262 matches
-
atribuit acest lucru întâmplării. După părerea noastră, însă, sfârșitul prin exil sau moarte suspectă sau violentă al atâtor prieteni apropiați de-ai lui Ovidiu ne vorbește clar despre ideile politice ale Sulmonezului însuși și poate sugera chiar cauza adevărată a exilării poetului nostru. 6. Soția Fabia și Paulus Fabius Maximus În galeria personajelor care alcătuiesc lumea lui Ovidiu se disting cu claritate două personaje care ne atrag în mod deosebit atenția: Fabia, a treia soție a lui Ovidiu, rudă, în ciuda a
Publius Ovidius Naso. Misterul relegării la Tomis by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
precizat, chiar cu riscul de a ne repeta, că, nici aici, nu ne putem aștepta la formulări categorice și declarații ostile, ci doar la afirmații aluzive sau de-a dreptul echivoce, care, destinatarilor mai apropiați, care cunoșteau adevărata cauză a exilării, le puteau sugera clar autentica dispoziție sufletească a sulmonezului. Ceea ce s-a spus până acum despre curentul antiaugustan, căruia îi aparține și Ovidiu, și despre modul de a se manifesta față de noua situație politică care s-a creat prin instaurarea
Publius Ovidius Naso. Misterul relegării la Tomis by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
cu voce tare că Fabia nu are de ce să roșească nici măcar acum: are motive să fie îndurerată, dar nu are de ce să se rușineze. Ciudat sfat dat unei soții care trebuie să fi fost la curent cu adevărata cauză a exilării lui Ovidiu și care nu trebuia să se rușineze, chiar dacă, așa cum se presupune de obicei, eroarea consta în faptul că poetul a fost "mediatorul adulterului Iuliei Minor cu D. Silanus". A nu se uita că Fabia era una dintre însoțitoarele
Publius Ovidius Naso. Misterul relegării la Tomis by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
a-și putea asuma și apărarea lui Ovidiu). Într-adevăr, Ovidiu, amintind de circumstanțele furtunoase ale acelei îndepărtate de-acum (au trecut deja patru ierni) întâlniri cu Paulus, vrea să-i întărească acestuia convingerea că delictele care au dus la exilarea lui, pot fi camuflate sub vina (scuzabilă) a primei greșeli și că, de aceea, Paulus poate să-i aducă poetului alinare: Haec igitur referens, et quod mea crimina primi Erroris venia posse latere vides, Respicis antiquum lapsis in rebus amicum
Publius Ovidius Naso. Misterul relegării la Tomis by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
cu încetul, a înțeles că, date fiind antecedentele, vina sa avea circumstanțe atenuante. Din perspectiva noastră, cele două momente sunt despărțite în mod intenționat de poet. Altminteri, sentimentele destinatarului dezvăluite în momentul ultimei întâlniri, ar fi arătat adevărata cauză a exilării lui Ovidiu, dar poetul dorea să păstreze cu gelozie acest secret fie pentru că așa i-a impus Augustus, fie din calculele sale personale sau de conveniență față de alte persoane. Cele două momente psihologice, despărțite de Ovidiu, sunt integrabile: acestea ne
Publius Ovidius Naso. Misterul relegării la Tomis by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
le susțineau și au pecetluit aproape cu exilul sau chiar și cu moartea atașamentul lor față de aceste idei. Realitatea, prin urmare, era mai crudă și mai puțin roză decât a văzut-o Boissier. Probabil că aceste convivia stau la baza exilării poetului. Era ușor de încadrat cazul poetului care fusese deja etichetat de Augustus pentru activitatea sa literară și pentru concepția sa asupra vieții, clar opuse celor ale împăratului în categoria delictelor de lezmajestate de gradul trei: aceea a injuriilor aduse
Publius Ovidius Naso. Misterul relegării la Tomis by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
frivol, inept...) și să fi contestat loialitatea acestuia față de împărat. Și cu îndoială în suflet și amărăciune în inimă, Augustus prefera să se lase amăgit de asigurările de fidelitate ale "prietenului" său. De aceea, atunci când Paulus a auzit edictul de exilare al poetului, s-a arătat furios pe Ovidiu, asigurându-l pe Augustus că durerea care îi atinsese inima era și a sa405. Împăratul, pentru moment trebuie să se fi declarat așadar mulțumit de explicațiile lui Paulus, revărsându-și toată mânia
Publius Ovidius Naso. Misterul relegării la Tomis by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
care trebuia să definească noua instituție imperială: principatul. Intenția lui Ovidiu e prea evidentă ca să mai fie comentată. Rezumăm în câteva rânduri ceea ce sperăm să fi clarificat până aici. Ovidiu, în Fasti, deci cu puțin timp înainte de apariția edictului de exilare, își propunea să elogieze figura lui Paulus Fabius Maximus și a casei sale mai mult decât pe cea a lui Augustus însuși, transformându-l într-un adevărat erou, vrând parcă să-l imite poate pe Vergilius care făcuse același lucru
Publius Ovidius Naso. Misterul relegării la Tomis by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
acuzau de moartea lui Paulus. Nu se poate afirma cu precizie dacă acea ocazie trebuie pusă în legătură cu scandalurile legate de Iulia Minor (nu prea credem acest lucru din motivele deja menționate), sau cu o mișcare politică anterioară sau imediat următoare exilării acestei Iulii 430. Oricum ultima ipoteză ni se pare mai probabilă. Din motivele expuse de noi în acest lung capitol, credem că fapta la care a asistat Ovidiu trebuie să se fi întâmplat chiar în casa lui Paulus sau este
Publius Ovidius Naso. Misterul relegării la Tomis by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
asupra sa: "Dacă mi-au fost de folos, e îndoielnic; mie, versurile mi-au dăunat dintotdeauna: au atras asupra mea invidia pentru harul meu"447. Și cu aceste afirmații și altele de acest fel ne situăm cu puțin timp înaintea exilării: după cum se știe, prima ediție din Amores, care cuprinde cinci cărți, a fost compusă între 23 și 14 î.H., iar a doua ediție din trei cărți, care circulă în zilele noastre, la puțini ani după. Nu va fi făcut
Publius Ovidius Naso. Misterul relegării la Tomis by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
socială. Instrumentul de control asupra coeziunii sociale și asupra stărilor conflictuale nu mai este aici instituționalizat prin forțe statale, cum ar fi forțele de poliție, ci se reduce la simpla eliminare din "jocul social" a identității sociale a agresorului, prin exilarea definitivă a acestuia. La fel de importantă este în SL existența vecinătăților virtuale. Resursele pentru dezvoltarea acestora sunt practic nelimitate, câtă vreme, spre deosebire de lumea reală, aici teritoriile pot fi create la nesfârșit, în funcție de cerere. La fel de relevantă este inexistența minorităților și, implicit, a
Societatea izomodernă. Tranziții contemporane spre paradigma postindustrială by Emil E. Suciu [Corola-publishinghouse/Science/1062_a_2570]
-
la fel; ele nu aparțin științei și nu sunt pentru știință. Fetișizarea științei și transformarea ei din instrument al cunoașterii în scop ultim așază omul în afara cunoașterii, care îi devine exterioară, nefamiliară și, în final, diferită. Alterarea propriei naturi prin exilarea cunoașterii la nivelul științei și tehnologiei ne transformă deja în simpli purtători și colportori de date, cunoștințe, tehnologii. în timp, acest mod de a ne raporta la cunoaștere, exilând-o, nu va avea drept efect dezvoltarea și transfigurarea omului în
Despre ierarhiile divine: fascinaţia Unului şi lumile din noi – temeiuri pentru pacea religiilor by Madeea Axinciuc () [Corola-publishinghouse/Science/1359_a_2887]
-
introducerea forțată a unei definiții pentru ter me nul „experiență“ sau pentru conotațiile lui „clare“ pornind de la con strângerile limbajului filozofic este, cred, neadec vată și pro pune, de fapt, o fixare a termenului în anumite semni ficații „riguroase“, prin exilarea celorlalte și, deci, prin impunere. 3. Sharf recunoaște unicitatea experienței in situ, dar încearcă, totuși, să găsească o formulă coerentă, astfel încât termenul „experiență“ să poată fi utilizat în maniera unui concept sau a unei categorii, prin epurare metodologică și utilizare
Despre ierarhiile divine: fascinaţia Unului şi lumile din noi – temeiuri pentru pacea religiilor by Madeea Axinciuc () [Corola-publishinghouse/Science/1359_a_2887]
-
raport de putere, ci despre gestul interior al recunoașterii propriilor limite ca atitudine de maximă deschidere în privința înțelegerii proprii și a receptivității față de ceea ce este diferit și nu ne aparține, neputând fi redus, mutilat și controlat prin aducerea forțată și exilarea în propriul sistem de gândire și evaluare. „Lagărele de concentrare“ ale minții sunt mai viclene și mai durabile decât cele instituite prin voință politică. Ele prind rădăcini și se insinuează ca forme mentale de regăsit ulterior la nivelul mentalităților. Un
Despre ierarhiile divine: fascinaţia Unului şi lumile din noi – temeiuri pentru pacea religiilor by Madeea Axinciuc () [Corola-publishinghouse/Science/1359_a_2887]
-
minte se ivesc / apare și marea fățărnicie; / când cele șase legături nu mai sunt în armonie / apar pietatea filială și dragostea părinților; / când țara se află în întuneric și-n vâltoare / apar credincioșii supuși.“ Ierarhia este prima consecință a (auto)exilării, a depărtării de Unul. Ea se naște în „distanța“ instituită prin întoarcerea privirii de la Unul. Experiența religioasă ultimă, a reîntoarcerii, este descrisă diferit, multiplul fiind resemnificat fie ca realitate transfigurată (în viziunile mesianice, de exemplu, pregnante în tradițiile iudaică și
Despre ierarhiile divine: fascinaţia Unului şi lumile din noi – temeiuri pentru pacea religiilor by Madeea Axinciuc () [Corola-publishinghouse/Science/1359_a_2887]
-
de habsburgi și apoi de ruși (1698) și polonezi din dorința de a păstra autonomia țării. o în Moldova, Dimitrie Cantemir (1710-1711), a încheiat alianță cu țarul și a participat la războiul ruso turc încheiat cu victoria armatei otomane și exilarea lui în Rusia Țaristă. Timp de peste un secol (1711/1716 1821) Țările Române aveau să fie conduse de domni fanarioți. 9. România în concertul european: de la “criza orientală” la marile alianțe ale sec. XX I. De la “criza orientală” la Congresul
Istoria românilor : sinteze de istorie pentru clasa a XII-a by Cristina Nicu, Simona Arhire () [Corola-publishinghouse/Science/1128_a_1947]
-
avea să fie mai ascultătoare. Ca s-o poată ucide legal, înainte de a-i tăia gâtul, călăul a violat-o. Însă toată spaima aceea nu era de-ajuns. Neîncrezător în unele convertiri rapide, Tiberius dispuse la Roma zeci de procese, exilări, execuții, confiscări. Cât despre Sertorius Macro, mândria lui de muntean, inspirată de enorma putere dobândită, cu toate beneficiile ce decurgeau din ea, îl făcu să înalțe în orașul natal un amfiteatru grandios, în mare parte săpat în stâncă, a cărui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
au fost și Moise și Sfântul Pavel - și după el Victor Hugo. Și ei toți, Moise, Sfântul Pavel, Dante, Mazzini, Victor Hugo și atâția alții încă au învățat în surghiunirea din patria lor, sau căutându-și prin pustie, ce este exilarea eternității. Și din surghiunirea din Florența sa a putut vedea Dante cum Italia era slujnică și locantă a durerii. Ahi, serva Italia, di dolore ostello.] Cât despre ideea de a-l face pe cititorul romanului, pe Jugo de la Raza al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
Joc oare o comedie, chiar și pentru ai mei? Nicidecum! Fapt e că viața și adevărul meu îmi sunt rolul meu. Când am fost exilat fără a mi se fi spus - și continui s-o ignor - cauza sau măcar pretextul exilării mele, le-am cerut alor mei, familiei mele, să nu mă însoțească niciunul din ei, să fiu lăsat să plec singur. <Aveam nevoie de singurătate, și-apoi știam că adevărata pedeapsă pe care voiau să mi-o aplice acei josnici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
să trimită și să primească scrisori și misiuni diplomatice 226: Pascal rămînea de neclintit precum o stîncă; Sf. Anselm, pe vremea aceea Primat al Angliei, îl susținea. Acest sfînt Arhiepiscop, din cauză că luptase pentru libertate, suferise deja prea multe persecuții și exilări din partea predecesorului lui Henric, Wilhelm, care, în pofida schimbării de politică ce a rezultat din onorabila în-scăunare a lui Anselm, nu a putut să-l corupă pe Arhiepiscop sau să obțină de la el darurile pe care le dădeau Episcopii la învestitură
Cele cinci plăgi ale sfintei biserici by Antonio Rosmini [Corola-publishinghouse/Administrative/912_a_2420]
-
din 1965 până în 1989 - este constatarea cea mai banală ce se poate face și observația generală cea mai la îndemână. E foarte simplu să găsim acestei perioade două viteze de centrifugare culturală: acalmia relativă a intervalului 1965-1970 și accelerarea ritmului exilării scriitorilor după 1971, odată cu enunțarea alarmantă a tezelor din iulie, care înseamnă instaurarea cultului personalității lui Ceaușescu și dezvăluirea noilor metode anticulturale ale dictaturii comuniste (masificarea culturii, festivalul național "Cântarea României", întețirea cenzurii). Am încercat să culeg și să înregistrez
Cronologia exilului literar postbelic (II) by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/8355_a_9680]
-
a cultului personalității). Ultimul deceniu al dictaturii comuniste este marcat spectaculos de cel puțin două cazuri, de nuanță diferită în modul de exercitare și exprimare a disidenței: Ion Caraion, exilat în 1981 în Elveția, își afirmă opiniile violent anti-ceaușiste după exilare, opinii adunate în volumul Insectele tovarășului Hitler, publicat la München în 1982; Dorin Tudoran formulează în 1984, din interior, cea mai aspră critică a comunismului ceaușist în eseul Frig sau frică - despre condiția intelectualului român, difuzat întâi de "Europa liberă
Cronologia exilului literar postbelic (II) by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/8355_a_9680]
-
se afla în țară. După chinuitoare hărțuieli ale Securității, interogatorii, greva foamei, memorii, Dorin Tudoran emigrează în 1985 în SUA, unde obține azil politic. Este, după Paul Goma, cel mai important caz de disidență din rândul scriitorilor, disidență exprimată înainte de exilare. 1977 și 1985 sunt cei doi ani de vârf al disidenței românești, deopotrivă vârfuri ale exilului prin numărul de cazuri. Reluând cronologia exilului literar postbelic, tabloul de după 1980 arată astfel, cu unele lacune inevitabile: 1981: Ion Caraion (Elveția), Roxana Eminescu
Cronologia exilului literar postbelic (II) by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/8355_a_9680]
-
bocetul englezoaicei - sfârșitul lumii, nu altceva! Firește, m-am dus să-mi exprim regretele, să le ofer scuzele mele, le-am scris o scrisoare, nu m-au primit nici pe mine, nici scrisoarea, iar cu Epancinii am avut discordii, excludere, exilare! — Dați-mi voie, cum se poate una ca asta? întrebă deodată Nastasia Filippovna. Acum cinci sau șase zile am citit în Indépendance - citesc permanent Indépendance - o istorie exact la fel! Dar absolut la fel! Conflictul a avut loc pe o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
decis ca să fie încredințat unei comisii judiciare pentru a putea fi condamnat la moarte “(trad. n.). Prietenii influenți ai lui Fouquet au încercat pe toate căile să-l sprijine, sau măcar să comute pedeapsa capitală. La sfârșitul procesului s-a decis exilarea pe viață. Ludovic, lezat în orgoliu pentru că tribunalul nu i-a îndeplinit cererea, a schimbat întreg completul de judecată și l-a înlocuit cu unul format din judecători dispuși să-i asculte ordinele. Însă și aceștia nu au găsit suficiente
SOCIETATEA EUROPEANĂ ÎN MEMORIILE APOCRIFE DIN „MARELE SECOL” by Andreea-Irina Chirculescu [Corola-publishinghouse/Science/695_a_1457]