351 matches
-
afiș ca să nu estompeze imaginea băuturilor, adică să le fixeze mai bine în ochii privitorilor. Parcă începeam să înțeleg mesajul afișelor. Fiecare lucru își avea motivația lui. Mi-era clar. Se făcuse ora șase tot privind la afișe. Fata cea durdulie nu apăruse încă. Nu pricepeam de ce întârzia atât de mult. Îmi spusese să vin cât puteam de repede și eu mă conformasem. Deci nu era problema mea, ci a ei. Nu mă simțeam cu nimic vinovat. Am comandat o cafea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
date, prilej cu care mi s-a făcut cadou un craniu de unicorn; m-am întors acasă, mi-a venit pe cap individul acela de la gaze, plătit de dușmanii mei ca să-mi fure craniul; a doua zi dimineața, fata cea durdulie îmi cerea să o ajut pentru că era convinsă că Întunegrii i-au răpit bunicul; am așteptat-o la locul întâlnirii, dar nu și-a făcut apariția. Eu aveam asupra mea două obiecte extrem de importante: craniul și datele permutate. Le-am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
a mea. Zidul reprezenta probabil limitele ce-mi îngrădeau viața. Tăcerea - o rămășiță a întâlnirii mele cu desonorizarea. Imaginile estompate din jurul meu - un indiciu al crizei iminente cu care se confrunta imaginația mea. De strigat, cred că mă striga domnișoara durdulie îmbrăcată în costum roz. După ce mi-am analizat rapid viziunile de moment, am redeschis cartea. Dar nu mai eram capabil să mă concentrez. Viața mea nu înseamnă nimic, mi-am zis. E egală cu zero. Gol total. Ce-am făcut
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
gând să dorm până venea broasca cea râioasă, mare ca un Volkswagen Golf. N-a fost să fie cum mi-am dorit. N-am apucat decât vreo două ore de somn. Pe la unsprezece seara s-a înființat la mine domnișoara durdulie în costum roz. M-a scuturat zdravăn de umeri. N-avea nimeni dreptul să-mi perturbe somnul. Nu eram mingea de ping-pong a nimănui. — Lasă-mă în pace! am bombănit. — Te rog, scoală-te! Te implor! insistă ea. — Lasă-mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
că o aud de undeva de departe... de la câțiva kilometri. Parcă vâjâia vântul. — Deci ai nevoie de mine? mă întrebă ea. — Bineînțeles. 17 În țara aspră a minunilor Sfârșitul lumii, Charlie Parker, bomba cu ceas — Te implor, striga fata cea durdulie. Dacă nu te scoli, se sfârșește lumea. N-are decât să se sfârșească, am mârâit eu. Mă durea îngrozitor rana. Parcă băteau în burta mea patru picioare a doi gemeni zdraveni. Ce s-a întâmplat? Ce te doare? Am respirat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Dacă nu încerc să fac ceva în sensul ăsta, cineva va avea de suferit. Acel cineva sunt chiar eu, se pare. — Deci, oricum trebuie să-l salvăm mai întâi pe bunicul. — Pentru că noi trei suntem oameni buni? Da, zise fata durdulie. 18 La capătul lumii Citirea viselor Incapabil să-mi sondez sufletul, m-am întors la cititul viselor vechi. Pe măsură ce iarna avansa, n-aveam altceva mai bun de făcut. Așa că, cel puțin temporar, am reușit să mă detașez de senzația de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
roz? — Îi place bunicului. Zice că-mi vine foarte bine. — Așa și e, îți vine foarte bine. Femeile grase arată groaznic în roz, ca niște tarte cu căpșune. Dar ei i se potrivea de minune. — Bunicului tău îi plac fetele durdulii îmbrăcate în roz? — Da, bineînțeles. De aceea sunt întotdeauna foarte atentă la ce mănânc. Cum nu sunt, cum slăbesc. Așa că nu-mi lipsesc untul și smântâna din meniu. — Ei, nu mai spune! Am deschis dulapul din perete și am scos
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
a pornit camionul, am văzut Skyline-ul demarând frumos și silențios, iar de la casetofonul mașinii se auzeau Duran Duran. A dispărut repede din câmpul meu vizual. — Te-aș ruga să te uiți la mașinile din urma noastră, i-am zis fetei durdulii. Dacă ți se pare că ne urmărește vreuna, spune-mi și mie. A încuviințat și s-a întors. — Crezi că ne urmărește cineva? întrebă ea. — Nu știu, dar nu strică să fim atenți. Ți-ajunge dacă mănânci doar hamburger? Nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
luat pe bunicul tău și el era mai prețios decât orice altceva pe lume. Din cauza asta, n-am cum să mai aflu acum ce mi-a plantat el în cap. Nu mai pot face nimic. Stai liniștit, zise fata cea durdulie. N-au pus ei mâna pe bunicul. Există aici o ieșire secretă. A întins-o pe-acolo, folosind dispozitivul de ținere la distanță a Întunegrilor. Ca și noi. Cum de ești atât de sigură? — Simt. Bunicul este un om foarte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
cifre, dar pe parcurs, la câțiva dintre indivizi a modificat racordarea în momentul apariției mirosului de suc de struguri. Ne-am dat seama de lucrul acesta la o masă de prânz când s-a servit suc de struguri. Fata cea durdulie a pufnit în râs, dar mie nu-mi venea deloc să râd. După ce mi-au introdus sistemul de permutări, am avut aproape tot timpul niște senzații ciudate. De exemplu, mirosul de pepene galben pe care-l răspândea parfumul fetei îmi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
îți merge mintea! Vă rog să mă scuzați, dar aș vrea să mă retrag. Nu prea am timp la dispoziție... — Ai grijă să nu te prindă bestiile alea! îi spuse el fetei. Stai liniștit, mă descurc eu, zise fata cea durdulie sărutându-l ușor pe frunte. Vin să te iau. — Te rog încă o dată să mă scuzi pentru ceea ce s-a întâmplat, a zis el întorcându-se spre mine. Dacă ți-aș putea lua locul, aș face-o cu plăcere. Am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
ne-a luat comanda fără să mai schițeze vreun gest. — Două supe de porumb și două sandvișuri, zise ea. — Da. Fiți amabilă, ce zi e azi? am întrebat. — Duminică. — Ai văzut că am avut dreptate? i-am zis eu fetei durdulii. Până ni s-a adus mâncarea, am răsfoit Sports Nippon de pe scaunul alăturat. Știam că nu-mi servea la nimic să-l citesc, dar tot era mai bine decât să nu fac nimic. Ziarul era din ziua respectivă, datat 2
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
cosmică nu trecea cu vedere nici cel mai mic amănunt. Parcă începeam să-l înțeleg pe Aleoșa Karamazov. Vieții limitate i se acordă întotdeauna și fericire limitată. Voiam să cred că am reușit să ofer puțină fericire Profesorului, nepoatei sale durdulii și fetei de la bibliotecă. Nu știu dacă aveam dreptul să mai ofer ceva și altcuiva. Mai aveam puțin timp la dispoziție și mi-era teamă să nu apară totuși cineva care să-și dispute un pic de fericire. L-am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
mai putea întoarce. Vorba ceea: "Vrei, nu vrei, bè Grigori agheasmă!" Mi-am examinat cu toată îngrijirea carabina ca nu care cumva să mă deie de sminteală tocmai la adică; dealtfel, drăguța mea de carabină cu două țevi era destul de durdulie și glonții destul de mașcați, ca să nu-i poată mistui 129 dihania oricât de bun pântece ar fi avut. Am stat așa două ore întregi pe ceasornic pănă ce a pornit goana, căci la munte nu-i ca la câmp; locurile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
Le-a permis să se regrupeze, ceea ce făcură sărind repede, și în pofida bunelor manierl, peste bănci. Eleva de serviciu aduse supiera. Gabriela luă polonicul. Cu ochii pironiți pe cer, fetițele încetară să șușotească: "Așa, al cui e rândul?" O fetiță durdulie, cu niște ochi mari, albaștri, nu prea vioi, își răsuci palmele: "Al Cristinei, dar lipsește!" "Să zicem atunci că e al tău." Foarte satisfăcută, micuța dolofană își împreună mâinile și spuse rugăciunea. Toată lumea se așeză. Gabriela începu să servească supa
by Georgeta Horodincă [Corola-publishinghouse/Memoirs/1098_a_2606]
-
ușa și intră, În sfârșit acasă. Îl Întâmpină mirosul de mâncare gătită, aromele amestecându-se Între ele. Astă-seară putea distinge aroma vagă de dovlecel, ceea ce Însemna că Paola făcea risotto con zucca, disponibil doar În anotimpul acesta, când dovleceii barucca durdulii și de-un verde-Închis erau aduși din Chiogga, de cealaltă parte a lagunei. Și după aceea? Pulpă de vită? Prăjită cu măsline și vin alb? Își agăță sacoul În șifonier și merse de-a lungul holului spre bucătărie. În Încăpere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2078_a_3403]
-
o picătură de miere amestecată cu ierburi descântate, și-a frecat buzele cu hrean, le-a vopsit, începând o cutiuță nouă de cremă amestecată cu Phytolacca Decandra. În zorii zilele de 22 aprilie, arăta ca o păpușă de porțelan: micuță, durdulie, cu ochii albaștri ușor tiviți cu negru, cu fața albă și buzele foarte roșii. S-a așezat în trăsură cu satisfacția de a se ști frumoasă. Zogru a privit-o cu ochii lui Pampu, buimăciți de somn, și și-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
papucilor doamnei celei corpolente. Până la urmă, tipul cu bandajul nu mai rezistă: "Alo! Da' dă noi nu să ocupă niminea?", lansă el o întrebare către cele cinci cadre medicale. Aceștia nu părură să-l audă. În schimb, ieși mânioasă foc durdulia. Ridică un index autoritar spre un anunț: "Dumneata nu știi să citești?". "Ba știu. Da' văd că n-aveți niciun gând cu noi. Stau acia dă o juma' dă ceas și mă perpelesc, și să scurge sângele dân mine, și
Eu, gândacul by Anton Marin [Corola-publishinghouse/Imaginative/1431_a_2673]
-
pe negândite, restul persoanei lui Porfiri i se arătă în fața ochilor. Acesta era, fără îndoială, mic de statură și îndesat, cu o burtă masivă și cu fiecare parte a lui, de la capul său mare și tuns scurt la mâinile sale durdulii, lăsând impresia unei umflături. Însă ochii aceia, calmi și alerți, degajau căldură și înțelegere și, astfel, făceau figură aparte în constituția sa. Poate că va merge totuși înăuntru și-i va mărturisi totul, deși nu era sigură ce-ar mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
un sens de finalitate. De acum înainte, așa va fi mereu. Era amețit din cauza foamei. Dar mai era ceva. Se simțea ca și cum era pe marginea unei prăpastii și nu înțelegea cum a ajuns în această drojki, așezat lângă acest străin durduliu, care clipea des și îl privea cu atenție în timp ce își aprindea o țigară. ă Porfiri Petrovici, se auzi spunând. ă Da? spuse omul de lângă el, exhalând fum. ă Îmi este frig, îi spuse el bărbatului. Bărbatul dădu din cap și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
fața boțită de gerul șfichiuitor - m‑a Întrebat: - Abe primește musafiri zilele astea? - De ce nu? E Întotdeauna bucuros să te vadă. - Nu m‑am exprimat bineă Știu că e Întotdeauna politicos cu Mary și cu mine. Mary era o femeiușcă durdulie, vioaie, scundă și zâmbitoare. Ravelstein și cu mine țineam mult la ea. - Mă rog, dacă ești oricând bine‑venit și dacă e amabil cu tine, care‑i problema? - Nu prea se simte bine, nu‑i așa? - Abe e unul din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
ciuf scurt și platinat, cocoțat pe un cap mare și rotofei. Fardată strident, cu speranța că cearcănele prea vizibile vor fi acoperite, Dana Lupe nu mai făcea impresia de altă dată. Majoritatea fetelor se îngrășaseră. Deveniseră femei în toată regula, durdulii și apetisante, făcând ca Luana să pară, prin tăcerea și trupul zvelt, o fetiță timidă, abia ieșită în lume. Cu tenul alb, curat, ochii creionați discret cu dermatograf negru, silueta armonioasă, îmbrăcată într-un costum de firmă și pletele ondulate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1548_a_2846]
-
la adresa cu pricina. Impresia dezastruoasă pe care i-o lăsă clădirea dărăpănată și firma strâmbă, agățată deasupra, îi tăie tot elanul. Patroana, doamna Alexina Alexe, era în ton cu tabla ruginită, pictată șui, pe care o spânzurase la intrare. Bătrână, durdulie, neîngrijită și prost îmbrăcată. O privi pe deasupra ochelarilor, fără să lase impresia că ar vedea-o. O declară angajată fără nici un alt cuvânt. Luana pierdu ore întregi într-o încăpere cu titlul de birou, ce sta să se prăbușească, uitându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1548_a_2846]
-
din tot sufletul. Escu îi aruncă o singură privire apoi coborî un etaj mai jos, se întinse pe o banchetă și dormi, instantaneu, un somn fără vise. Cea care visa era Luana. În capătul luminos al tunelului, ea zărise copilași durdulii, cu bucle blonde și aripioare albe, fluturânde, de îngerași. Și-ar fi dorit să alunece mai repede, să se bucure de râsul lor sănătos, de aura ireală din jurul lor. Dar un glas de bărbat, ce se încăpățâna să nu tacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1548_a_2846]
-
Ba chiar ai fi zis că voia să vină la comisar să dea mîna cu el. — Nu. Nu cred. Nu știu..., răspunse Maigret. Personajul era mic de statură, grăsuț, iar soția lui nu-l depășea În Înălțime, fiind și ea durdulie. De ce avea Maigret impresia că era belgiancă? Din cauza culorii deschise a tenului, a părului aproape blond și a ochilor albaștri bulbucați? Era cel puțin a cincea oară cînd se Întîlneau. Prima dată, bărbatul se oprise brusc, și fața i se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2055_a_3380]