conotație se accentuează, dând uneori chiar impresia de nonsens, de absurd, dacă aplicăm numai criteriile limbajului curent, denotativ. Versurile eminesciene din poeziaFloare albastră: "Iar te-ai cufundat în stele Și în nori și-n ceruri nalte?” utilizează verbul "a
NOŢIUNI DE TEORIE LITERARĂ by LUCICA RAȚĂ () [Corola-publishinghouse/Science/1771_a_92267]
-
scriptorului natațional (nu tocmai național pentru Supervizori, Avizori și Revizori) ar conține dacă e să preluăm schema lui Grunberger, starea de "bien-être" derivată (ca moment de completitudine și atotputernicie, omnipotență aș scrie dacă o parte a cuvântului nu ar avea denotație sexuală, lucru nedorit de analiza mea). Evident, deasupra lor plutește învăluitor ca o ceață deasupra lacului Ciric (Grunberger nu a făcut comparația pentru că nu a ajuns să vadă acest lac la început de toamnă), "mândria de a fi trăit un
[Corola-publishinghouse/Science/1502_a_2800]
-
XIX-lea. Este evident, chiar dacă anticipăm puțin concluziile alăturării traducerilor, faptul că la Eminescu primează proprietarea noțiunii în raport cu proprietatea termenilor, căreia îi este preferat, ca instrument explicativ, aspectul plastic al imaginii. În mod paradoxal, el mizează pe conotație și câștigă denotație. (H) Timpul nu este o noțiune empirică care ar putea fi abstrasă din vo experiență. Căci simultaneitatea cât și consecutivitatea n-ar putea fi percepute dacă în fond n-ar subsista apriori reprezentația timpului. Numai sub supoziția aceasta ni putem
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
celor ce sunt și nu sunt. Or lumina nu pune în vedere sensul slab al unei lumi pe care cuvântul să-l poată rosti prin reflectare ori reprezentare. Cuvântul nu doar că descoperă în sine un adânc pe care simpla denotație îl trece cu vederea, dar el e orb oricărui spectacol reprezentat în textura destrămată a lumii. "Groapa oarbă" din cuvânt e imaginea vacuității rostirii de dinaintea rostitului, nespusul - adânc grăitor ! - al nevederii și al nonmanifestării. Căci ce ar putea să vadă
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
1997a, ib.; vezi și Vasiliu 1987), Sunteți niște elegante etc. (b) Grupul nominal cu articol nehotărât superfluu poate include, pe lângă substantiv, diverși constituenți strâns legați sintactic și semantic de acesta: modificatori restrictivi (cu rol de categorizare, care participă semantic la denotația întregului grup nominal), cuantificatori, constituenți cu rol de complinire sintactico-semantică a substantivului etc. Structurile de acest tip apar atât în poziție sintactică predicativă (vezi supra (a)), cât și în poziție argumentală (complement, grup nominal aflat în recțiunea unei prepoziții). Prezența
[Corola-publishinghouse/Science/85010_a_85796]
-
reale ori a discursului despre ea (în sensul anticilor) până la invenția de lumi posibile"43. Simplificând, observăm că acest ca și cum definitoriu induce înțelegerea textelor ficționale drept texte imaginative 44. Absolutizând criteriul ontologic, "segregaționiștii" consideră că discursul de ficțiune ar avea denotație nulă, pentru că nu desemnează referenți "reali" (aspect exprimat de G. Genette prin sintagmele "pseudo-referință" și "denotație fără denotat"), de vreme ce "textul de ficțiune nu conduce la nici o realitate extratextuală, fiecare împrumut pe care îl face (mereu) de la realitate [...] se transformă în
by Cecilia Maticiuc [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
observăm că acest ca și cum definitoriu induce înțelegerea textelor ficționale drept texte imaginative 44. Absolutizând criteriul ontologic, "segregaționiștii" consideră că discursul de ficțiune ar avea denotație nulă, pentru că nu desemnează referenți "reali" (aspect exprimat de G. Genette prin sintagmele "pseudo-referință" și "denotație fără denotat"), de vreme ce "textul de ficțiune nu conduce la nici o realitate extratextuală, fiecare împrumut pe care îl face (mereu) de la realitate [...] se transformă în element de ficțiune"45. I.A. Richards exprimase ideea că enunțurile literare sunt pseudo-propoziții cu funcție
by Cecilia Maticiuc [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
emotivă, "folosite de dragul efectelor"46, deci lipsite de valoare cognitivă. Această idee s-a bucurat multă vreme de apreciere. Teoria "segregaționistă" acordă, așadar, o dimensiune cognitivă enunțurilor numai în măsura în care acestea se referă la entități din universul fizic. Totuși, lipsa de denotație a unei opere sau caracterul ei ficțional nu o împiedică să aibă o dimensiune referențială, fapt semnalat de "integraționiști", care acceptă ideea bogăției cognitive a operelor de ficțiune. Din această perspectivă, ficțiunea se plasează în afara distincției dintre adevărat și fals
by Cecilia Maticiuc [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
care înseamnă povestiri la persoana întâi (autobiografice sau istorice: memorii, jurnale, mărturii), scrieri științifice, texte critice (eseu literar, eseu filosofic, critică jurnalistică), dar și genurile oratorice, genurile filosofice etc. Specificul literaturii factuale, al cărei raport cu lumea este cel de denotație, constă în faptul că ea pare cea mai clară, fiind complicată, în realitate. Deși poate fi definită foarte simplu prin faptul că are drept obiect realitatea extratextuală, literatura factuală pune, și ea, problema statutului ontologic al enunțului narativ. În plus
by Cecilia Maticiuc [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
ci se manifestă și în prezent. Dacă abordarea externă raportează ficțiunea la teoria mai generală a existenței și adevărului, o abordare internă a ficțiunii se dovedește mai adecvată specificului acesteia. Din perspectivă externă, se constată că numele ficționale nu au denotații, iar afirmațiile ficționale sunt false, însă perspectiva internă relevă lumea ficțiunii în toată bogăția și complexitatea ei. Având în vedere lumea textului, se poate spune că povestirile referențiale sunt verificabile și incomplete, în timp ce povestirile non-referențiale sunt neverificabile și complete 55
by Cecilia Maticiuc [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
Este relevantă și o examinare a statutului specific al enunțării ficționale. Am precizat că discursul de ficțiune este privit, din punct de vedere lingvistic, ca un tip de discurs descriptiv, iar din punct de vedere logic drept un discurs cu denotația nulă, deoarece se consideră că în cadrul discursului de ficțiune frazele nu desemnează referenți "reali". Această observație nu a fost acceptată ca fiind satisfăcătoare pentru definirea conceptului de ficțiune, deoarece nu trebuie să se spună ce nu face un discurs de
by Cecilia Maticiuc [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
ale realului social, ci ale imaginarului social și au toate caracteristicile unei preconcepții; ca atare, experiențele individuale sunt raportate la concepte, nu conceptele la experiențe; de aceea, atunci când realitatea nu corespunde conceptelor, ea va trebui modificată; • realizează o fuziune între denotație și conotație; • folosirea lor în discurs creează adeseori o senzație de emfaza; • se pot concretiza, la nivel social, în simboluri utilizate pentru afiliere sau diferențiere: drapeluri, embleme, insigne, uniforme, logo-uri. Pentru a le surprinde cât mai bine specificul, este
by Răzvan Enache [Corola-publishinghouse/Science/1038_a_2546]