343 matches
-
ontologie și discurs. Prima carte, Cum eu..., indică o amplasare în zona (neo)modernismului, între Lucian Blaga și Nichita Stănescu. Hieratismul și rusticitatea se asociază în serii alegorice dezvăluind o tratare solemnă a mitului, iar fabula e turnată în imagini evanescente care funcționează ca analogon al stărilor eului. O vizibilă schimbare de registru aduc culegerile Vorbindu-vă prin semne (1979) și Elegii vorbite (1982), în care se simte influența poeziei italiene (Carlo Porta, Edoardo Sanguineti, Spatola ș.a.). Limbajul își sporește acum
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288855_a_290184]
-
sentimentul morții, care nu provoacă anxietăți, ci predispune la meditație asupra eternei treceri. De aici, frecvența motivului fortuna labilis. Simțăminte delicate sunt generate de iubire, specificul expresiei preromantice fiind determinat de spiritualizarea și idealizarea acesteia. P. propune un eros serafic, evanescent. Modelul p. își găsește ilustrarea și în producții ale poeților români de prim-plan, în poezii de Heliade-Rădulescu (O noapte pe ruinele Târgoviștii, Zburătorul), în versurile lui V. Cârlova (Păstorul întristat, Ruinurile Târgoviștii, Înserare), Grigore Alexandrescu (Miezul nopții, Adio. La
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289012_a_290341]
-
lumină; finalmente, ajungem în punctul din care am pornit și închidem cercul cu peretele afumat. De această dată, motivul se asociază lămpii și umbrei înțelegem de ce pereții nu puteau fi perfect albi: aspectul lor nedeslușit oferă luminarea scenică prielnică jocului evanescent al umbrei. Constelația intratextuală acum analizată se desenează în punctele de interferență a două serii intratextuale, inegal reprezentate, ce prind contur în jurul celor două nuclee: pereți afumați și ferestre mari, cu lumină neconvingătoare. Între alb și negru, șirul hipertextelor potențează
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
1982; Premiul Național pentru proză), are structura unui bildungsroman, în care devenirea interioară a personajului central - o profesoară de matematică aflată în primii ani de experiență didactică -, se conturează pe fondul încercărilor unei inteligențe artistice lucide de a surprinde granițele evanescente dintre imaginar și real, dintre fabulosul apotropaic al poveștilor și dimensiunile neliniștitoare ale istoriei concrete. Îndrăgostită de mentorul ei din facultate, condamnat pe nedrept la închisoare în epoca tulbure a anilor ’50, Constantina reface în conversațiile cu fiul acestuia, Filip
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287602_a_288931]
-
o umbră inconsistentă"10. Ce judicioasă remarcă această inconsistență a puterii centrale! Metaforă frumoasă pe care o putem aplica tuturor "zonelor de autonomie temporară" care caracterizează, în toate domeniile, viața triburilor postmoderne. Morala dominantă nu mai este decât o umbră evanescentă. Desigur, ea continuă, oficial, să existe. Dar este muzeografiată. Se face referire la ea, o vizităm uneori așa cum vizităm o curiozitate ce amintește de vremurile bune de odinioară. Dar cimentul care întărește corpul social își găsește altundeva ingredientele. Și tocmai
by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
-
Draperii negre (1932), Caietul cu simfonii (1935), Cântece din sat (1941). O culegere din epigramele și „epitafele” sale, Ad memoriam, i-a apărut în 1931. A semnat și G. Șt. Cazacu-Delarast sau Șt. Delarast. C. unește o atmosferă a tristeților evanescente și a armoniei muzicale, de sorginte simbolistă, cu poezia satului și, paradoxal, cu aceea a războiului. „Acorduri”, „litanii”, „game stinse” acompaniază dureri înăbușite (credința stinsă, ruperea de glie, trecerea) și pustiul sufletului. Modelul este G. Bacovia, dar influențe vin și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286150_a_287479]
-
unor astfel de fenomene de tipul imaginilor poetale (diafane sau transparente) acoperite, ascunse în corpul poetic, trans-aparente însă în lumina proiectată care le expune în perspectiva incertă a unor medieri, în intervalul unui fond în "trupul" căruia își profilează chipul evanescent. În și prin ele, inaparentul transpare - strălucește - în vizibil, fără ca el însuși, după cum nici diafanul în sine, să fie vizibil. Diafanul lasă inaparentul să apară, îi oferă un loc de trecere și de manifestare, fondul de spațiu în care el
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
originarului ("mă-ntorc de acum spre/ vatra-n lumină 23"). Lumea lărgită care se arată, iluminată de steaua albă a imaginii revelatoare, e a cântecului fără cuvinte, a rostirii fără rostit care își slăvește noul chip ce transpare prin corpul evanescent al materiei: Dacă lumina ar cânta/ vărsându-și puzderia,/ noi am vedea cum cântecul/ consumă materia 24". E o lume de culori, de sunete și de semne, "culori luminate, doar ele destăinuite trepte și har", care își oferă imaculata frumusețe
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
Irealizare și desensibilizare Vorbeam de trecere prin intermediul luminos al transparenței care este chiar trupul subtil, invizibil, al diafanului. Caz în care nu avem de a face propriu- zis cu apariția unei imagini clar conturate, ci cu imaginea clarității înseși. Imagine evanescentă, fragilă prin faptul că ea figurează tocmai trecerea, în ambele sensuri, de la apariție la dispariție, de la vizibil la invizibil 1. Actul trecerii funcționează ca un receptor și un transmițător al luminozității: primește lumina în puritatea distanței parcurse și o reflectă
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
În poezia lui Ion Vinea, înainte de a intui revelator acel "trup de aur vechi" ce stă "vedenie în raze"3, înțelegerea trebuie să străbată mai întâi o deschidere tulbure, "umbrele și luminile-n vasta și singura lor oglindă"4, câmpul evanescent al unor apariții impure, deseori de natură acvatică: "privirea de apă a trecutului"5, "tăcerea ca o apă între noi"6, "Apa inertă ca un ochi ce nu mai așteaptă"7. Apoi, dezvăluirea neașteptată, limpezirea, lumina în care totul devine
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
privirea ce descoperă un alt peisaj în orizontul scufundat al sufletului. Ca și în alte cazuri discutate până acum, întunecarea perspectivei mundane corespunde închiderii orizontului exteriorității. Privirea se întoarce în sine, coboară în adâncul în care "ochiul luminii" poate scruta evanescentele alcătuiri. Ceea ce scapă privirii obișnuite cu spectacolul contingenței se oferă unei alte priviri, pătrunzătoare în neobișnuitul lucrurilor ce tremură în străfundul neluminat al lumii. Nu e percepția care creează în vizibil câmpul obiectelor pe care le ridică la nivelul ochilor
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
priveliștilor invizibilului de către sufletul dionysiac, "chipul din undă setos de splendida sa realitate, chipul care-și caută modelul, chipul care-i întinde gura arsă de dor"32, dar care, "prins încă în mrejele diafane ale visului, încearcă spaima unui univers evanescent"33. Pe de altă parte, asistăm la nașterea imaginilor în mediul transparent al devenirii, cel care le primește la sine și le reverberează spre cerul formelor eterne. Aici poezia "se înalță până la càstele regiuni ale ideei", căci ea "renunță la
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
invizibil, păstrându-și transcendența. Vedem lucrurile luminate de soare, dar nu putem pătrunde cu privirea în lumina sa orbitoare. "Poate e soarele/ deasupra sufletului", "nevăzutul soare", "soarele/ în ceru-ascuns, doar luminând"62. Nu e însă strălucirea soarelui care cuprinde fața evanescentă a lumii sensibile: "nu vei mai avea soarele ca lumină/ ziua și strălucirea nu te va mai lumina// necuprinsul va risipi peste tine/ neînserata lui lumină"63. Ascunsul nerevelat pune în lumină și în vedere tot ce iese din ascundere
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
a realității. Însă povestea e zămislită din transparențe; prin imaginile pe care le pro-pune se pune în vedere ceea ce este, ceea ce este cu putință prin ceea ce ar fi putut să fie. Nu imagini ale imposibilului unei irealități inaccesibile, evazive ori evanescente, ci ale inaparentului în care se (s)pune ceea ce apare. Se arată în fulguranța diafană a unei armonii reale. Viziune de o clipă care nu se împlinește decât în întredeschisul poemului, dincoace de care "neîmplinita armonie" măsoară sărăcia și uscăciunea
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
lipsă: "prin ierburile arse, cu greu mă urnesc înspre apa vie/ să pot să ajung pe lumină./ și cine mă așteaptă pe mine?/ farmecul stelei licărește duios peste lună/ bătută cu unghia, răsunând în pustie". Un drum înapoi către sinele evanescent, o trecere încremenită în suspensia timpului. De fapt, înapoi spre niciunde, spre nimeni, prin distanța pustie a unui decor în declin. Apa vie nu e apariția ce dă relief peisajului străbătut; e imaginea profilată în retragere, în departele anti-peisajului, figura
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
orice imagine fenomenală. Ceea ce nu înseamnă că exterioritatea se defenomenalizează în favoarea unei percepții numenale care ar scruta adâncul, altfel insondabil. Am văzut că interioritatea însăși a eului nu mai are natura unui subiect coagulant, fibra unui nucleu tare, devine fluidă, evanescentă, neutră 89. Dar actul acestei resorbții se spune în chiar întoarcerea sa în potență, dă de văzut desfacerea care pune - apocaliptic - temeiul unei noi faceri 90: "Prin pietrele roșii sclipind în deșert/ trupul meu trece cu aripi în nori/ aleargă
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
în față, își creează o mereu altă față care, la rându-i, se răs-față în vederea care o consumă. Aruncată înainte de vederea care îi deschide calea, fața nu e figura ci chemarea. Fața cheamă vederea, îi stă mereu în față, imagine evanescentă a prevenirii în sine. Niciun reper în acest spațiu evacuat, doar borne ale vizibilului defunct. Ce se poate vedea în mediul acestei totale destrupări, ce față ar mai putea dibui ceva în adâncul neluminat? Dar "fața îmi intră cu putere
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
Densitatea corporală a unei prezențe și urzeala subtilă a ceea ce aproape că nu e corp, vizibilitatea unei figuri (a unui sens), profilându-se prin cuvinte ca o umbră (o imagine), și totuși caracterul aproape invizibil al naturii sale aeriene, transparente, evanescente până la inconsistență" (ibidem, p. 202). 7 Poem datat 1913, inclus în vol. Scrieri (1968), în Adrian Maniu, Versuri, ed. cit., p. 264. 8 Vol. Drumul spre stele (1930), în Adrian Maniu, op. cit., p. 134. 9 Vol. Cântece de dragoste și
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
1970), în Leonid Dimov, Texte, Editura Albatros, București, 1980, p. 91. 24 Plutirea aceasta e însă una neașteptată, desprinderea în clipa unui "deodată", o smulgere din nevederea imaginii lumești, străbatere rapidă a vălurilor ce ascund sensul originar, inaparentul abia intuibil, evanescent în chiar clipa posibilei sale manifestări: " Se trece întunericul prin sită/ De-o mână clătinată în imens./ O clipă; parcă, limpede, palpită/ În fundul minții umbra unui sens" (Hipnapompică, în Leonid Dimov, Texte, ed. cit., p. 177). 25 Abia aici - de
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
și nostalgia și al îmbinării dramatismului cu delicatețea: „Pretutindeni melancolie, / întuneric și umbre, / umbre și dragoste latentă,// Pretutindeni” (Pretutindeni). Latura dramatică nu este însă accentuată, poezia este una de atmosferă, cu o anumită lentoare a mișcării, încercând să transpună stări evanescente: vis, somn, umbre, valuri, șoapte. Eul liric își desfășoară existența între viață și vis, între dorință și trăire (Sufletul neliniștit). Și Vânătoarea de umbre (2001) se caracterizează prin permanenta oscilație între inocență și tentație: „Eu sunt copilul cel rău. / Chiar
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289067_a_290396]
-
înflorit (1978) și Picătura de ploaie (1987). În poezie, abordarea eseistică din lucrările de critică și istorie literară transferă obișnuințe intelectuale și idei ce exprimă o structură temperamental-artistică. M. cultivă un lirism ușor abscons, explorând spații de dincolo de obiectualitatea concretă, evanescente stări emoționale, nelămurite mâhniri transcendente. Versurile albe nu recurg nici măcar la o ritmică a semnelor de punctuație, conținând nu o dată ecouri din discursul teoretico-literar: „punctul central”, de pildă. Dar și un crez deliberat, acela că prin vers se poate pătrunde
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288067_a_289396]
-
artistului miniaturist, neîntrecut în arhitectura grațioasă a filigranului. SCENE ALE MEMORIEI. LA ANTON HOLBAN În crearea unei strategii romanești de anvergură, cel mai important loc pare să-l ocupe "condiția" lumii inventate. Marcel Proust a ales să reprezinte un univers evanescent, dar ascultînd de o întocmire monstruoasă în ramificațiile ei de mondenitate, univers în același timp curgător sub aripa timpului și stătător sub privirea halucinant trează, eterniza(n)tă, a analistului. A privi nestingherit lumea, cu toată lentoarea unui examen "rece
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
implicații și sugestii (de perspectivă, de tonalitate, de „coloratură” a unor răsfrângeri stilistice în configurarea/ edificarea personajelor și a raporturilor lor, într-o procesualitate a devenirii, „lentă” - mai curând nebruscată, „fluidă” -, dar sigură), în eclerajul naratorial (arhitectură voit nereliefată, aproape evanescentă, a montajului-joc de ordinul „punctului de vedere” și al unei sadoveniene glisări a „vocilor” din text) imprimat curgerii verbale a întregului? „În închipuirea ei, bănuiala care intrase într-însa era un vierme neadormit”: amprenta stilistică este, aici, una neutral-naratorială, care
Prelegeri academice by NICOLAE CREŢU () [Corola-publishinghouse/Science/91809_a_92372]
-
Cluj), „Viața românească”, „Secolul 20”, „Lettres internationales” ș.a. Placheta de versuri Ochii necesari (1968), cu care D. debutează editorial, reușește să sugereze o atmosferă poetică bine închegată, care, fără a abuza de metafore, compune un peisaj liric îmbinând straniu intuițiile evanescente și locurile comune. Coordonatele mediului poetic țin de o delicată candoare: „Sufletul meu de băiețel/ E și acum în pod printre uitări” (În pod) sau „Profesorul meu de desen/ Era ca o pușcă de vânătoare,/ Trăgea în copii cu privighetori
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286882_a_288211]
-
efect al puterii, al modei, după cum bate vîntul și cere actualitatea. Sociologia s-a născut din spațiile albe și din eșecurile istoriei evenimențiale, iar spiritele înalte i-au catalogat răutăcios pe sociologi ca fiind istorici ratați sau filosofi inhibați. Socius evanescent, medium improbabil. Mediologia, știință de interval și de promiscuități suspecte, este promisă aceluiași destin ca și sora ei mai vîrstnică: succes universitar, debandadă epistemologică? Am fi preferat formula inversă: oprobriu și fecunditate dar deocamdată nu putem garanta decît pentru primul
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1031_a_2539]