240 matches
-
64; vezi și discuția despre regimuri din acest volum). Lucrarea After Hegemony... este fundamentală pentru programul de cercetare neoliberal în primul rând pentru că autorul, Robert Keohane, demonstrează empiric faptul că regimurile internaționale pot supraviețui și în absența (după declinul) unui hegemon. Prin urmare, el contrazice teza realistă potrivit căreia prezența hegemonului este esențială pentru asigurarea conformării participanților. Keohane nu este la fel de optimist în ceea ce privește formarea regimurilor: aici, prezența unui hegemon care să impună termenii cooperării facilitează mult instituționalizarea acesteia sub forma unui
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
After Hegemony... este fundamentală pentru programul de cercetare neoliberal în primul rând pentru că autorul, Robert Keohane, demonstrează empiric faptul că regimurile internaționale pot supraviețui și în absența (după declinul) unui hegemon. Prin urmare, el contrazice teza realistă potrivit căreia prezența hegemonului este esențială pentru asigurarea conformării participanților. Keohane nu este la fel de optimist în ceea ce privește formarea regimurilor: aici, prezența unui hegemon care să impună termenii cooperării facilitează mult instituționalizarea acesteia sub forma unui regim. Actorii raționali și egoiști pot ajunge la concluzia că
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
faptul că regimurile internaționale pot supraviețui și în absența (după declinul) unui hegemon. Prin urmare, el contrazice teza realistă potrivit căreia prezența hegemonului este esențială pentru asigurarea conformării participanților. Keohane nu este la fel de optimist în ceea ce privește formarea regimurilor: aici, prezența unui hegemon care să impună termenii cooperării facilitează mult instituționalizarea acesteia sub forma unui regim. Actorii raționali și egoiști pot ajunge la concluzia că instituirea unui regim într-o arie tematică dată este profitabilă, însă în practică există dificultăți considerabile. Din acest
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
putere este impusă implicit în sistemul internațional nou-constituit ca un instrument al relațiilor internaționale prin care se urmărește menținerea stabilității și nu a păcii, limitarea conflictelor și împiedicarea unei singure puteri să le domine pe toate celelalte din sistem, devenind hegemon. În această perioadă, balanța de putere avea o componentă teritorială și de populație esențială, mijlocul cel mai frecvent de restabilire a balanței fiind principiul compensației (teritoriale). În plus, această balanță a avut ca efect mai degrabă scăderea numărului actorilor care
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
ca o instituție a securității colective este discutabilă. Potrivit lui John Mearsheimer, un autor care aparține tradiției realiste, un concert de putere apare de obicei în urma unui război în care o coaliție de state cu puteri comparabile a învins un potențial hegemon, conflict de regulă epuizant pentru toți participanții. Învingătorii stabilesc temporar un condominium bazat pe propriile interese, încercând să profite de pe urma victoriei și să evite, pentru o perioadă, o nouă confruntare. Cu trecerea timpului, distribuția de putere se schimbă în interiorul coaliției
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
fiind relativa dominanță a democrațiilor din ultimii ani, este foarte probabil ca ele să fie beneficiarele directe ale actualului regim internațional - prin urmare, ele vor sprijini stabilitatea, continuitatea în relațiile economice, negocierea și medierea (Thompson, 2000). Argumentul sprijinului instituțional din partea hegemonului sistemului internațional pornește de la premisa că istoria modernă a sistemului internațional de state începe într-o mare măsură cu apariția unor state ce se bazau pe schimburi comerciale, ale căror vaste succese mondiale au condus la succesiunea liderilor mondiali angajați
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
angajați în promovarea liberului-schimb și, tot mai accentuat, a practicilor politice democratice (Veneția sau Genova, Portugalia, Țările de Jos, iar apoi Marea Britanie și în prezent Statele Unite). În acest sens, susțin avocații pacifismului democratic, răspândirea democrației ar depinde de existența unui hegemon mondial care ar încuraja și promova practicile democratice la nivelul politic, cultural și economic (Rasler și Thompson, 2005). Teoreticienii păcii democratice au stârnit o dezbatere fructuoasă în primul rând cu reprezentanți ai (neo)realismului, atacându-i acestuia din urmă elementele
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
a ocupa o poziție dominantă în sistem (Ibidem, p. 8). O abordare diferită de precedenta perspectivă este teoria tranziției hegemonice, o formă a teoriei structurale care presupune existența unei ordini în cadrul sistemului considerat a fi anarhic (Gilpin, 1988, pp. 591-613). Hegemonii sistemului sunt pare inter pares, sunt cei care își folosesc preponderența pentru a impune o serie de reguli politice și economice în sistem - și, de asemenea, veghează asupra respectării acestora. În acest fel, furnizând „bunurile publice”, ei asigură stabilitatea sistemului
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
dar în același timp își promovează propriile interese de securitate (Levy, 2003, p. 8). Teoreticienii Școlii decliniste consideră că costurile legate de asigurarea stablității, dar și rate inegale de creștere economică duc la apariția contestatarilor ordinii, care, ulterior, încearcă detronarea hegemonului. În aceste condiții, fie hegemonul lansează un „război preventiv” împotriva contestatarului ordinii, fie ultimul declanșează războiul pentru a prelua poziția de lider (Levy, 1998, p. 148). În teoria tranziției hegemonice, conceptul central este războiul hegemonic, o înfruntare ce implică aproape
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
promovează propriile interese de securitate (Levy, 2003, p. 8). Teoreticienii Școlii decliniste consideră că costurile legate de asigurarea stablității, dar și rate inegale de creștere economică duc la apariția contestatarilor ordinii, care, ulterior, încearcă detronarea hegemonului. În aceste condiții, fie hegemonul lansează un „război preventiv” împotriva contestatarului ordinii, fie ultimul declanșează războiul pentru a prelua poziția de lider (Levy, 1998, p. 148). În teoria tranziției hegemonice, conceptul central este războiul hegemonic, o înfruntare ce implică aproape toate statele din sistem și
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
sistemului internațional. Trei premise constituitive au determinat această caracteristică a „noului medievalism” prin relaxarea constrângerilor asupra declanșării războaielor: diminuarea fricii de un atac nuclear, reducerea bugetelor militare în țările Occidentale din prima jumătate a anilor ’90, precum și lipsa stimulentelor pentru hegemon și puterile regionale de a interveni militar în afara granițelor sub impactul retoricii „dividendelor păcii” (Hirst, 2003, pp. 67-74). În același timp, odată eliberate de presiunea exercitată de superputeri, conflicte înghețate în era „războiului rece” au explodat, generând războaie regionale - de la
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
terorismul, migrația, traficul și consumul de droguri etc. ca fiind de manifestare și preocupare globală. Într-o a doua perspectivă - și ea înrudită globalizării -, termenul globalism este utilizat în analizele de politică externă pentru a caracteriza orientarea politică a statelor hegemon; în acest sens, globalismul semnifică abolirea distincției dintre interesul național și chestiunile regionale din restul sistemului, ceea ce explică tendința statelor hegemon de a adopta măsuri intervenționiste în politica lor externă. Revenind la prima perspectivă, pentru adepții globalismului, probleme de tipul
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
ea înrudită globalizării -, termenul globalism este utilizat în analizele de politică externă pentru a caracteriza orientarea politică a statelor hegemon; în acest sens, globalismul semnifică abolirea distincției dintre interesul național și chestiunile regionale din restul sistemului, ceea ce explică tendința statelor hegemon de a adopta măsuri intervenționiste în politica lor externă. Revenind la prima perspectivă, pentru adepții globalismului, probleme de tipul celor amintite nu mai pot fi gestionate eficient de către state, cărora li se contestă deopotrivă eficiența organizațională și legitimitatea instituțională. Consecutiv
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
capital, comunități științifice, mișcări religioase. Cât privește cauzele globalizării politice, hiperglobaliștii le asociază sfârșitului „războiului rece” și triumfului democrației occidentale asupra rivalului comunist, actuala configurație a sistemului internațional fiind posibilă ca urmare a anulării bipolarismului rigid și emergenței Statelor Unite ca hegemon promotor al valorilor democratice și principiilor economiei de piață. În viziunea scepticilor (parțial și a transformaționaliștilor), sfârșitul „războiului rece” este irelevant pentru globalizare, care a premers, coexistat și supraviețuit bipolarismului și, în cele din urmă, chiar a provocat sfârșitul ca
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
minore (Huntington, 1999, p. 35), iar drept urmare, unica superputere poate soluționa eficient problemele internaționale de una singură și nici o combinație de alte state nu are puterea necesară pentru a o preveni să procedeze astfel (Ibidem). Deoarece, într-o ordine unipolară, hegemonul nu poate fi egalat nici de o altă putere, nici de o coaliție de puteri minore, acesta reușește să-și păstreze preeminența o perioadă lungă de timp. Declinul acestuia și, prin urmare, prăbușirea ordinii unipolare sunt de asemenea legate de
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
puteri minore, acesta reușește să-și păstreze preeminența o perioadă lungă de timp. Declinul acestuia și, prin urmare, prăbușirea ordinii unipolare sunt de asemenea legate de creșterea puterii relative a altor actori din sistem și decadența (economică, socială) internă a hegemonului. Cele mai des utilizate exemple pentru ordine unipolară sunt Imperiul Roman și China, ambele, din punct de vedere geografic, fiind ordini regionale, în mare parte acoperind Europa și, respectiv, Asia de Est (Ibidem). După ce cucerește Macedonia, supune Siria Seleucizilor și
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
China, ambele, din punct de vedere geografic, fiind ordini regionale, în mare parte acoperind Europa și, respectiv, Asia de Est (Ibidem). După ce cucerește Macedonia, supune Siria Seleucizilor și distruge Cartagina, în 168 î.Hr., Imperiul Roman se instalează în fotoliul de hegemon incontestabil pe întregul litoral al Mării Mediterane, parțial al Mării Negre și al Mării Nordului și în zonele adiacente acestora. Epoca de aur deschisă de Nerva, continuată de Traian, Adrian și de cei doi Antonini face din Imperiul Roman, pentru aproximativ 300
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
violentă în sistem (Deutsch și Singer, 1964, pp. 390-406). În același timp, exponenții curentului alternativ afirmă că ordinea unipolară și cea bipolară sunt cele mai optime forme de asigurare a stabilității în sistem. În sprijinul acestei ipoteze se argumentează că hegemonul, datorită capacității de a prevala asupra oricărei coaliții de puteri și de a interveni în orice conflict dacă acesta pune în pericol ordinea regională sau globală, inhibă orice porniri belicoase în sistem (Mansfield, 1992, pp. 3-24; HYPERLINK "http://www.mtholyoke
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
cu India, Arabia Saudită față de Iran și Argentina în relația cu Brazilia (Ibidem). Dinamicile conflictuale unilateralism versus multipolarism sunt cât se poate de evidente în această ordine. Există o preferință clară pentru ordine unipolară din partea Statelor Unite, care se comportă ca un hegemon în sistemul internațional. Puterile majore, la rândul lor, ar prefera o ordine multipolară, în care și-ar putea urmări obiectivele și exercita interesele unilateral și colectiv, nefiind presate sau constrânse de o putere superioară (Ibidem). În plus, puterile majore se
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
dintre principalele puteri în politica mondială să nu fie cu adevărat satisfăcută cu menținerea pe termen lung a statu-quo-ului uni-multipolar (Ibidem). În final, s-au lansat o serie de proiecte ale lumii unipolare, în care Statele Unite sunt prezentate drept singurul hegemon veritabil din istoria sistemului internațional (O’Brien, 2002, p. 37) sau drept Pax Americana cu extensie globală care nu caută să ocupe noi teritorii (Ikenberry, 2002, pp. 50-53). În perioada de după „războiul rece”, o serie de autori au descris preeminența
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
consolida diviziunea dintre statele cu economii solide și cele puternic îndatorate, avertizează Soros." Ar fi un pas către permanentizarea Europei în două viteze" Soluția preferată a investitorului este ca Germania să renunțe la "poziția deflaționistă" și să acționeze ca un "hegemon benevol" în raport cu partenerii europeni, și nu să plece din zona euro. "Ieșirea Germaniei din zona euro ar fi o lovitură teribilă din punct de vedere politic. Toți pro-europenii pe care îi cunosc sunt șocați de această idee. Ar fi mult
George Soros: Germania trebuie să conducă sau să plece din zona euro by Braga Sebastian () [Corola-journal/Journalistic/57607_a_58932]
-
se scriu lucruri asemănătoare. Arhitectul cultului Dumitru Popescu bănuiește că aș dori să exonerez cumva perioada cominternistă prin formularea ideii că a doua etapă, de după 1965 „a fost la fel de rea, dacă nu și mai și, decât cea dirijată milimetric de hegemonul de la răsărit și agentura lui oploșită în România”. Îl include dl Popescu în această agentură pe un Emil Bodnăraș, fost spion sovietic, unul dintre membrii grupului lui Dej direct responsabil pentru de-sovietizare prin menținerea stalinismului național? N-aș zice
Marele Pontif al religiei politice ceaușiste by Vladimir Tismăneanu () [Corola-journal/Journalistic/4732_a_6057]
-
din mai multe motive: (a) Fiecare dintre cei menționați mai sus își formulează propria ideologie, estetică și stil în termenii unei raportări critice prin negarea exclusivă a referentului determinant care era orientarea pan-serialistă (serialismul integral) definitorie în ipostaza ei de hegemon în interiorul celei de a treia avangarde. În afară de Alfred Schnittke (orientarea polistilistică) și, poate, Iannis Xenakis (muzică stocastica), John Cage și minimaliștii aparțin de orientarea experimentalista, astfel încât cu toții își formulează propriile estetici ca imagine negativă a criteriilor complexității, ultradeterminismului și incomprehensibilității
Muzica postmodern?: reinventarea artei muzicale dup? sf?r?itul modernit??ii by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
structural, revenirea la o concepție cvasi-tonală și, ca reacție la intuitivismul lui Cage, menținerea unui control drastic asupra procesualității, etichetabil drept New Determinism (Terry Riley, În C - 1964 sau Steve Reich - Piano Phase - 1967). Este suficientă oare repudierea asumată a hegemonului pan-serial pentru a-i consideră pe acesti compozitori drept aparținând postmodernismului? Sau, invers, aceasta "dezlegare" virulenta de pan-serialism determina posibilitatea formulării și realizării unui set de principii identificabile drept postmoderne? Sau, mult mai probabil, este vorba, poate, despre
Muzica postmodern?: reinventarea artei muzicale dup? sf?r?itul modernit??ii by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
supraviețui unui prim atac100. Ca urmare, în condițiile în care cinci state europene au capacitatea (resursele) de a deveni mari puteri Marea Britanie, Franța, Germania, Italia și Rusia -, în Asia, China, Rusia, Japonia, în contextul în care China se prefigurează ca hegemon potențial în Asia de Nord-Est, fiind posibil să domine Japonia și Coreea, și alți actori regionali, existând posibilitatea să elaboreze propria Doctrină Monroe, îndreptată către SUA, America ar face o greșeală dacă ar întoarce spatele principiilor realiste. Potrivit realismului ofensiv
Argumentul nuclear în politica externă a statelor by Rodica Dinulescu [Corola-publishinghouse/Administrative/890_a_2398]