738 matches
-
Eminescu în "Dilema" anului 1998 de către Mircea Cărtărescu. Un alt reproș adus postmodernismului ține (după formularea "kynică" a lui Alain Finkielkraut) de moda Disneyland instaurată atât de confortabil în mai toate instituțiile dâmbovițene (cultură, învățământ, mass-media) sufocate de kitsch și hedonism (devenite mod de viață), unde unicul îndemn este "amusez-vous!", iar scopul, cum spune autorul, este distracția ca "eon al ridicării la demnitate culturală". Prin urmare, ca să nu mai fie profesorii catalogați de către discipoli (și nu numai, din păcate!) ca "retrograzi
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
doi termeni. În hățișul noului ev cultural, în plin haosmos, într-o lume opacă, cucerită de spiritul schizoid, Theodor Codreanu invocă salvator antropologia creștină. Teoria postistoriei i se pare "un gând luciferic" (p. 61); civilizația minorităților, stilul de viață gay, hedonismul consumist, cultura feelings (Finkielkraut), în fine, Utopia Jeunesse (modelul "poporului jeune") ne aruncă într-o lume care și-a pierdut transparența. Conspectându-l pe părintele Stăniloae, el vrea o lume ca "mediu transparent" (lumen) și deplânge decreștinarea Europei. Își leagă
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
și în violență malefică. Cu "telecomanda televizorului în mână" omul se simte "liber", fără să-și dea seama că se afla "într-un ocean de cultură fără capodopere" (idem, p. 40). Postmodernismul propune kitsch-ul, cultura coca-cola, într-un cuvânt hedonismul global. Spre a nu cădea în elitism, mass-media au decretat lumea show-business-ului, a publicității, a filmului american contra celui european, renunțând la problematizare și finețuri artistice. Alain Finkielkraut consideră că postmodernismul a deschis porțile unui "Disneyland" al culturii. Omul postmodern
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Dumnezeu - ca veșnicul și infinitul bine, În care toate valorile umane sunt conținute pentru totdeauna. Viața „desăvârșită” ar fi, din acest unghi de vedere, formula pentru o viață În sensul binelui suprem! Acestei definiții i se opune aceea dată de hedonism. Dacă În concepția platonico-aristotelică se pune supremul-bine Într-o formă oarecum obiectivă a ființei umane și Într-o activitate determinată de ea a capacităților sau a virtuților, În concepția sau, mai bine, În etica hedonistă se observă o tentă mai
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
mijloace pentru realizarea scopului - a căuta obținerea plăcerii pentru ea Însăși. Față de aceste concepții, opoziția a fost manifestă Încă de la greci; Epicur și Stoicii, pe de o parte, Platon și Aristip pe de alta. În etica modernă, filosofia engleză - unde hedonismul este adoptat, - și filosofia continentală unde este adoptată concepția energetică, platonico aristotelică. Ambele concepții, Însă, stau sub semnul generalului care nu le avantajează pe nici una dintre ele. 3. Perspectiva istoric-teleologică a datoriei În axiologia neokantiană Reflecția asupra vieții umane și
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
pentru tineri și, fără îndoială, este și un întăritor psihic. Înalta concepție a utilității spirituale pe care o are înotul vine mereu în contradicție cu teoria (la fel de recurentă) a altor numeroși cetățeni, și anume că Băile constituie un templu al hedonismului. Vechile thés dansants (cu orchestre alcătuite din trei instrumente) care aveau loc pe promenadă, au încetat de mult. Dar pericolul ca anumite discipline inofensive și sănătoase să degenereze în plăcere pură persistă. Oricum ar fi, oamenii din orașul nostru profită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
mătăsoasă și privegheată de o oglindă unicat, înaltă, pălită, absolut venerabilă și încadrată într-o ramă grea, din lemn de cireș, ramă împletită bogat, cu ghirlande din vrejuri de viță de vie și ciorchini de struguri o culme inefabilă a hedonismului baroc și decadent oglindă ce cobora abrupt, imediat de sub plafon, susținută numai într-un soi de șurub ornamental năstrușnic, cu partea terminală expusă, teșită ingenios într-o matriță rar recognoscibilă, închipuind un menorah. Drept policandru, o roată de alamă de
Apocalipsa după Sile by Dinu D. Nica [Corola-publishinghouse/Imaginative/889_a_2397]
-
ar fi întâmplat... în loc să se supere, să se simtă jignit ori măcar contrariat, Preafericitul elogiază impasibilitatea, flegma și marea înțelepciune a lui Pyrrhon, care a plecat de acolo - să-și spele purcelușii, așa cum făcea de obicei... Să convenim deci că hedonismul lui Anaxarh, ca și al multor eudemonisme grecești - cele ale lui Apollodor din Cyzicos, Nausiphanos din Theos ori Diotim din Tyr, de exemplu, din care nu mai subzistă decât ici o vorbă, colo o frază sau o amintire... -, situa binele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
de pe urma unei polisemii contradictorii - ca mulți alții care provin din această disciplină: a fi filosof, ba chiar a fi filosof idealist ori materialist, sau a merge la Lyceu ori în Grădină, a trăi ca un epicurian, a te reclama de la hedonism, a suporta cu stoicism, a reacționa cu scepticism, a te comporta într-un mod cinic sau chiar senzualist, pragmatic ori utilitarist, ca să nu mai vorbim de a te plimba ca un peripatetician sau a fi socratizat îceea ce corespunde exact
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
era pe măsura ambițiilor sale, așa că a devenit de-a binelea filosof sofist. După ce a creat din nimic psihanaliza, ca să nu i se poată reproșa că nu a inventat ceva demn să rămână în istoria ideilor, el inventează individul modern, hedonismul anarhist și umanismul egalitarist. Sunt tot atâtea manifestări ale geniului, care justifică în mod cert uitarea totală pe care autorii de istorii ale ideilor, dar și filosofii de profesie au lăsat-o să învăluie această figură majoră a sofisticii, indiscutabil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
în fața instituțiilor politice sau judiciare - adunarea poporului și tribunalul. Terapeut ce folosește verbul, Antiphon acționează ca medic individual, dar și ca practician social. Dușmanul legilor întemeiază o filosofie politică radical individualistă: ea celebrează individul transformat în măsură a idealului. -5 Hedonismul anarhist. Antiphon prefigurează într-un anumit fel - dar să fim prudenți în ceea ce privește logica precursorilor... - individualismul modern, întrucât afirmă și definește individul în termeni de antinomie radicală cu societatea, ceea ce arată că nu se poate avea în vedere nicio rezoluție conciliantă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
în chiar momentul declarației de independență față de legile sociale. Physis contra nomos, legi naturale contra legilor civile, autonomie și libertate de acțiune contra supunerii, a obedienței și dependenței față de o transcendență juridică, de o morală normativă, iată imperativul categoric al hedonismului antiphonian... Adevăratele plăceri nu se află în tabăra artificiului cultural sau a ordinii societale. Nu civilizația dă măsură hedonistă. Pentru că bogăția ne aservește, onorurile ne obligă, iar familia ne îngrădește. Bunurile la preț în această lume sclipesc ca niște bijuterii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
niște fragmente de filosofie antice n-au conținut atâtea potențialități pentru secolele următoare... MOMENTUL AL TREILEA INVENTAREA PLĂCERII: JUBILAREA LUI ARISTIP DIN CIRENE VI ARISTIP și „voluptatea care gâdilă” -1Filosoful cu fustă. Aristip din Cirene trece drept filosoful emblematic al hedonismului; grea misiune și supărătoare reputație într-o lume care consideră că a filosofa este incompatibil cu a fi adept al plăcerii, că filosofia exclude voluptatea ca obiect sau că jubilarea face imposibilă orice formă de gândire, și cu atât mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
o creație a spiritului, departe de modelul său în carne și oase, căruia i se asociază un discurs posibil opus celui al personajului istoric. Tot așa, Diogene și Aristip funcționează și ei ca niște personaje conceptuale: unul exprimă cinismul, celălalt hedonismul. Figurile lor, asemenea cu niște personajele de teatru, par a-i servi, dar, de fapt, cel mai adesea îi deservesc. Paradoxal, eu aș spune că Diogene nu era cinic, nici Aristip hedonist, dacă ne limităm la neînțelegerile și aproximările asociate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
deși a scris și el. Fiindcă citim uneori că cutare sau cutare n-a lăsat nimic scris, când, de fapt, nu s-a găsit nimic din ce a publicat. Lupta care-l opune pe Platon adversarilor săi direcți - materialismul și hedonismul, Democrit și Aristip, atomul și plăcerea - autorizează o lectură diferită a operei acestor doi filosofi: și dacă Platon, reactiv, nu a fi scris și nu a gândit decât pentru a combate aceste două gândiri niciodată citate, dar care-l preocupă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
această densitate în durată, acest moment fără pereche și fără speranță de întoarcere în cursul căruia trebuie să iei ce trebuie luat și să apuci ce poate fi apucat, fără de care, înainte va fi prea devreme, iar după, prea târziu. Hedonismul celebrează clipa și n-are încredere în trecut sau în viitor: a merge să cauți în altă parte decât în această dimensiune punctuală a timpului ocaziile de a jubila ar fi o eroare. Și tot așa, te înșeli căutând ocaziile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
dezmățul, luxura, viciul animalic și grosier. Lipsesc nuanțele. Documentele țin deseori de polemică și, întrucât nu cunoaștem contextele, cele câteva fragmente care ne-au rămas cu referire la această chestiune ne îndeamnă la cea mai mare prudență. Rămâne o certitudine: hedonismul cirenaicului și inventarea de către el a unei plăceri demne de acest nume, pozitivă, cinetică, dinamică și solară. Cât despre trupul aristipian, un concept mult prea vag, nu știm cu ce seamănă: oare este făcut numai din materie? Este animat de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
libertatea individului este știrbită în vreun fel. Desfătarea lui Aristip coincide cu cea a unui anarhist care nu pune nimic mai presus de libertate, nici măcar îsau mai ales) plăcerea... -9Plăcerea trăită în mod conștient. La antipozii criticii clasice opuse dintotdeauna hedonismului, desfătarea nu poate fi trăită împotriva conștiinței ori fără participarea acesteia: căci, pentru a exista cu adevărat, cea dintâi are nevoie de cea de-a doua. Satisfacția animalică - a se citi și a se reciti Lactanțiu! - nu l-a interesat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
nu fi nefericit nu înseamnă că ești fericit; a nu suferi nu înseamnă a te bucura; absența negativității nu face o pozitivitate. Distrugerea dorințelor nu constituie un mod de a crea plăcere - altfel, Platon și creștinii ar aparține și ei hedonismului! în schimb, a fi disponibil pentru prezent și a-i cere tot atâtea ocazii active de a cunoaște semnele caracteristice ale plăcerii - voluptatea care-ți gâdilă într-un mod agreabil simțurile, ca să vorbim precum Cicero -, iată o posibilă definiție a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
în schimb, a fi disponibil pentru prezent și a-i cere tot atâtea ocazii active de a cunoaște semnele caracteristice ale plăcerii - voluptatea care-ți gâdilă într-un mod agreabil simțurile, ca să vorbim precum Cicero -, iată o posibilă definiție a hedonismului. Pura prezență disponibilă în lume, capacitatea de a resimți voluptăți și bucurii, adeziunea la real sunt tot atâtea moduri de a te vindeca de suferințele psihice, misiuni pe care Aristip le atribuie filosofiei. în talmeș-balmeșul de fragmente cirenaice, câteva permit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
trimite la cei trei constituanți ai timpului în ansamblul său: trecut, prezent, viitor. Amintirea unei plăceri, așteptarea și dorirea unei plăceri sunt tot atâtea moduri de a genera o bucurie care structurează și constituie fericirea. în felul său, Aristip definește hedonismul ca fiind metoda eudemonismului, metoda și vectorul, mijlocul lui de difuzare, puterea lui, ocazia pentru transportul forțelor. Inventând plăcerea, el formulează o idee definitivă și de nedepășit. -10Cirenaicii există oare? Tradiția ce guvernează scrierea istoriei filosofiei occidentale înglobează sub epitetul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
nu se prea bucura de faptul că avea copii - se înțelegea prost cu ai lui și, cum am văzut mai sus, nu-i aprecia cine știe ce... -, nu i-ar fi plăcut nici să facă școală cu discipoli fideli și zeloși. Căci hedonismul suportă greu cristalizarea dinamicii sale într-o învățătură rigidă, înțepenită, moartă. Vitalitatea acestei sensibilități care revendica subiectivitatea și relativismul obligă la recunoașterea posterității în infidelități, transformări, reajustări și reformulări, în utilizarea liberă a patronimului său și a anecdotelor sale. Aristip
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
care fac apel la asceză ca la o metodă pentru a ajunge la adevăr. Asceza nu înseamnă ascetism: ea presupune efort, tensiune, muncă, voință și exerciții aspre pentru a ajunge la stăpânirea de sine. Iar sufletele candide, grăbite să demaște hedonismul și să-l identifice cu calea lesnicioasă, cu abandonul, cu destinderea, cu delăsările de tot felul, conchid că asceza și hedonismul se exclud, una făcându-l imposibil pe celălalt. Eroare majoră, dat fiind că hedonismul presupune asceza, obligă la ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
tensiune, muncă, voință și exerciții aspre pentru a ajunge la stăpânirea de sine. Iar sufletele candide, grăbite să demaște hedonismul și să-l identifice cu calea lesnicioasă, cu abandonul, cu destinderea, cu delăsările de tot felul, conchid că asceza și hedonismul se exclud, una făcându-l imposibil pe celălalt. Eroare majoră, dat fiind că hedonismul presupune asceza, obligă la ea. Cinismul arată această cale și le deschide ochii tuturor celor care cred că vor obține plăcerea lăsându-se în seama dorințelor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
sufletele candide, grăbite să demaște hedonismul și să-l identifice cu calea lesnicioasă, cu abandonul, cu destinderea, cu delăsările de tot felul, conchid că asceza și hedonismul se exclud, una făcându-l imposibil pe celălalt. Eroare majoră, dat fiind că hedonismul presupune asceza, obligă la ea. Cinismul arată această cale și le deschide ochii tuturor celor care cred că vor obține plăcerea lăsându-se în seama dorințelor când, de fapt, el înseamnă în primul și în primul rând stăpânirea dorințelor, dominarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]