518 matches
-
mai grea, mai trepi dantă. C ine mai are timp de comunicarea și comuniunea propuse de dumnea- voastră. Cine să mai ridice sindrofia la rang de banchet, de symposion? Cine să mai caute azi perimetrul dezinhibator al cramei și fluidul dionisiac al vieții?” “Prietine, oamenii nu s au schimbat în esența lor. Ve șnica prefacere este a vieții, nu a omului. Ca să vorbesc precum un critic, reabilitarea etică și estetică a teme i erotic o-bahice, pe care am făcut-o
Cotnariul În literatură şi artă by Constantin Huşanu () [Corola-publishinghouse/Science/687_a_1375]
-
de sacrificiu creștin. Într-adevăr, cu foarte puține excepții, scriitori citați mai sus exaltă sub diferite forme antichitatea cu sentimente răspicat ostile față de creștinism. Severitatea concepției creștine de viață e socotită incompatibilă cu arta lor, care se complace în cortegiile dionisiace ale bacantelor, în subteranele misterelor eleusine și în orgiile Citerei, Lesbosului și Corintului. De altfel, chiar în Franța glorioasă a veacurilor creștine s a născut foarte curioasa idee că temele credinței nu sunt compatibile cu arta. Însuși Boileau sfătuiește pe
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
Dostoievski. „Tragedia subteranei” (1968), Romanul unui oraș. Petersburg-Petrograd-Leningrad (1972), Poveste cu doi necunoscuți: Dostoievski și Tolstoi (1977) și Romanul unei drame: Lev Tolstoi (1991). Dostoievski și Tolstoi se înscriu, din nou, obsesiei dualului, pendulării între clasic și romantic, apolinic și dionisiac, lumină și întuneric, în cele din urmă cu întrețeseri subtile și simptomatice pentru o întreagă mare cultură. Sub semnul cumpenei pot fi așezate și însemnările din Secolul nostru cel de toate zilele (1980; Premiul Uniunii Scriitorilor), Opțiuni (1989) și Idei
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287485_a_288814]
-
ci suferindă și agitată. De pildă, vinul (E) are mereu același efect asupra celui care-l bea. La fel și muzica flautelor asupra omului cuprins de «entuziasm». Unele și aceleași persoane vor fi uneori ca scoase din minți În delirul dionisiac, oamenii fiind afectați când mai mult, când mai puțin, după dispoziția diferită În care se află2. Strâns legate de aceste variații ale corpului este Îndeosebi imaginația șto phantastikonț. Ea pare să depindă de variațiile trupului și să-i urmeze prefacerile
[Corola-publishinghouse/Science/1931_a_3256]
-
fenomenal și alta aceea concretizată prin influența pajului - care stă sub regimul nocturn, care vrea să o desacralizeze, să o coboare În mundan, În ungher, În materialitatea cea mai normală, către staturile pragmatice ale existenței. Una este apolinică, cealaltă este dionisiacă. Două terapeutici converg către fată. Una este terapeutica ascensională, cealaltă este una descensională. Luceafărul eminescian. O interpretare transeontică. Nacela salvatoare Luceafărul propune „scheme axiomatice ale verticalizării” dimpreună cu o „practică ascensională. Altfel spus mijloace de a atinge cerul. Am atins
LUCEAFĂRUL EMINESCIAN. O INTERPRETARE TRANSEONTICĂ. by Marian Constandache () [Corola-publishinghouse/Science/1694_a_2972]
-
aur, iazuri cu taine și ființe cu „gheare lungi”, „pulberi de nuferi” etc. („Frumoase știme când se-mbată luna / și sângele și-l culcă la picioare/ când cântă iarba - palidă, stăpâna /caleștilor de fum și de ninsoare”). Poemele capătă inflexiuni dionisiace, depășind exoticul, și celebrează vitalitatea, dragostea: „noi ne iubim și totuși suntem zei”; „atât de verzi suntem și atât de înalți”. Registrul nu se schimbă în publicistica din Țările de sus ale merilor (1974), autorul transferând filonul sentimental și aici
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289302_a_290631]
-
caligrafieze versuri de dragoste delicate și discrete. În Desprinderea de țărm (1964), unele titluri mai evocă referențialul dominant în epocă (Constructorul, Șantier naval, Minerii), dar substanța poemelor nu este aceea pe care o sugerează titlurile. Înzestrat cu imaginație, mai curând dionisiac, dar nu fără conștiința efemerității, C. transfigurează realul în sens estetizant. Volumele Clepsidra (1966), Bunavestire (1968), Coline cu demoni (1970; Premiul Uniunii Scriitorilor) cuprind versuri muzicale, mici caligrafii alimentate cu resurse livrești, reverii intelectuale cu unele accente de „neohellenism” (Reversibilitate
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286367_a_287696]
-
Lulù în 1895, realizată în final ca bilogie și incluzând piesele Spiritul pământului și Cutia Pandorei; teatrul lui Wedekind se bucura de succes la noi încă din 1917, când au loc primele reprezentații)". De asemeni, atrage atenția Ligia Tudurachi, "natura dionisiacă și elementaritatea acestui personaj trebuie să fi oferit prilej de discuții în cercul de la Sburătorul, căci nu doar Lovinescu și Hortensia Papadat-Bengescu îi resimt influența. Octav Șuluțiu publică și el, în 1929, un fragment de roman cu titlul Lulù", iar
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
de rigoarea Evului Mediu, am putea contura tipologia personajelor din cântecele populare, fie că aparțin spiritualității galice Cântecul lui Roland, fie celei saxone Cântecul Nibelungilor. Introdus de Arhiloc în literatură, cântecul popular reprezintă un „perpetuum vestigium” al îmbinării apolinicului cu dionisiacul, oglinda muzicală a lumii a cărei melodie primordială își caută o viziune onirică paralelă pe care o exprimă în poezie. Ilustrând planul zeităților Olimpului, Apollo și Dionysos apar în prim plan. Zeul tălmăcitor de vise sau prevestitor (în concepția vechilor
Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea, opţiune sau necesitate? by Dorina Apetrei, Mihaela Butnaru, Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Science/426_a_1250]
-
de aparență ce înfățișează lumea apolinică a frumuseții și a tot ce ascunde sub ea. Prin noblețea atitudinilor sale, Apollo ne arată necesitatea acestei lumi a chinurilor, pentru ca, prin ea, omul să fie constrâns să făurească viziunea eliberatoare. Sub masca dionisiacă se ascunde durerea primordială și ecoul ei, renunțarea la sine din contopirea cu acesta, cu „Unicul Primordial” reproducând imaginea acestuia întocmai momentul în care omul nu mai e artist, ci a devenit operă de artă. Nașterea tragediei grecești, fenomenul dramatic
Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea, opţiune sau necesitate? by Dorina Apetrei, Mihaela Butnaru, Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Science/426_a_1250]
-
manuscrisului latin descoperit în 1803, lângă o mănăstire bavareză Benediktbeuern. Animat de bucuria ce transpare din textul al cărui laitmotiv este „Când suntem în tavernă, nu ne pasă de nimic”, acesta pare a fi o scenă descrisă în prezentarea serbărilor dionisiace, starea supremă identificată beției. Poate fi ironic sau satiric, în funcție de contextul istoric, dar fără îndoială cântecul constituie un reper pentru perceperea influenței burlești, în ceea ce privește cultura muzicală. Contemporaneitatea a plasat informația la același nivel cu omul modern, insinuându-se în toate
Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea, opţiune sau necesitate? by Dorina Apetrei, Mihaela Butnaru, Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Science/426_a_1250]
-
i-au succedat. A reevaluat filosofia Greciei antice (în studiul Nașterea tragediei) în defavoarea clasicismului, văzut ca afirmare a viziunii raționale și în consecință decadent. În special, tragedia greacă a fost interpretată ca o expresie a impulsului vital sau ca „moment dionisiac”. Nietzsche critică valorile fundamentale ale societății, ajungând la negarea oricărui principiu ce ține de cenzura transcendentă (imposibilitatea omului de a cuprinde și de a înțelege cunoștințele precedente informației sensibile bazate pe o percepție, din cauza limitării impuse de către „Marele Anonim”) și
Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea, opţiune sau necesitate? by Dorina Apetrei, Mihaela Butnaru, Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Science/426_a_1250]
-
ca destin imanent al omului despre care scrie: Apollo, zeul prevestitor al grecilor și stăpânul artelor plastice, întruchipând liniștea înțeleaptă a plăsmuitorului, este pus în antiteză cu Dionysos. Nietzsche identifică starea apolinică în visare, în starea onirică și pe cea dionisiacă în starea de beție, confirmând faptul că ambele pleacă din același punct, inițial, dar se depărtează odată cu transformarea subiectivului în uitarea totală de sine. Prin analogie cu realitatea empirică, apolinicul poate fi identificat cu starea primordială, cu echilibru edenic, în timp ce
Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea, opţiune sau necesitate? by Dorina Apetrei, Mihaela Butnaru, Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Science/426_a_1250]
-
pleacă din același punct, inițial, dar se depărtează odată cu transformarea subiectivului în uitarea totală de sine. Prin analogie cu realitatea empirică, apolinicul poate fi identificat cu starea primordială, cu echilibru edenic, în timp ce evoluția societății a dus către împlinirea unei stări dionisiace. În același timp, lumea contemporană pare a o depăși, pentru că aceasta presupune în primul rând doborârea tuturor barierelor ridicate între oameni, fiecare devine congener cu aproapele său; ca și cum vălul Mayei s-ar fi sfâșiat în jurul misteriosului „Unic originar”, omul pășește
Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea, opţiune sau necesitate? by Dorina Apetrei, Mihaela Butnaru, Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Science/426_a_1250]
-
care omul a atins acest echilibru nu putem vorbi cu certitudine, însă Evul Mediu ne oferă confirmarea acestor fapte prin serbările de Sf. Ioan și Sf. Vitus, când mulțimi tot mai mari cântă și joacă dansuri tradiționale în care farmecul dionisiacului restabilește legătura dintre oameni sau om-natura înstrăinată (dușmană ori subjugată), sărbătorindu-și împăcarea cu fiul său omul. Elenul apolinic are o părere diferită în raport cu efectele acesteia, care i se păreau titanice și barbare, dar cu toate limitele și măsura sa
Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea, opţiune sau necesitate? by Dorina Apetrei, Mihaela Butnaru, Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Science/426_a_1250]
-
acordat sub sancțiunea mitului și a cultului. Satirul își duce viața eternă sub masca unei civilizații, rămânând mereu același, în ciuda generațiilor succesive sau a istoriei popoarelor. De aceea, raportul dintre el și omul-produs al culturii se aseamănă celui dintre muzica dionisiacă și civilizație, adică se anulează treptat. Corul aduce consolare durerii, conține un element letargic în care sunt atenuate toate limitele și piedicile existenței obișnuite. Astfel, umanitatea de astăzi pare a fi involuat, raportându-ne la vechii greci dominați de optimismul
Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea, opţiune sau necesitate? by Dorina Apetrei, Mihaela Butnaru, Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Science/426_a_1250]
-
venera ca pe un model-comedia antică (teatrul lui Euripide). Drama lui nu reprezintă decât un „fenomen rece și aprins totodată, la fel de apt să înghețe sau să ia foc”, ce aduce în prim-plan contemplarea apolinică, idei paradoxale și reci; extazul dionisiac tinde spre patos și nu spre acțiune. Așadar, primul pas spre depărtarea de originea divină a omului reprezintă, analizând ideile lui Nietzsche, substituirea adevăratei origini a artei neplastice adică moartea tragediei. Apropierea de natura umană a însemnat revoluția dogmatică (omul
Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea, opţiune sau necesitate? by Dorina Apetrei, Mihaela Butnaru, Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Science/426_a_1250]
-
VTRA, 1993, 6; Liviu Ioan Stoiciu, Textualismul trebuie reformat, „Cotidianul”, 1994, 242; Nicolae Oprea, Un poet din Nord-Vest, „Calende”, 1994, 8-10; Mircea Muthu, Poemul despre cuvinte, TR, 1994, 50; Virgil Mihaiu, Suflu poetic septentrional, ST, 1994, 12; Aurel Pantea, Un dionisiac la masa textualiștilor, APF, 1995, 1-2; Caius Dobrescu, Incredibil, dar adevărat, VTRA, 1995, 3; Ion Moldovan, A patra carte, F, 1996, 7-8; Dumitru Chioaru, De la alexandrinism la vizionarism, APF, 1996, 9; Munteanu, Jurnal, VI, 142-149, VII, 231-234; Iulian Boldea, Tensiunea
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290671_a_292000]
-
atracție și de respingere, este pamfletul sociologului Ferdinand Tönnies Cultul lui Nietzsche. O critică (Der Nietzsche-Kultus. Eine Kritik, 1879). După ce el însuși a fost un nietzschean entuziast prețuise mai cu seamă Nașterea tragediei în care vedea prefigurată ideea unei "comunități dionisiace", care stă la baza celebrei distincții introduse de el dintre "comunitate" (Gemeinschaft) și "societate" (Gesselschaft) Tönnies renunță la pasiunea sa din tinerețe și proclamă sus și tare motivele viscerale pentru care trebuia să se opună de urgență nihilismului nietzschean: acestea
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
așa-numitei "filozofii a vieții" și în seria de critici ale civilizației care au caracterizat gândirea europeană în primele decenii ale secolului XX. Pornind de la convingerea de origine nietzscheană potrivit căreia există un antagonism radical și imposibil de suprimat între dionisiac și apolinic, așadar între viață și spirit, între natură și cultură, între suflet înțeles ca principiu vital și forme ca scheme în interiorul cărora este prinsă viața, s-a dat o expresie filozofică, literară și artistică unei răspândite neîncrederi în pretențiile
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
la Belle Époque". E de ajuns să ne gândim la iraționalismul tulbure și opac, inspirat de filozofia romantică a lui Carus, la cercetările de mitologie ale lui Bachofen și la concepția tragică asupra vieții a lui Nietzsche, care anima viziunile dionisiace ale cercului așa-numiților "cosmici" inițiat de Alfred Schuler și de tânărul Ludwig Klages în München, la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX. Sau la direcția culturală promovată cu succes de Eugen Diederichs, fondator în 1896
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
ca un cadavru în descompunere", luare de poziție care l-a făcut să piardă, desigur, considerația unor scriitori precum Romain Rolland, Stefan Zweig și Hermann Hesse. Dar dincolo de orice contingență, opoziția era de principiu. Reluând antiteza nietzscheană dintre apolinic și dionisiac, și în același timp pe cea romantică și vitalistă dintre spirit și viață, Thomas Mann o completa cu noua semantică a modernității, articulând-o cu măestrie suverană în multiplele sale fațete: creativitatea se opune cunoașterii abstracte, simplitatea originară intelectualității, iar
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
acestea, chiar păstrând distanța față de el și mai ales față de cei "zece mii de profesori ai iraționalului care, la umbra sa, au răsărit ca ciupercile în toată Germania"132, el recunoștea că Nietzsche intuise corect când a identificat în discrazia dintre dionisiac și apolinic, dintre instinct și rațiune, dintre viață și spirit, sursa bolilor civilizației. Dincolo de Nietzsche, așadar dincolo de "tragicul destin" pe care îl reprezentase, problema era de a reconstrui rațiunea pe noi baze și de a cuceri un concept de humanitas
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
îl conține în întregime. Dar ceea ce contează este că, în fața dezorientării și vidului cauzate de nihilism, Benn reacționează, pe urmele lui Nietzsche, cu forța creativității artistice, cu metafizica expresiei și a formei. Arta este atitudinea capabilă să corespundă impulsului forței dionisiace a vieții, să-i exprime curgerea eternă și perspectivismul inevitabil. Și acest lucru se întâmplă pentru că arta produce forma, așadar reprezentarea creativă care pătrunde realitatea devenirii mai bine decât o poate face conceptul metafizic de adevăr. Din punctul de vedere
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
momente semnificative: prima oară, când se dedică o întreagă prelegere pentru a arăta în ce mod criticile civilizației realizate de Spengler, Klass, Scheler și Ziegler depind în ceea ce privește constituirea lor filozofică de Nietzsche, și mai exact de antiteza dintre apolinic și dionisiac pe care toți aceștia o reiau cu accente de fiecare dată diferite, folosind-o drept categorie a filozofiei istoriei în scopul unei critici a prezentului 147. Nietzsche apare apoi încă o dată la sfârșitul cursului, când Heidegger își încheie prelegerile în
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]