155 matches
-
avizați ai fenomenului s-au numărat Ion Pop, Matei Călinescu, Simion Mioc, Marin Mincu, fără a omite contribuțiile teoretice cu valoare mai generală ale lui Adrian Marino. Frecvent citați în acest sens sînt, cu deosebire, teoreticienii italieni ai avangardelor și experimentalismului din anii ’60, Umberto Eco și Angelo Guglielmi. Primul insistă (în Opera deschisă) asupra captivității avangardiștilor în interiorul tradiției pe care o contestă, asupra asimilării ei „în negativ” și a situării în epicentrul crizei pe care o denunță. Celălalt (pe lîngă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
tradiției pe care o contestă, asupra asimilării ei „în negativ” și a situării în epicentrul crizei pe care o denunță. Celălalt (pe lîngă distincția discutabilă dintre caracterul preponderent negator, militant și revoltat al avangardei și cel pozitiv(ist)-formalizant al experimentalismului) distinge între „înnoitori” (Kafka, Joyce, Faulkner, Musil, Saint-John Perse ș.a.) și „avangardiști”. Contimporanul se situează, ca de obicei, pe o poziție de echilibru. Vinea, bunăoară, poate fi apreciat drept un „înnoitor” cu nostalgia tradiției autentice și cu bovarismul avangardei... Un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
experimentale (subl. a)” și, pe urmele teoriilor lui Angelo Guglielmi despre neo-avangarda italiană a anilor ’50-’60, subliniază caracterul „experimentalist”, constructiv al avangardei noastre istorice, prevalent în raport cu caracterul radical, negator al unor avangarde europene. O avangardă autohtonă „cuminte” și un experimentalism autohton avant la lettre... Numai că atît modernismul, cît și avangardele, incluzînd, fiecare în felul lor, o componentă „experimentalistă”. Chiar dacă Marin Mincu reelaborează într-o manieră personală conceptul, denominația rămîne totuși neconvingătoare, fie și prin faptul că trimite mult prea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
anume excentricitate impopulară. Venit pe o filieră americană, termenul de „postmodernism” - asimilat la noi de prin 1985 - are o rază mult mai largă de acțiune. Oricum: un import terminologic deja datat în țările de origine (textualismul/tel quel-ismul francez, respectiv experimentalismul italian „semiotizant”) este pus în slujba demonstrării caracterului „anticipativ” al scrierilor unui autor român preavangardist. Proza lui Urmuz — consideră M. Mincu — pune la dispoziție întreaga tehnologie „experimentală” prin care textul se autogenerează: „se cercetează printr-o lucrare experimentală constantă toate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
elementară. O observație esențială privește „recuperarea materialelor lingvistice nefolosite”, a „zgurii” limbajului comun, odată cu dispariția „tramei” narative (înlocuite prin „descrierea destructurantă și micropovestire”). Ideea de bază ar fi aceea că „instinctiv, Urmuz descoperă Scriitura și Textul” (1983, p. 27). În interiorul experimentalismului „anticipat” cu cinci decenii de Urmuz și confirmat pe plan european de Eugen Ionescu, ar intra — în opinia lui Marin Mincu — atît Nichita Stănescu, Ion Gheorghe cît și „optzeciștii”: „Cu o anticipație de aproape o jumătate de secol, Urmuz intuiește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
radicală, postmodernismul re-legitimează estetic avangarda, cu o vădită simpatie (implicit ideologică) pentru caracterul „cosmopolit”, „subversiv”, „antiautoritar”, „demofil” (v. „coborîrea poeziei în stradă”) și „detabuizant” (la modul ludic, ironic, parodic și experimental) al acesteia. Sub presiunea noului concept, ideea înrudirii între experimentalismul postbelic (înțeles ca model „afirmativ”, ca „preocupare pentru articulațiile formale ale operei”) și avangardismul istoric (privit ca fenomen de ruptură și negare radicală a tradiției instituționalizate), introdusă de Marin Mincu în prelungirea teoriilor lui Angelo Guglielmi și ale Gruppo ’63
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
poetic românesc, 1983), va fi oarecum marginalizată. (Ovidiu Morar vede în această propunere teoretică „o nouă teorie protocronistă”; de fapt, e vorba chiar de cea „veche”, adeziunea lui Marin Mincu la protocronism avînd incidențe vădite în teoriile sale asupra avangardismului, experimentalismului și textualismului autohton). Cu excepția unor experimentatori radicali ai limbajului, tributari tel-quel-ismului și neoavangardelor europene ale anilor ’60, reprezentanții amintitei generații par să respingă însă, pe ansamblu, și ideea unei filiații avangardiste a postmodernismului, insistînd asupra opoziției dintre cele două modele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și Ion Pop; avangardismul literar/poetic e apreciat estetic doar în măsura în care se adecvează, mai mult involuntar, prin unele producții ale sale, lirismului (op. cit., pp. 17-18). Excepția Marin Mincu din 1983 este amendată (corect): recuperarea avangardismului prin anexarea sa la remorca „experimentalismului” postbelic trădează un parti-pris (auto)legitimator discutabil. Criticul evidențiază, de asemenea, „literaturocentrismul” receptării avangardei autohtone, lipsa monografiilor și a edițiilor critice dedicate scriitorilor și artiștilor avangardiști (este taxată, pripit, și recurența cuvîntului „român/românesc” în titlurile principalelor lucrări dedicate fenomenului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de „extremism” aplicat de majoritatea criticilor interbelici. Ion Pop vorbește despre un „avangardism prudent”, „impur”, de „sinteză modernă” (în sens „integralist”), iar Marin Mincu - despre un caracter „experimentalist”, preponderent afirmativ al acesteia, diferit de spiritul violent-negator al avangardelor occidentale; acest experimentalism formalizant ar avea, în plus, și un caracter anticipator în raport cu neoavangardele postbelice. Atît studiile lui Ion Pop, cît și cele ale lui Marin Mincu asupra avangardei istorice românești sfîrșesc, în fapt, prin a propune imagini ale specificului autohton în relație
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
expresioniștii, Editura Eminescu, București, 1980 Grindea, Miron, „Urmuz and «cet homme de toujours»”, în Adam - International Review, nr. 322-23024/1967 Groys, Boris, Despre nou. Eseu de economie culturală, traducere de Aurel Codoban, Editura Idea, Cluj-Napoca, 2003 Guglielmi, Angelo, „Avangardă și experimentalism”, în Cornel Mihai Ionescu, Generația lui Neptun (Grupul 63), Editura pentru Literatură Universală, București, 1967 Hangiu, Ion, Dicționarul presei literare românești 1790-2000, ediția a III-a, Editura Institutului Cultural Român, București, 2004 Hocke, Gustav Réné, Manierismul în literatură. Alchimie a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Convingeri religioase: budistă - credea că mântuirea creștinilor exclude intimitatea. - Orientare sexuală: lesbiană, o legătură stabilă cu o maseuză. - Calități extreme: curaj și imaginație, generozitate. - Ciudățenii: culoarea pielii. SORIN NEAMȚU - 26 de ani la data nașterii Celebrului animal. Pictor. Tensionat Între experimentalism și tradiționalism. Nici o expoziție personală. Literatura nu-i spunea mare lucru. - Membru ulterior Întemeierii, flatat de cererea fondatorilor de a se ocupa de imaginea Celebrului animal. A susținut ieșirea În lume, nu și extremele. Dar s-a supus. - Statut social
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1895_a_3220]
-
Steinhardt, Alexandru Paleologu etc., întrucât erau considerate "snoabe, mistice, descompuse, dezumanizate, degenerate, morbide, iraționale, retrograde, putrede și mai ales decadente toate creațiile simboliste, ermetice, suprarealiste, naturaliste, expresioniste, dadaiste, moderniste, neomoderniste, șaizeciste etc., precum și tot ce ține de estetism, formalism, purism, experimentalism. Însuși locul în literatură al lui Eminescu e pus sub semnul întrebării, căci poetul nu numai că a împărtășit și propagat o filozofie idealistă și un pesimism contagios, dar a și compus versuri ce poartă semnele periculoase ale formalismului decadent
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
roman. Sau poate, dacă autorul nu e român, pe noi nu ne interesează? Posibilitatea unei insule Cufundați cum sîntem Într-o anumită idee de literatură cea consacrată de literatura franceză modernă, de gîndirea romantică germană, de avangardismul european și de experimentalismul britanic pe care sîntem departe de a o fi epuizat, pe care continuăm s-o interogăm În paralel cu practica post-morală a unei literaturi descătușate, nu ne dăm răgaz pentru a remarca un lucru foarte simplu: dacă literatura va supraviețui
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
12, decembrie 1999; Gheorghe Grigurcu, Poezia română contemporană, 2000; Ion Bogdan Lefter, Scriitori români din anii '80-'90. Dicționar, I, 2000; Nicolae Leahu, Poezia generației'80, 2000; Dumitru Chioaru, Developări în perspectivă; Gheorghe Mocuța, Sistemul modei optzeciste, 2004; Marin Mincu, Experimentalismul poetic românesc, 2006; Vasile Spiridon, în Dicționarul general al literaturii române, A/B, 2004; Ion Mircea, Prefață la Evanghelia după Corbu și alte poeme, 2006; Nichita Danilov, Capete de rând, 2006; Constantin Ciopraga, în "Limba română", nr. 4, 2007; Theodor
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
Vechea pedagogie era criticată și pentru faptul că își întemeia tezele pe simple observații necontrolate prin experimente comparative. Această situație îi îngăduia unui psiholog să afirme că în pedagogie totul a fost spus, dar nimic n-a fost probat. Inițiatorii experimentalismului în domeniul educației considerau că pedagogia va deveni științifică în momentul în care toate tezele ei vor fi formulate sau confirmate cu ajutorul experimentului și în afara oricărei influențe filosofice. "Un experimentator" scrie unul dintre primii reprezentanți ai pedagogiei experimentale, J. J.
by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
pedagogul german, pedagogia experimentală nu se reduce la o psihologie experimentală, în centrul cercetărilor sale se află totuși copilul; de aici și orientarea sa explicită către o "pedagogie individuală", limitată la raportul dintre educator și educat. Spre deosebire de alți reprezentanți ai experimentalismului pedagogic de la începutul secolului, E. Meumann nu reduce întreaga pedagogie la pedagogia experimentală, ci face din aceasta din urmă o parte a sistemului științelor pedagogice; există, după opinia sa, probleme ale pedagogiei științifice care nu intră în domeniul cercetării faptelor
by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
Ce au întreprins însă în noile condiții entuziaștii sprijinitori ai pedagogiei experimentale din perioada antebelică GRIGORE TĂBĂCARU și VLADIMIR GHIDIONESCU? Primul a reușit să asigure reapariția, pentru puțin timp (1932-1934), a revistei "Pedagogia experimentală", în care reia argumentele în sprijinul experimentalismului pedagogic, ca modalitate de constituire a unei pedagogii științifice. Pentru el, pedagogia experimentală mai avea o semnificație aceea de pedagogie practică, de teorie care își are sursa în activitatea practică și care servește direct această practică (46). Un astfel de
by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
și cele de didactică asupra școlarilor (47). Gr. Tăbăcaru depășește astfel faza în care punea semnul egalității între pedagogia experimentală și pedagogie. Ideea întemeierii cercetării pedagogice pe "realitățile școlare" l-a apropiat și de problemele sociale. Spre deosebire de alți adepți ai experimentalismului în pedagogie din acea perioadă, care se limitau la cercetarea unor individualități desprinse de condiționările sociale, el ținea să integreze experimentul pedagogic în realitatea socială specifică școlii românești (48). Deși a îmbrățișat cu toată pasiunea ideea experimentului pedagogic, Tăbăcaru a
by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
limitele unei pedagogii practice, mulțumindu-se, cel mai adesea, să-și întemeieze afirmațiile nu pe experimentul propriu-zis, ci pe observație. Poate nici împrejurările nu i-au fost favorabile; izolat într-un oraș de provincie, fără contact cu alți promotori ai experimentalismului, și-a restrîns aria activității științifice în limitele admise de statutul său de profesor într-o școală normală (49). Celălalt vechi entuziast al pedagogiei experimentale VLADIMIR GHIDIONESCU în calitate de profesor la Universitatea din Cluj (1919), reușise să înființeze, în 1925, un
by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
pierdut oamenii abandonându-și destinele unor mecanisme? B. Soluții din interior Reziliența la antiteză Contestațiile venite din varii direcții în legătură cu potențialul cognitiv al Economiei au și nu au temei. Mai ales fizicienii au temei în credința, mereu servită rațional, în experimentalismul funciar al științei lor. Dar toți criticii nu au temei atunci când fac abstracție de demarcațiile categoriale ale obiectului cogniției în Economie. Desfășurarea de forțe în contra specificului demersului teoretic al Economiei se originează fie în libertinajul ideatic permis de confortul redutei
ECONOMIA DE DICȚIONAR - Exerciții de îndemânare epistemicã by Marin Dinu () [Corola-publishinghouse/Science/224_a_281]
-
pe fondul opoziției manifeste față de avangarda istorică, acuzată de membrii Grupului ’63 de superficialitate și ineficiență. Vechiului avangardism al „generației lui Vulcan” (metafora îi aparține lui Umberto Eco), eșuat în gesturi și atitudini nihiliste și în sterilitate, îi este contrapus experimentalismul „generației lui Neptun”. Urmărind ideile grupului din perspective complementare - estetică, lingvistică, sociologică, ideologică -, I. pune în lumină atât conținutul novator, cât și punctele slabe ale manifestelor neoavangardiste, datorate unor abordări sociologizante dogmatice, tributare esteticilor marxiste ale lui Georg Lukács și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287580_a_288909]
-
nu cunosc, precum se vede, valorile naționale. Eseistica aceasta pe motive de filozofie existențială a avut oarecare răspândire, mergând de la considerațiile ontologice până la probleme de doctrină juridică (Petru P. Ionescu, Bucur Țincu, Ilie N. Lungulescu, Vasile V. Georgescu). MIRCEA ELIADE Experimentalismul duce, în roman, pe Mircea Eliade la cel mai servil gidism. După André Gide sensul artei fiind cunoașterea (înțelege instruirea de esențe pe cale mitologică), un artist e cu atât mai adânc cu cât trăiește mai intens și pune mai multe
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
imoralism" (față a preocupării morale), care la Gide se vădește în interesul pentru adolescență, delicvenți, vițiile insolite, crimă, revoluție socială, exotic, experimentate toate cu o egală simpatie, însă cu hotărârea de a nu se opri nicăiri. O consecință a acestui experimentalism, care e un cult al eului, este dicteul automatic. Scriitorul își scoate materia din "caiete", refuzând de a o stiliza, pentru a nu altera "autenticul" trăirilor cu toate contradicțiile incluse. Mircea Eliade își caută domenii de trăire proprie în exoticul
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
au contribuit și diferențierile pe care le-a evidențiat între cele două curente, în ciuda deselor remarce care privesc caracterul contradictoriu al postmodernismului, ce se eschivează de la o definiție. Astfel, dacă rubricile care aparțin modernismului conțin concepte precum urbanism, tehnologizare, dezumanizare, experimentalism, rubricile postmoderne sunt completate cu termeni precum orașul și satul global, noile media, antielitism, antiautoritarism, ironie radicală, postumanism, ethos postexistențial, antiformalism, simultaneitate etc. De asemenea, aceste aranjări sunt îmbogățite și de "lista" opozitivă a trăsăturilor modernismului și ale postmodernismului 188
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
lungă perioadă de opresiune, reactualizarea sa este cu totul firească. Care sunt valorile culturale ale dreptei? În plan teoretic, noțiunile cheie sunt: cultul iraționalului, lichidarea spiritului critic, misticismul, spiritualismul, noua etică, omul nou, mesianismul. La ele se adaugă: cultul violenței, experimentalismul, aventura (vivere pericolosamente), ortodoxismul fundamentalist, trăirea, autenticitatea pe toate planurile. În domeniul politic: elogiul dictaturii (în primul rând fasciste, dar și... staliniste, vezi versiunea originală a unei Schimbări la față a României), lichidarea democrației pluraliste, parlamentare, respingerea radicală a Occidentului
Pentru Europa: integrarea României: aspecte ideologice şi culturale by ADRIAN MARINO () [Corola-publishinghouse/Science/872_a_1583]