169 matches
-
bucureșteni (dinamoviști), a ajuns: „Luați cuțite, luați topoare,/ Să curgă sînge în Ștefan cel Mare!"? Studenții americaniști de la NYUL (New York University of London) au un aer cumva special în comunitatea academică a Londrei. Obiectul lor de studiu este America - o fenomenalitate care, pentru mulți englezi, nu merită un efort cognitiv deosebit (și, mai ales, „profesionalizat"!), întrucît „mecanismele" sale de funcționare (la nivel cultural, mentalitar, politic și chiar istoric) sînt de o bătătoare la ochi simplitate. America are o dinamică existențială excepțională
România - o perspectivă londoneză by Codrin Liviu Cuțitaru () [Corola-journal/Journalistic/6875_a_8200]
-
mic paradis natural, departe de lumea dezlănțuită. Andrei a mers pînă acolo încît a constatat că Palatul Culturii din Iași e, în multe privințe, mai impunător decît reședința monarhică engleză. Totuși, la Buckingham, dincolo de butaforia propriu-zisă, se derulează o întreagă fenomenalitate culturală și istorică. Un segment semnificativ din caracterul britanic se regăsește în semiotica elaborată a Coroanei. Nu ai cum să separi identitatea genuină, de profunzime, a Angliei de tradiția sa conservatoare, aristocratică și, nu în ultimul rînd, regală. Pentru mulți
România - o perspectivă londoneză by Codrin Liviu Cuțitaru () [Corola-journal/Journalistic/6875_a_8200]
-
la extrem procesul de concentrare în sine a poetului și corolarul acesteia, ruperea punților cu mediul exterior. E o alienare în raport cu propria-i biografie, "care devine himerică, contradictorie, de neînțeles". Adunat în eul său, creatorul nu mai dispune de comprehensiunea fenomenalităților: "Orb, ca Homer, pentru lumea fenomenală, trăind în absolutul interior care e moartea voinței, îndurerat de sublima sa abulie (Apus)". Antologia este cu Hyperionul eminescian care implora să fie dezlegat de "greul" veșniciei. Ultimul volum, Stanțe burgheze, apărut în 1946
Radu Petrescu despre G. Bacovia (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16643_a_17968]
-
și al hazului, n-ar fi decît "una din cele mai triste cărți ale literaturii române". în felul acesta jovialul, veselul, ludicul Creangă își recîștigă o față de gravitate, în măsură a face posibilă joncțiunea cu poezia romantică a întoarcerii spre fenomenalitatea naturală și spre arhetipurile existenței, a-l apropia într-un fel imprevizibil de Luceafărul cu care sîntem îndemnați a presupune că s-a întîlnit nu doar pe filieră biografică. Congenialitatea celor doi mari creatori apare într-o lumină inedită. Pe
Ion Creangă între natură și cultură by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/12326_a_13651]
-
susține și dirijează în fiecare individ felul lui specific de viață, tipul acesteia de organizare. Și dacă acceptăm acest tipar modelator al unei memorii originare a vieții, orice derivație reală sau imaginară devine posibilă și sugestivă. Putem vorbi de o fenomenalitate acută a vieții, de ceea ce scriitorii au simțit când asimilau viața cu un vis și visul cu o ochire asupra vieții. Dacă chiar vrem să surprindem viața sub o formă adecvată, s-o surprindem atât ca ceva trecător, cât și
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
este arta amânării; or, amânarea presupune timp, adică vreme de pierdut (dacă nu chiar pierdere de vreme). Presupune, fără nicio ironie, durata necesară... „putrezirii,-ntre stufurile sale, ale unui întreg Leviathan“, Leviathanul, dacă vreți, al acestei lumi fenomenale, al inexhaustibilei fenomenalități. — E ceea ce José Ortega y Gasset rezumă, foarte sugestiv, în titlurile a două paragrafe din eseul său Gânduri despre roman, anume: § Romanul, gen tărăgănat și § Romanul, gen stufos. — Cum, se miră Vasile Elisav, în fața erudiției tinerei Carmen Carpen, l-ai
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2180_a_3505]
-
tradițional ca fiind "subiectul", însă subiectul este condiția obiectului, ceea ce face ca lucrurile să devină obiecte pentru noi și astfel să ni se arate, în așa fel încât să le putem cunoaște. Or această concepție implicită asupra conștiinței, adică asupra fenomenalității fenomenelor, se regăsește în fundalul majorității filozofiilor, precum și al științei înseși. La Kant de pildă, care se străduiește să scoată în evidență posibilitatea experienței, se arată că această posibilitate este cea a obiectelor, adică ansamblul condițiilor (intuițiile privind spațiul și
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
și avea experiența lor. Această posibilitate de a se raporta la obiecte, de a se depăși către ele pentru a le atinge este, în fenomenologia husserliană, intenționalitatea, care definește fondul conștiinței înseși, puterea sa de a arăta și exhiba, adică fenomenalitatea însăși. Este cât se poate de remarcabil faptul că în filozofiile care au pretins a respinge conceptele de conștiință sau de subiectivitate (sau în gândirea antică, care nu utiliza încă aceste concepte), acționează în mod tainic aceleași presupoziții. A ști
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
însuși ceea ce este afectat și el însuși ceea ce afectează, acesta și numai acesta este viu. Însă auto-afectarea nu este un concept gol sau formal, o afirmație speculativă, ea definește realitatea fenomenologică a vieții înseși o realitate a cărei substanțialitate este fenomenalitatea sa în stare pură și a cărei fenomenalitate în stare pură este afectivitatea transcendentală. Aceasta deoarece spaima nu este nimic altceva decât afectivitatea auto-afectării sale care este ea în mod absolut și nu ar putea fi mai puțin, chiar dacă n-
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
afectează, acesta și numai acesta este viu. Însă auto-afectarea nu este un concept gol sau formal, o afirmație speculativă, ea definește realitatea fenomenologică a vieții înseși o realitate a cărei substanțialitate este fenomenalitatea sa în stare pură și a cărei fenomenalitate în stare pură este afectivitatea transcendentală. Aceasta deoarece spaima nu este nimic altceva decât afectivitatea auto-afectării sale care este ea în mod absolut și nu ar putea fi mai puțin, chiar dacă n-ar fi decât ea pe lume, sau, mai
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
două puteri se deosebesc în mod funciar în faptul că cea de-a doua se epuizează în raportarea la obiect și în ceea ce o fondează în ultimă instanță: apariția unei prime îndepărtări, punerea la distanță a unui orizont, o ek-stază. Fenomenalitatea care instituie această putere este cea a exteriorității transcendentale în care se înrădăcinează orice formă de exterioritate și de obiectivitate, mai cu seamă obiectivitatea lumii și a științei. În puterea de revelare a vieții, dimpotrivă, nu mai există nici îndepărtare
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
care se înrădăcinează orice formă de exterioritate și de obiectivitate, mai cu seamă obiectivitatea lumii și a științei. În puterea de revelare a vieții, dimpotrivă, nu mai există nici îndepărtare, nici diferență, viața este o încercare de sine fără distanță, fenomenalitatea în care constă această încercare este afectivitatea. Descartes nu a pus niciodată la îndoială adevărul științei, și cu atât mai puțin intenționa să facă critica sa. Dimpotrivă, discursul său constă în a legitima știința, mai precis foarte recenta știință matematică
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
se află aceasta și unde ne aflăm noi înșine: ceea ce suntem. Arta este reprezentarea vieții. Asta deoarece viața, prin esența sa și voința ființei sale celei mai intime, nu se expune niciodată, nici nu se dispune în Dimensionalul extatic al fenomenalității, adică în aparența unei lumi, ea nu poate exhiba în aceasta realitatea sa proprie, ci doar să se reprezinte în ea, sub forma unei reprezentări ireale, a unei "simple reprezentări". Iată de ce arta face apel la imaginație, care este facultatea
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
această aparență ca atare, considerând-o drept o evidență sau o trivialitate, în vreme ce filozofia face din ea o problemă. În mod negativ, presupoziția științei (și a filozofiei care reduce subiectivitatea la o conștiință intențională a lumii și, în acest fel, fenomenalitatea la lume în mondenitatea sa), că nu există nimic altceva decât ființa exterioară, decât adevărul, este această exterioritate ca atare, adică, din perspectiva și în limbajul savantului, "obiectivitatea". Așadar, dacă viața este auto-afectarea originară care ignoră Ek-staza, dacă ea se
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
o cunoaștere a vieții. Însă dacă știința știe ce face scoțând din joc viața, ea știe de asemenea ce este, fiind o formă și o manifestare a acestei vieți: contradicția internă care o definește este o contradicție fenomenologică; pe planul fenomenalității sale, ca fenomenalitate originară a vieții, putem noi să discernem adevăratul său sens, însă mai întâi ceea ce căutăm: propria sa posibilitate. Contradicția internă a științei ca fenomenologică, ca mod de viață întors împotriva vieții, se lasă astfel surprinsă după cum urmează
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
vieții. Însă dacă știința știe ce face scoțând din joc viața, ea știe de asemenea ce este, fiind o formă și o manifestare a acestei vieți: contradicția internă care o definește este o contradicție fenomenologică; pe planul fenomenalității sale, ca fenomenalitate originară a vieții, putem noi să discernem adevăratul său sens, însă mai întâi ceea ce căutăm: propria sa posibilitate. Contradicția internă a științei ca fenomenologică, ca mod de viață întors împotriva vieții, se lasă astfel surprinsă după cum urmează. Un mod de
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
trebuie să-i acorzi asistență, să-i faci darul propriei sale cărni, pentru că orice adevăr esențial nu survine decât ca această carne a Individului și ca propria sa viață. Adevărul, după cum știm, își este sieși propriul criteriu. Acest criteriu este fenomenalitatea din care este făcut și în care consistă, fenomenalitatea patetică a subiectivității absolute, adică viața însăși ca identică cu această fenomenalitate originară și constituind-o. Ca atare acest adevăr își face propria dovadă, fiind ceea ce este, în auto-afectarea sa și
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
propriei sale cărni, pentru că orice adevăr esențial nu survine decât ca această carne a Individului și ca propria sa viață. Adevărul, după cum știm, își este sieși propriul criteriu. Acest criteriu este fenomenalitatea din care este făcut și în care consistă, fenomenalitatea patetică a subiectivității absolute, adică viața însăși ca identică cu această fenomenalitate originară și constituind-o. Ca atare acest adevăr își face propria dovadă, fiind ceea ce este, în auto-afectarea sa și prin ea, în mod ineluctabil și imposibil de tăgăduit
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
carne a Individului și ca propria sa viață. Adevărul, după cum știm, își este sieși propriul criteriu. Acest criteriu este fenomenalitatea din care este făcut și în care consistă, fenomenalitatea patetică a subiectivității absolute, adică viața însăși ca identică cu această fenomenalitate originară și constituind-o. Ca atare acest adevăr își face propria dovadă, fiind ceea ce este, în auto-afectarea sa și prin ea, în mod ineluctabil și imposibil de tăgăduit. Adevărul care își este sieși propriul criteriu are drept singur și unic
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
raportare la natură, chiar dacă în această intuiție se face abstracție de conținuturile sensibilității pentru a nu se reține decât formele sale pure. Astfel, raportarea omului ar trebui condusă în mod analog în ceea ce privește materia din care omul a apărut inițial în fenomenalitate și ni se înfățișează nouă, adică lui însuși, prin esența subiectivității absolute ca viață. Însă când aceasta din urmă a fost scoasă din joc, iar modul de acces originar la om nu mai este indicat sau prefigurat nicăieri, științele umane
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
vreodată. Și totuși aici, în această Noapte nepătrunsă și prin mijlocirea sa se înfăptuiește istorialul Ființei despre care vorbim, operația imobilă în care viața se cuprinde pe sine în cuprinderea conservării și a sporirii sale. Această cuprindere este fenomenologică, este fenomenalitatea în textura sa cea mai originară, este patosul în care consistă suferirea de sine primitivă care este viața și care se modalizează potrivit tonalităților fenomenologice fundamentale ale suferinței și ale bucuriei. În suferirea vieții care se încearcă pe sine și
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
acestea fenomenologic de la un capăt la celălalt, înfăptuindu-se ca fapt de a suferi și ca fapt de a se bucura. Faptul că, purtați de acest proces, noi îl înfăptuim noi înșine ne aruncă în această suferire ca și în fenomenalitatea sporirii. Energia este astfel în noi așa cum este în sine, această Suferire primitivă care este relația noastră patetică a ființei așa cum este raportarea ființei la ea însăși. A ne folosi energia, această Energie pe care o primim ca pe ceea ce
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
pornește să se cunoască pe sine, propunându-se astfel ei înseși ca temă proprie a sa. Realizarea acestei sarcini ridică probleme considerabile, a căror soluționare presupune elucidarea formelor oricărei cunoașteri posibile și în ultimă instanță a esenței lor comune, adică fenomenalitatea ca atare. Înțelegându-se ca fenomenologie, filozofia își oferă mijlocul de a îndeplini programul lăsat moștenire de istorie și de a-l duce la bun sfârșit: de a nu fi numai o teorie transcendentală a cunoașterii și a științei, ci
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
rănea în gustul ei de forme, linii, culori, cu aspectele ei disgrațiate.”² Această atât de puternică teamă nedeslușită, o va îndemna pe eroina să se refugieze în imaginar, într-o lume a idealului, în realitate, să se sustragă ființării și fenomenalității ; tocmai de aceea, Manuela va evita să dobândească o cunoaștere adevărată despre semenii săi, preferând să viseze asupra lor. Iată însă că - deși trăiește sub seducția idealului - Manuela se teme totuși să nu rămână definitiv captivă în lumea închipuirilor sale
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]
-
ea implică ideologicul prin propria ei natură. Opera de artă (cea literară în chipul cel mai evident) va fi chemată să lumineze în real tipicul, iar tipic este nu ceea ce e mai răspândit, ci tot ce exprimă esența forțelor și fenomenalităților social-istorice. „Problema tipicității - se afirmă în Enciclopedia literară sovietică (1935), și unele dintre propozițiile de aici vor apărea, aproape identice, în raportul lui G.M. Malenkov la Congresul al XIX-lea al PCUS - este totdeauna o problemă politică. În concepția marxist-leninistă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289155_a_290484]