382 matches
-
acestui istoric. O altă resursă importantă și credibilă sunt arhivele statului la care s-a apelat cu încredere. Prezentarea cât mai obiectivă a istoriei bisericii creștine baptiste din Cuvin a fost întocmită cu scopul de a contura următoarele aspecte: 1. glorificarea numelui lui Dumnezeu care a ținut în existență biserica locală din Cuvin peste 100 de ani; 2. informarea credincioșilor cu privire la trecutul bisericii; 3. acționarea cu mai multă înțelepciune în diferite situații; 4. revizuirea viziunii; 5. zidirea bisericii prin apropierea generațiilor
Înţelepciunea vremurilor străvechi : un istoric al Bisericii Creştine Baptiste din Cuvin : 1904-2004 by Emanuel Jurcoi () [Corola-publishinghouse/Science/1295_a_1938]
-
în urma evoluției sociale comparativ cu suratele lor militare -, iar viitorul lor este previzibil: pînă la dispariția lor (ce se va petrece atunci cînd vor dispare condițiile care le-au creat), vor avea parte de o recunoaștere oficială, probabil de o glorificare, se vor înregistra și difuza în medii cît mai largi și vor fi incluse în spectacolele naționale de folclor. Succesul manelelor pare a confirma această ipoteză. Ritualurile Simbolurile penitenciare constituie primele mijloace prin care lumea din interiorul zidurilor devine inteligibilă
by BRUNO ŞTEFAN [Corola-publishinghouse/Science/998_a_2506]
-
pro-pa-gand-dis-ti-că, promovează o convingere, ideologia, doctrina și programul partidului politic al cărui membru este, și chiar o lucrare pentru a-și mări Mesajele propagandistice pot fi folosite pentru a atinge faima și puterea, pentru apologia democrației și libertății sau pentru glorificarea statului de drept... obiective diverse, atât constructive cât și distructive. Politicianul însuși prin massmedia dorește să in-flu-en-țeze În prezent termenul propagandă a primit o conotație, în general negativă, deoarece guvernele, din umbră, prin intermediul unor legi, i-au parte în mod
Caleidoscop by P.D. Bâlbă () [Corola-publishinghouse/Science/91786_a_93254]
-
Codrin: de ziua muncii - la soare uscându se pielea unui cal În care ziua muncii ca sărbătoare este vehement deconspirată doar prin simpla alăturare a unei imagini care infirmă alegoric și totodată categoric, prin etalarea efectelor ei finale, celebrarea și glorificarea muncii. Cumulate, zilele de muncă au consecința fatală a uscării trupești și sufletești. Tot un substantiv compus, specializat ca nume al altei sărbători, este folosit și În următorul poem: Ziua Eroilor - salve de tun risipind păpădiile Cezar Florin Ciobîcă Recuzita
Mulcom Picurând by Corneliu Traian Atanasiu () [Corola-publishinghouse/Science/1259_a_2200]
-
începe să nutrească sentimente contrare celor cu care, înainte de 357 (anul vizitei lui Constantiu II), poate chiar înainte de 330, își omagiase împăratul. El a privat capitala, totodată, și de ceea ce ea adusese la o culme a spectacolului public: ceremonialul de glorificare din cadrul funerariilor − apoteoza, consecratio −, în timpul căruia comunitatea intra într-o așa-numită stare de excepție, iustitium (Agamben, Starea de excepție 43-53) - aici, ca perioadă de doliu −, pe deplin încredințată că are legitimitatea, garantată de divinitate, de a încununa un destin
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
exclusivist al relației dintre individ și divin (iertarea este acordată doar celor "aleși" sau celor pe deplin penitenți); la acestea, a adăugat universalismul credinței creștine (integrat eficient de teocrația bizantină). Și la romani împăratul devenea divin, însă ceea ce făcea posibilă glorificarea lui prin apoteoză era intervenția necesară a cetății-capitale, ea însăși un mediator între istorie și eternitate. În urma edictului de la Milano dat de Constantin I în anul 313 − prin care a introdus religia creștină în rândul celor oficiale −, dar și datorită
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
care am pomenit mai devreme). Funcția comemorativă pe care a avut-o semantismul originar al cuvântului (asupra căruia vom mai reveni) va fi preluată în schema generală a imaginarului creștin, acolo unde va reprezenta doliul penitent (deplângerea sacrificiului christic și glorificarea lui, în așteptarea iertării păcatului adamic și a salvării prin iertarea divină). Iată că și ritualul comunitar precreștin, și penitența colectivă, menționată obsesiv în imaginarul medieval, utilizează schema subiectivă pentru a "determina" arhetipul divinității (atât christice, cât și imperiale), intermediar
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
ceremonialului public, eveniment central al vieții în comun în cetatea antică. Legitimitatea, dacă nu a fost dezbătută pe măsura importanței sale nici în filosofia greacă, nici în cea romană, era în schimb atent urmărită de comunitate și clamată în ritualul glorificării (chiar în funus imaginarium). În teoria și practica puterii s-au petrecut în timp diverse "fenomene de ruptură", generatoare de praguri epistemologice; ele au creat în discursul fondator câmpuri conceptuale noi, relevante pentru organizarea statală și pentru strategiile guvernării. Dacă
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
̀thos) și, pe de alta, de gândirea sa discursivă (diánoia). Aceasta este mișcarea intrinsecă a acțiunii care motivează din interior comportamentul și animă mai departe drama care imită (Boulogne 45). În ritualul de comemorare a strămoșilor, odată cu glorificarea eroului, se punea în scenă de fiecare dată o dramă colectivă, un sacrificiu nobil, în numele unei eternități asigurate de valoarea lui personală, pentru a fi rememorată acțiunea în sine, proiectată la nivelul mitului. Corp și imagine (efigie) a sa, destin
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
a gândi în legătură cu trecutul - care nu va mai sta sub semnul relației dintre divus și familia sa, ci dintre el și divinitatea christică. Memoria, o stare de a fi a sufletului, devine în cadrul ceremonialului imperial (funerar, dar, repetăm, și de glorificare), cheia de boltă a "imaginarului" (indiferent dacă ne referim aici la cortegiul de măști sau la lumea interioară, populată de imagini, a mentalului colectiv). Contemplativă (aici, mai curând în sensul de comemorativă) sau senzitivă, imaginația stimulează amintirea, care definește, până la
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
nu căutau să memoreze cu fidelitate aspectul fizic distinct al eroului, ca statuia să redea trăsăturile cu totul particulare ale defunctului; contau valorile și excelența, suficiente, dar obligatorii pentru a-i asigura celui decedat un loc alături de zeii venerați. Schema glorificării romane își are rădăcina în ritualul funerar grec, mai ales în cel practicat odată cu secolul V (461) și cu Atena democrată. Manifestarea nu este însă aceeași: gloria, ca mnēma, nu este individuală și elitistă, ca în cazul auguștilor, ci colectivă
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
a ajuns să denumească funus imaginarium, despre care am pomenit încă de la început: componenta ritualică din cadrul procesiunii de înmormântare a împăratului roman (secolele I-IV d.Ch.). Pentru că ceremonia, cum am accentuat în alt context mai devreme, avea ca scop și glorificarea autocratului (consecratio), corpul său era însoțit de purtătorii unor obiecte simbolice, "chipurile" (măștile de ceară ale) strămoșilor eroi. Funcțiile acestui cortegiu, după cum atestă sursele, erau fundamentale pentru relația dintre populus și defunct: de a reaminti valoarea ascendenței împăratului (străbunii erau
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
în cadrul solemn al ritualului este în acest caz o lecție de corectare a uitării, dar și de corelare a gestului de a omagia gloria cu nevoia de a întări identitatea colectivă prin referire la figurile sale eroice. Pivotul politic al glorificării puterii, element comun pentru gândirea "păgână" și pentru cea creștină, respectiv poli- și monoteistă, va ajuta ulterior ca imaginarul medieval să prindă formă și consistență chiar din timpul primelor basilei. Aceasta, în ciuda faptului că esența puterii imperiale a fost înțeleasă
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
faptul că, în cadrul ceremonialului și mai ales al apoteozei, funcția imperială, care, în timpul vieții augustului asigura relația dintre comunitate și planul divin, era definită acum numai prin raportare la zeități. Persoana ca atare pierdea din semnificație, în schimb câștiga prin glorificare instituția puterii; începând cu Hadrian, cultul include "casa" (reședința publică) și familia, in honorem domus divinæ (Benoist 157). Este ceea ce va căuta să mențină și instituția basileică. În economia generală a ceremonialului roman, un argument material și un sprijin pentru
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
roman, să amintească de Biserica Anastasis (a Sfintei Învieri), mormântul sacru din Ierusalim. Dacă nu a fost așa, iar Eusebiu din Cesareea exagerează (cum a făcut de multe ori), se poate spune că, în mod legitim, moștenitorul a urmărit doar glorificarea tatălui. În absența unui funus imaginarium (oricum legătura cu Roma nu avea sens, iar cea cu Bizanțul nu avea conținut), a devenit însă posibilă așezarea de plăci comemorative sau de posibile amplasamente funerare simbolice pentru cei 12 apostoli. Prin acest
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
devine un întemeietor de noi orașe și de civilizații, indiferent de sacrificiu, al lui sau al unui rege barbar învins, precum Decebalus - din nou cazul lui Traian, a cărui poveste în imagini o reprezintă la Roma monumentul prin excelență al glorificării, columna sa (v. fig. 14 și fig. 15). În mod simbolic, în ceremoniile de adventus, împăratul este întâmpinat în afara granițelor orașului de către mulțimea care îl ovaționează ca pe un (re)fondator și împreună cu care intră în perimetrul sacru al cetății
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
înaintași, rememorarea trecutului comun, într-un cadru urban prin excelență glorificator. Printre condițiile utilizării măștilor de ceară în cadrul ritualului funerar se numărau atât "înrudirea", reală sau simbolică, a strămoșilor cu împăratul omagiat, cât și legitimitatea pe care o puteau acorda glorificării. Chiar chipul augustului va intra în rândul acestor imagines, iar sufletul său supraviețuitor va ajunge în rândul spiritelor ocrotitoare ale cetății, de îndată ce corpul va dispărea în foc sau rămășițele îi vor fi depuse în mausoleul funerar al familiei. Pe granița
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
locul unui război sublimat, al întrecerii populare cu valențe eroice, al manifestării forței fizice și individuale; un loc care face posibilă eliberarea energiilor colective și participarea comunității atât la procesul de decizie și de aclamare a Legii, cât și la glorificarea spiritului roman universalist. Dacă traseele urbane dedicate cortegiilor triumfale limitează rolul mulțimii la acela de martor și de "cor", Hipodromul este prin excelență "senatul popular", cea mai importantă instituție publică, în care dreptul de coparticipare ia forma unei explozii de
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
garantează mântuirea. Funus imaginarium este reluat în creștinism într-o altă formă și într-o altă reprezentare, aspect care nu îi modifică însă substanțial relația cu memoria colectivă. Tabloul atestă pentru individ ceea ce ritualul roman amintea doar în situațiile de glorificare a funcției imperiale. Cum Roma însăși alterna sau combina, în funcție de caz, omagierea meritocrației cu cea a aristocrației, renașterea italiană, ca moștenitoare a ei, prin intervenția decisivă a ordinelor călugărești, dar și a artistului (devenit o instituție în sine), acordă micului
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
caracteristică diferențială: în cadrul lui, protagonist absolut este spiritul divin întrupat, însoțit de un întreg cortegiu al figurilor majore din istoria creștinismului. Acest câmp central, al reprezentării divinului, nealterat până astăzi, păstrează din vechea semnificație a imaginarului doar semele și simbolemele glorificării, ale memoriei colective (aici, creștine), menținând în același timp și componenta funerară a sacrificiului (dar ca martiriu apostolic) și primește ideea de penitență asumată de credinciosul aflat în așteptarea judecății și a mântuirii sale. Imaginarul creștin "ancorează" credința, fixează în
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
comun de plecare − interesant aici și pentru a duce mai departe analiza din capitolul precedent −, plasat la confluența dintre viziunea grecilor antici și cea creștină asupra reprezentării divinului. Dacă în prima analiză a genealogiei imaginarului am urmărit ceremonialul roman al glorificării, pe care l-am corelat cu diverse aspecte ale ritualului similar din cetatea greacă, dar și cu scurte analize ale unor noțiuni învecinate semantic și conceptual sau înrudite lexical (prezente în texte gecești și latine), în a doua sondare am
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
mos, gestionarul absolut al creației. Prónoia (providență), pe care o dirijează acest administrator suprem, trebuie să lase totuși pentru ființa liberă un câmp deschis de manifestare. Acesta ar fi spațiul naturii și al frumuseții, al armoniei și al glorificării divinului, care constituie chiar spectacolul lumii înseși, complex și contradictoriu (cum crede Ioan Chrisostomos). Creația întreagă devine oglinda enigmatică a celui care a creat-o, care ascunde misterul procesului în sine și al substanței ei și care nu lasă ca
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
de către Europa occidentală. Blocarea negocierii cu papalitatea și anularea sprijinului armat promis basileului și patriarhului au fost impuse în cele din urmă de partida antiunionistă, care a avut câștig de cauză în secolul XIV și s-a impus definitiv prin "glorificarea" liderului său, Grigorie Palamas. Dacă, pe de o parte, consecvența partidei monahale ortodoxe în interpretarea Treimii a desăvârșit teologia estului european (într-un cadru instituțional și doctrinal pe care aceasta nu îl va mai avea niciodată la dispoziție după 1453
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
dar și la papalitatea aliată, opunându-se sacerdoțiului regal), a ajuns să reprezinte esența absolută a puterii. Ritualul oncțiunii împăratului de către patriarh, precum și relația instituțională dintre cei doi devin chestiuni de ordin formal, pur spectacular, din necesități mai curând de glorificare a autocrației în linie christică. Basilëía constantinopolitană este redefinită ca putere bicefală (laică și religioasă), ea fiind garantul absolut, și pentru economia lumii terestre, și pentru oíkonomía Întrupării. Peste cinci secole, în descendența acestei
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
de entuziasm a cititorilor. Comparând prezentul cu deceniul anterior, perioadă care, în opinia sa, a constituit momentul de maximă efervescență a literaturii române, autorul constată că „mișcarea literară, în loc să crească, se pare că a dat îndărăt”. Soluția întrevăzută rezidă în „glorificarea trecutului și a vieței proprii neamului nostru”, care „vor readuce entuziasmul din alte vremuri”. Edificatoare în privința orientării ideologice a revistei sunt și articolele lui A.C. Cuza (Ideea națională, Naționalism și cosmopolitism, Școala lui Ștefan cel Mare), unde se creionează profilul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286969_a_288298]