1,681 matches
-
pură abia născută Din vara dusă să-nțelegi c-aș vrea, Când prea târziul nostru ciocăni-va-n ușă Cu ochii tăi și-n hohot să-i plâng venirea sa. Vreau lacrimi să-mi trimiți c-o viață înainte, Iar foșnetul de frunze când s-o-nteți, să știi De clocotul durerii purtate-or fi și puse Pe dâra de iubire-apusă și să vii. Iubite călător, atât ți-am plâns pe urmă De-am înecat în lacrimi trecutul nostru tot Și-
IUBIREA UNUI CĂLĂTOR de ANGELA MIHAI în ediţia nr. 1983 din 05 iunie 2016 [Corola-blog/BlogPost/382141_a_383470]
-
orașului planetar al lumii moderne, se poate spune că opera sculptorului îi adresează salutul Satului planetar, un stenic apel la reactivarea energiilor intarisabile ale gândirii simbolice născută illo tempore din țărână, din vânturi și valuri, din fulgere și trăsnete, din foșnet de frunze și cutremurare de stânci. Artistul își propune să reinstituie arta drept forum de afirmare a unei etici planetare, întemeiată pe simboluri vizuale cu deschidere universală. Intuiția artistului reperează adevăruri simple, concrete, tangibile -precum „tare ca piatra”, „iute ca
VALORI ȚĂRĂNEȘTI ÎN SCULPTURA BRÂNCUȘIANĂ [Corola-blog/BlogPost/93200_a_94492]
-
printre degete. Același fenomen se repetă cu stropii de apă, pe care-i face să irumpă în aer, transformându-i, printr-un gest magic, în sfere imense, străvezii, volatile. Muzica redă clipocitul cristalin al apei, ciocnirile sticloase ale scoicilor și foșnetul straniu al nisipului, în combinații timbrale de mare plasticitate și finețe expresivă. Finalul scurtmetrajului transformă jocul inocent de la început, într-unul meditativ, preocupant, datorită dedublării subite a personajului feminin - fapt ce face posibilă întâlnirea sa cu sine însăși, de data
?Gr?dinile secrete? ale omului contemporan by Despina Petecel Theodoru () [Corola-journal/Journalistic/83156_a_84481]
-
un oraș grav, aproape lipsit de viață. Casele fac impresia unor sălcii plângătoare cu ramurile atârnând. Când pășești în parcul cunoscut în toată lumea - acum atât de singuratic - ți se pare că aici lumea este atât de liniștită ca să poți distinge foșnetul trecerii tuturor fantomelor istorice. Aici este pădurea imensă în care Ludovic XIV își organiza vânătorile; îl vezi pe acest rege trecând călare, înălțat în șa cu aroganță, dar cu aroganță majestuoasă; se repede în pădure, se oprește deodată, lasă ceata
Are și literatura partea ei by Al. Săndulescu () [Corola-journal/Journalistic/8539_a_9864]
-
ce zilnic își schimbă în scorburi ascunse copita și blana și ochiul sticlos... Fastuosul scenariu mitic se sprijină pe simetrii și articulații subtile și deschide largi perspective simbolice. Mistrețul i se năzare prințului pretutindeni: în "apa jucînd sub copaci", în foșnetul ierbii, în lucirea lunii - ca o obsesie premonitorie și fatală: Dar vai! sub luceferii palizi ai bolții cum sta în amurg, la izvor aplecat, veni un mistreț uriaș și cu colții îl trase sălbatic prin colbul roșcat. - Ce fiară ciudată
Epistolă către Odobescu (VII) by Ștefan Cazimir () [Corola-journal/Journalistic/7978_a_9303]
-
călătorie, de citit în tren, una dintre poveștile pe care aș fi scris-o pentru mine însămi. O carte-tartină - de înghițit dintr-odată, pe nemestecate. Reușeam să mă concentrez corespunzător, deveneam pentru o vreme o ureche uriașă cu ajutorul căreia captam foșnetele, ecourile și șoaptele; glasurile îndepărtate care răzbăteau până la mine prin pereți. Dar niciodată nu am devenit o scriitoare adevărată sau - mai bine zis - un scriitor, fiindcă la genul masculin cuvântul acesta sună mai serios. Mie viața parcă mia scăpat mereu
OLGA TOKARCZUK - Rătăcitorii () [Corola-journal/Journalistic/4313_a_5638]
-
e insuflată viață de către însuși Creatorul, anume în clipa când umplu cerul gurii, și apoi această viață se întoarce în amintire, punctual, ca un șoc, și nu de bunăvoie, ani de-a rândul, ca urmările unei uriașe beții cu psilocybin. Foșnetul vântului în ceea ce avea să se transforme peste câteva clipe în frunză de fag cânta Sacre, totuși auzea undeva, în muzica de primăvară a devenirii lumii, și iarna. Undeva, în gustul șampaniei, pândea angostura. - Au venit să te ia doi
Peter Høeg - Fata tăcută by Grete Tartler () [Corola-journal/Journalistic/4251_a_5576]
-
prin parc, ținându-ne de mână și uitân du-ne la oameni, pentru că ne place să facem asta. Fiindcă era toamnă și parcul era plin de frunze căzute, am încer cat să găsim împreună cea mai frumoasă frunză. După multe foșnete și copaci scuturați, ne-am dat seama că fie care avea frunza lui preferată, așa că le-am păstrat pe amân două. Ar fi meritat imortalizată frumusețea par cului, dar ne propuseserăm să nu luăm cu noi aparate de fotografiat. Am
Ficţiuni reale by ed.: Florin Piersic jr. () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1342_a_2714]
-
copilăriei, cum le-ar numi Ionel Teodoreanu. Le-am evitat și astăzi, așa cum le evit de cincisprezece ani încoace, de atunci de când „la țară, la bunici“ a devenit simplu „la țară“. Mă înconjoară o pustietate și o liniște pe care foșnetul slab al frunzelor de porumb o face și mai tăcută. Din prea multă căldură și din puțină melancolie, mă descalț și pornesc cu pași mărunți spre șosea. Cu un zâmbet în colțul gurii și unul în colțul inimii, privesc în
Ficţiuni reale by ed.: Florin Piersic jr. () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1342_a_2714]
-
lunii sfidând parcă întreg cerul. "Ia te uită!" își spuse. Cum se poate? Să fie și lună plină și să văd și-atâte astele, parcă m-am..." Iarba stelelor acoperea marginile cerului și jos, pe pământ, vântul bătea dinspre răsărit aducând foșnete, șoapte și zvonuri ca de ape în mișcare. Valurile de uscăciune alternau, într-o nesfârșită legănare, cu adierea jilavă, miraculoasă, care-mprăștia picuri răcoroși de rouă peste fața ei încinsă și peste ierburile sălbatece, răscoapte de arșiță, strivite sub tălpile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
stat îngropată în casă. Prea mult m-am temut să n-o supăr pe soacră-mea." Ieși pe poartă, în drum, și-ntorcând spatele orașului și casei, începu să adulmece ca o vietate slobodă, scăpată din țarc, apoi porni înainte spre foșnetele grele ale colinei ce urca sub apăsarea metalică a cerului către pădurea din deal. Mergea liniștită, atentă, cu pas egal, mai domoală-n mișcări ca vântul care-o cuprindea înfășurându-i genunchii, o împingea din spate și-ncerca, în unele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
la urmă, răspunzând la o chemare neauzită de urechea oamenilor, începură să chirăie și să piuie zvârlind pădurii și câmpiei mii de semnale scurte, agitate, zburătăcind de ici-colo, ca-n preajma unei furtuni. Adunându-se în stoluri, se înălțară cu foșnete grele umplând văzduhul de dangăte ca de clopote. Norul zburător întunecă cerul. Lumina stelelor păli. Trupul ei se umplu de dorul desprinderii de pământ. Ar fi vrut să zboare. Să se înalțe. Cu păsările. Poate de asta, trupul ei, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
cu trupul bicisnic și ostenit. Și ce era și mai uimitor, aproape de necrezut, nu se ridica deloc să se odihnească, să-și tragă răsuflarea, părând că nici nu răsuflă. Până n-o să mai răsuflu nici eu", își spuse Cerboaica ascultând foșnetul câmpului în adâncimea zilei, și se ridică. Își șterse sudoarea cu capătul basmalei și, mișcându-și brațele-n sus să se destindă, privi în zare, pe câmp, lumina despuiată, care pâlpâia luându-i vederea. Zări, ca printr-o sticlă topită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
nu asta îi mări tulburarea. Spaima adevărată care-i mușca inima venea de la imaginea rănitului agonizând pe câmpie, lângă bătrână. Poate gândea la ce-o aștepta în oraș, îngrijorată că n-avea să se descurce. Simțea răcoarea jilavă, încărcată de foșnete și miresme tari, uscăcioase, pătrunzând în carnea și sângele ei. Se repezi într-o fugă ușoară, alături de vânt. Florile de sânziene îi jucau pe gleznele goale ca o spumă. O spumă mirositoare care se umfla luând-o pe sus. În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
s-a gândit de la început. Altfel nu va izbuti. Degeaba toată încercarea. Să desprindă o șină de tablă din acoperiș! Cu ce dracu s-o desprindă? Cel puțin să se convingă. Și dacă. Dacă ce? Liniștea nu-i spunea nimic. Foșnetul se apropia, creștea, se-ndepărta, dar cât dura, dumnezeule! Nu se mai termina! Zgomotul locomotivei se împrăștia pe câmp, nu se mai auzea nimic, slab, îndepărtat, părelnic bubuiturile în pereții vagonului ca o capcană, ca o amenințare. Taca-taca, taca-taca, taca-taca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
foșnească, iar Invalidul se ridica cu greu, proptindu-și mutelca de la capătul piciorului de lemn în podea, și-ncepea să șontâcăie prin locantă. I se păru ciudat că încă nu venise. Ridică fața și ascultă. Nu auzi nimic, nici măcar un foșnet de hârtie, dar și-l imagină stând cuminte pe scaunul greu de lemn, înalt și-ncăpător ca o strană de biserică, sprijinit cu piciorul de lemn în tejghea și coatele pe masă, și râsul lui care ar fi trebuit să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
în aer și se imprimau, ca niște încrustații: clămpănituri uscate, seci. Nechezături, tălăngi și clinchete mărunțind liniștea și ferecând-o în zale de fier, apoi câte-o frântură de mormăituri ursești; mugete slabe, cârâituri, țipete răzlețe, chemări scurte, înăbușite-n foșnetul mătăsos al ninsorii și gemetele și urletele de la nuntirea Tudorei. Închise ochii, amețită, apăsându-și pleoapele cu degetele înghețate și respiră prelung, ca în somn. Aproape, în marginea poienii, zări, dominând întreaga perspectivă, stâlpul de înaltă tensiune care conecta orașul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
urechii pe prăvălișul pieptului, între cupe cu dulce otravă, pînă sub coroana arborelui ombilical, până în hipnoticul inel al patimei roze și al cântecului mut ca al scoicii adunând tot vuietul mării între valvele pulsând, fremătând, între algele mângâind cu imperceptibilul foșnet nesfârșitul meu dor de scafandru... Și oare, încă, ce voi fi iubind la tine?... 30 iunie 2006 Merg la București cu acceleratul, pe o rută folosită de atâtea ori și de P.H.L., din tinerețe și până spre apusul carierei sale
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
Ea nu vine." Barca rămâne goală, locul fiind ocupat de așteptare, repetăm, o așteptare virtuală. Întreg spațiul Lacului devine (cum ar spune fizica și filozofia cuantică) un "gol cuantic plin", și anume încărcat de promisiunea farmecului iubirii, magie întreținută de foșnetul vântului printre trestii și sunetul unduios al apei, două inconsistențe. Demiurgul, ducând la împlinire creația, s-a aflat între două suferințe: cea a unei așteptări din veșnicie să se vindece de singurătatea din Ajun creând lumea umană, urmată apoi de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
lună, o nouă sferă perfectă de lumini roz-gălbui, desprinsă din șiragul care-i înconjoară mijlocul. Oare ce va face când se vor termina? Musa așteaptă cu interes rezolvarea ecuației. Între timp, închide ochii. Și tu îi închizi. Pleoapa cade cu foșnet, acoperă pupila. Catifea grea ca de cortină. — Ce citești? Și-i spui de femeia din carte. De Musa cel care în spatele urechii stângi își numără deja primele fire albe, de mortul de la Guadalete, de pe degetul căruia unul din arcașii lui
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
imposibil de amputat și, totuși, bolnavă. — Poate că nu. Nu încă. Somnul cu vise al copilului din camera alăturată. Vocea ei cu gust de cireașă, azi, da, de cireașă..., podelele și pereții încăperii de jos, zugrăvite în fanteziile lui culinare, foșnetul mătăsii care o îm brăcase în ziua nunții. Poate că nu. Poate că, totuși, nu. — Trebuie să pleci. Cât timp a trecut? — Poftim? — De când a dispărut. Cât timp? — Un an și ceva. Cel mai mare clișeu al tuturor timpurilor. Țigara
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
larmă elegantă, de oraș în care porți ciorapi fini. Alexandre trage aer în piept, se oprește într-o braserie fără faimă, își scoate foile nelipsite, deja, de câteva luni, din geanta ușoară, dintr-odată umflată ca un pântece îngreunat de foșnetul unei poveri plăcute, și își reia lucrul la roman. Merge greu. Sub privirea placidă a paharului de vin roșu, aproape neatins, și-n aroma iute a platoului cu Brie și Bleu de Bresse, cuvintele lâncezesc a mucegai lipsit de noblețe
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
repede cum începe. Clipa de încremenire durează exact atît cît să te-ntrebi, după ce dispare, dacă a fost reală sau ai trăit doar un vis iar și iar repetabil. Cînd, ca smuls din vrajă, Lupino a auzit undeva, în spate, foșnet de crengi uscate, a respirat ușurat. "Se trezește pădurea", și-a spus, știind că de-acum aveau să apară, treptat, zorii dătători de speranță. A grăbit pasul, fidel planului de a se îndepărta repede de haită. La o bucată de
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
crengi uscate, a respirat ușurat. "Se trezește pădurea", și-a spus, știind că de-acum aveau să apară, treptat, zorii dătători de speranță. A grăbit pasul, fidel planului de a se îndepărta repede de haită. La o bucată de drum, foșnetul s-a repetat. Cineva părea să calce furișat peste frunze moarte și peste băltoace. Ciudat lucru! Deși, inevitabil, schimbase direcția de mers de cîteva ori, deși mărise sau micșorase viteza de deplasare, "zgomotul" părea că-l urmărise la distanță egală
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
fără zgomot: nu-și dorea nimeni încă un sacrificiu. Și ascultau cu încordare vocile pădurii. Deodată, căprioara rămase țintuită. Percepuse ceva. Înălță botul în aer și-și încordă auzul. Dădu cu disperare la o parte cîntecul păsărilor și zumzetul albinelor, foșnetul vîntului și susurul apelor și așteptă cu răsuflarea tăiată. Căpriorul o privea nedumerit, dar n-o întrebă nimic. Știa că poate avea încredere în instinctele ei materne. Și scîncetul durerii și-al fericirii răsună dintr-o dată distinct, consolidîndu-le amîndurora încremenirea
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]