183 matches
-
descoperit trei specii noi. Nu e normal. Nu putem ști ce e normal la adâncimea de trei sute de metri. — Îți spun eu: nu e normal. Dar, Beth, tu Însăți ai spus că pur și simplu până acum nu am observat gorgonele. Iar calmarii și crevetele... nu s-ar fi putut afla În migrație, să traverseze zona sau ceva asemănător? Barnes spune că n-au avut niciodată savanți antrenați care să stea pe fundul oceanului, la o asemenea adâncime. Poate că asemenea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2313_a_3638]
-
universitar și niciodată nu se considerase un om de acțiune. Cel puțin, nu participase la nimic altceva În afară de jocurile de golf ocazionale. Acum, ținând arma În mâini și gata să tragă, descoperise că sentimentul Îi făcea plăcere. Observă abundența de gorgone pe drumul dintre astronavă și habitat. Erau colorate În purpuriu țipător și În albastru și, fiind Înalte de aproape un metru și jumătate, Îi obligau să le ocolească. Norman era absolut sigur că gorgonele nu se aflau aici când ajunseseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2313_a_3638]
-
Îi făcea plăcere. Observă abundența de gorgone pe drumul dintre astronavă și habitat. Erau colorate În purpuriu țipător și În albastru și, fiind Înalte de aproape un metru și jumătate, Îi obligau să le ocolească. Norman era absolut sigur că gorgonele nu se aflau aici când ajunseseră prima dată la habitat. Acum, În afară de acestea, se găseau acolo și bancuri de pești mari. Cei mai mulți erau negri, cu o dungă roșcată pe spate. Beth spuse că erau pești-chirurgi, obișnuiți pentru acea zonă a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2313_a_3638]
-
cercetători Îl consideră reptila cea mai veninoasă din lume, având veninul de o sută de ori mai puternic decât al cobrei sau al șarpelui-tigru negru. — Deci, dacă te-a mușcat... — În două minute ai mierlit-o! Priviră unduirea șarpelui printre gorgone, după care animalul dispăru. — De obicei, șerpii de mare nu sunt agresivi, spuse Beth. Unii scafandri chiar Îi ating și se joacă cu ei, dar eu n-aș face asta. Dumnezeule! Șerpi! De ce sunt atât de veninoși? Ca să-și imobilizeze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2313_a_3638]
-
un eveniment temporar, o manifestare „comică“ a lui Ted. Poate că nici nu-și dăduse seama că, de fapt, Își distrugea jucăriile. Și tot atât de adevărat era că, Într-adevăr, Jerry se manifestase În diferite moduri. Asta presupunând că meduzele, crevetele, gorgonele și, acum, șerpii erau manifestările sale. Erau oare? Sau acestea erau doar niște componente obișnuite ale mediului? Cine putea ști? „Și marinarul, Își aduse el brusc aminte. Să nu uităm marinarul.“ De unde venise? Era cumva o altă manifestare a lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2313_a_3638]
-
nici cu cine să le împartă, eroul lui Eschil trăiește o experiență a tenebrelor, pătrunde într-un altundeva unde nici măcar Electra nu-l va putea însoți. Oreste din Hoeforele a fost comparat cu Perseu; e însă un Perseu capturat de Gorgone și care, chiar dacă nu se transformă în stană de piatră la vederea chipului Meduzei, își pierde identitatea în hățișurile nebuniei. Îl regăsim pe acest Oreste, captiv între două fantome, în piesa cu același nume a lui Euripide. Și aici, chiar dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
înfricoșătoare din vis. Sângele mamei sale, scurs și închegat în pământ, va cere la rândul lui răzbunare, va trezi eriniile din somnul lor. Imaginile ce se nasc în mintea lui Oreste, înspăimântătoare năluciri, sunt cele ale unor femei semănând cu Gorgonele, îmbrăcate în negru, cu capete în jurul cărora se încolăcesc șerpi. Din ochi li se preling picături de sânge. Corul nu le vede, dar Oreste, da. Sunt „cățelele mamei sale”, care i-au adulmecat urma și care îl hăituiesc. Fantoma răzbunătoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
și ca o atestare a identificării lui Oreste cu erinia însetată de sânge, cu șarpele din visul înfricoșător al Clitemnestrei (monstrul - teras); pe scurt, cu Gorgo. Mai înainte însă, așa cum am văzut, corul îl asociase cu Perseu, cel ce înfruntase Gorgonele și retezase capul Meduzei. Mult mai târziu, straniul dialog dintre Oreste și sclavul frigian venit să povestească moartea Elenei va relua aceeași temă: frigianului ce-și mărturisește teama în fața sabiei al cărei tăiș sclipește amenințător Oreste îi spune: „Ți-e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Oreste și sclavul frigian venit să povestească moartea Elenei va relua aceeași temă: frigianului ce-și mărturisește teama în fața sabiei al cărei tăiș sclipește amenințător Oreste îi spune: „Ți-e frică să nu te preschimbi în piatră, ca la vederea Gorgonei?”. La care frigianul răspunde: „Nu, în cadavru, căci nu i-am văzut niciodată chipul”. Într-adevăr, numai eroul tragic poate cunoaște acest chip. Să-și măsoare puterile cu Gorgo este un privilegiu rezervat doar lui. El se va defini, așadar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
cerute de sângele vărsat, de pedepsirea vinovaților pentru faptele lor de neiertat. Iar când Heracles, pradă acestei furii ucigașe, își va omorî propriii copii crezând că sunt copiii lui Euristeu, privirile lui crâncene, fioroase, vor semăna cu cele ale unei Gorgone. În timp ce Heracles doarme, căci zeița Atena intervenise și îi potolise furia cufundându-l în somn, Amfitrion - cel ce îl veghează- evocă eriniile, care se și porniseră în căutarea lui. Când se trezește, Heracles nu-și mai dorește decât să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
târcoale. Spiritul lui rebel, pe care nu-l mai poate controla, îl poartă deja pe cărări necunoscute, cele ale unei nebunii ce-l duce în pragul morții, cele ale unor halucinații în care i se năzărește că vede femei asemănătoare Gorgonelor, fantome existente doar în imaginația lui bolnavă și pe care doar el le vede. Și asta înainte de a fi înconjurat, în Eumenidele, de supranatural, căci aici eriniile se materializează, apar pe scenă alături de fantoma Clitemnestrei. Faptul că eriniile capătă o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
eidolon-ul lui Argos, boarul cu o sută de ochi, metamorfozat într-un tăun care o înțeapă neîncetat, întruchipare a țepușei divine. Chiar și Prometeu, atunci când își povestește viața, nu uită să evoce acea regiune îndepărtată pe unde hălăduiesc Forkidele și Gorgonele și pe care i-o amintește episodul cu Io. Eidolon-ul lui Argos s-a întors din Infern ca să o hăituiască pe sărmana fiică a lui Inachos, să o vâneze pretutindeni, pe nisipurile de la marginea mării, în acele zone-frontieră dintre două
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
trup de lebădă, cu un singur ochi, cu un singur dinte și la care „nu se uită niciodată nici ziua soarele, nici noaptea luna”. În preajma acestor locuitoare ale celui mai deplin întuneric „stau trei surori înaripate, cu șerpi în loc de plete, Gorgonele, spaima muritorilor, pe care nimeni nu le-ar putea privi fără să-și dea duhul”. Nimeni în afara eroului neînfricat ce ar avea puterea să o înfrunte pe Gorgo. Delirul tragic: rătăcire și cunoașteretc " Delirul tragic\: rătăcire și cunoaștere" Acest spațiu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
-o” (adică îndrăznește să atingi această alteritate misterioasă ce seamănă atât de mult cu soția ta cea moartă)? Aidoma unui nou Perseu, Admet va întinde mâna, întorcând totodată capul, căci Heracles se grăbise să adauge: „ca și cum i-ai reteza capul Gorgonei”. Abia atunci Heracles va ridica vălul și îi va cere lui Admet să o privească în ochi pe femeia care nu e alta decât Alcesta. Uluirea și nesiguranța lui Admet în fața indeterminabilei imagini care i se arată se traduc printr-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
atât pentru masca lui Dionysos, cât și pentru cea a lui Gorgo. În universul reprezentărilor religioase, continuă autoarea, masca lui Dionysos corespunde „unuia dintre polii extremei alterități, acela al contemplării chipului zeilor, la celălalt pol aflându-se figura monstruoasă a Gorgonei, simbol al supremei interdicții, al inexprimabilului și al neputinței de a contempla moartea”. Grecii, ne reamintește Vernant, au doar trei divinități purtătoare de mască: Dionysos, Artemis și Gorgo, legate de spațiul rămas în sălbăticie și de alteritate, Gorgo figurând, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
actualizează puterile subpământene, după cum Persefona, prin masca lui Gorgo a cărei stăpână este, supraveghează ea însăși lumea Infernului, ținuturile lui Hades. Un adevărat sistem de relații poate fi, așadar, stabilit între Hades, Phersu, Perseu și Persefona. În Teogonia lui Hesiod, Gorgonele sălășluiesc, împreună cu monștrii, la marginea lumii, lângă tărâmul întunericului, în Grădina Hesperidelor. Simboluri ale monstruozității, ele viețuiesc departe și de oameni, și de zei. Perseu retează capul Meduzei și scapă de celelalte două Gorgone, dar capul acesta își păstrează intactă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
și Persefona. În Teogonia lui Hesiod, Gorgonele sălășluiesc, împreună cu monștrii, la marginea lumii, lângă tărâmul întunericului, în Grădina Hesperidelor. Simboluri ale monstruozității, ele viețuiesc departe și de oameni, și de zei. Perseu retează capul Meduzei și scapă de celelalte două Gorgone, dar capul acesta își păstrează intactă puterea de a-i împietri pe cei ce-l privesc. Străine atât de lumea zeilor cerești, cât și de aceea a oamenilor, Gorgonele incarnează alteritatea puterilor legate de tenebre, ținând de categoria monstruosului. Un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
de zei. Perseu retează capul Meduzei și scapă de celelalte două Gorgone, dar capul acesta își păstrează intactă puterea de a-i împietri pe cei ce-l privesc. Străine atât de lumea zeilor cerești, cât și de aceea a oamenilor, Gorgonele incarnează alteritatea puterilor legate de tenebre, ținând de categoria monstruosului. Un monstruos în care umanul se contopește cu bestialitatea. Acestui monstruos îi sunt asociate, de asemenea, unele sonorități bizare, neliniștitoare, cum ar fi lătratul câinelui sau șuieratul șarpelui, dar și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
și nevăzut, că vin dintr-un altundeva, aidoma vocii care se aude prin mască, voce sepulcrală, materializare a unei puteri de pe alte tărâmuri. Flautul este o invenție a zeiței Atena, menită să imite șuierăturile scoase de șerpii încolăciți în jurul capului Gorgonelor și sunetele ieșite din gurile lor. Într-o bună zi, pe când cânta la flaut, zeița și-a văzut imaginea răsfrântă în apă, s-a speriat de chipul ei devenit dintr-odată hidos și a azvârlit cât colo flautul, recuperat îndată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
danseze cântându-i din flaut o melodie ce inspiră o adevărată teroare, melodia phobos-ului. Heracles a luat și el înfățișarea lui Gorgo. Chiar și Oreste se agită frenetic, ca un bacant care vede și, în același timp, are o față de Gorgonă. Ca și cum fantoma victimei și chipul ucigașului ar purta, printr-o stranie reciprocitate, același semn înspăimântător. Când un om este posedat de Lussa și mimează gesturile, expresia și strigătele Gorgonei, devine el însuși un soi de dansator al morților, un bacant
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
un bacant care vede și, în același timp, are o față de Gorgonă. Ca și cum fantoma victimei și chipul ucigașului ar purta, printr-o stranie reciprocitate, același semn înspăimântător. Când un om este posedat de Lussa și mimează gesturile, expresia și strigătele Gorgonei, devine el însuși un soi de dansator al morților, un bacant al lui Hades. Teroarea care îl domină, spaima care îl înfioară și care îl face să danseze pe sinistra melodie a flautului vin direct din Infern: în ele este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Și o va face exact în momentul în care Macduff se va întoarce din iatacul regelui, aducând vestea năprasnicei sale morți și arătând ca un om căruia tocmai i-a ieșit în cale Gorgo: Veniți în prag și de-o gorgonă nouă Veți fi orbiți. Nu-mi cereți să vorbesc 2. Iar în actul al treilea, după ce ia hotărârea de a-l ucide pe Banquo, Macbeth va cere din nou ajutorul Nopții, va apela la „mâna ei însângerată și nevăzută”. O
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
înșelase atunci când, evocându-i nașterea, își blestemase pântecul, „lăcaș al morții” („the bed of death”): în loc să aducă pe lume o viață, adusese „o năpârcă ai cărei ochi ucid” („a cockatrice whose unavoided eye is murderous”). Din nou, privirea ucigătoare a Gorgonei! Drumul lui Macbeth pe teritoriile alterității sălbatice este și el stropit din belșug cu sânge: de la sângele vărsat în război la sângele asasinatelor comise. La începutul acțiunii, în scenă intră un bloody man, un sergent întors de pe câmpul de luptă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
în egală măsură de rigiditatea monumentalului și de evanescența reflexului. În jocurile de reflexe din teatrul lui Genet, oglinda lui Narcis stă alături de cea a lui Gorgo. Antichitatea, ne amintește Vernant 1, cunoștea trei mari mituri legate de oglindă: al Gorgonei, al lui Dionysos și al lui Narcis. La ieșirea din templul de la Lycosura descris de Pausanias, exista o oglindă în care cel ce se privea nu vedea decât imaginea încețoșată a propriului chip, în vreme ce figurile zeilor apăreau cu o extremă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Julien, va fi Toinette. Urcă scările și intră direct în budoarul soției sale, fără să mai bată la ușă. Îl izbi un miros grețos de păr ars și își descoperi jumătatea aproape dezbrăcată și cu părul despletit. Semăna cu o gorgonă infernală înconjurată de entități fioroase cu clești de fier înfipți în tăvi cu jar, de unde îi ridicau rotindu-i și clămpănindu-i amenințător prin aer, înainte de a-i înfige în șuvițele de păr ale gorgonei, ca să le ruleze apoi până la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]