236 matches
-
production politique de la foi au Moyen Âge. București: Babel, 1998. Belting, Hans. La vraie image. Croire aux images? Paris: Gallimard, 2007. [2005] Benoist, Stéphane. Rome, le prince et la cité. Paris: PUF, 2005. Besançon, Alain. Imaginea interzisă. Istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky. București: Humanitas, 1996. [1994] Boulnois, Olivier. Au-delà de l'image. Une archéologie du visuel au Mozan Âge (Ve-XVIe siècle). Paris: Seuil, 2008. Boulogne, Jacques. "Le statut de l'image dans les systèmes de pensée grecs". Thomas
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
București: Univers, 1999. [1969] Gilbert, Felix. Machiavelli e Guicciardini. Pensiero politico e storiografia a Firenze nel Cinquecento. Torino: Einaudi, 1970. Gilson, Étienne. La filosofia nel Medioevo dalle origini patristiche alla fine del XIV secolo. Firenze: Scandicci, 1998. [1922] Grabar, André. Iconoclasmul bizantin. București: Meridiane, 1992. [1957] Grabar, André. Les origines de l'esthétique médiévale. Paris: Macula, 1992. Giorgini, Giovanni. "Il pensiero politico greco dai sofisti a Platone". Dolcini 1-34. Hannestad, Niels. Monumentele publice ale artei romane. 2 vol. București: Meridiane, 1989
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
Paris: Bibliothèque Nationale, 1977. 31-38. ---. Pentru un alt ev mediu. Valori umaniste în cultura și civilizația evului mediu. București: Meridiane, 1986. 2 vol. [1977] ---. Imaginarul medieval. București: Meridiane, 1991. [1985] ---. Sfântul Francisc din Assisi. Iași: Polirom, 2000. [1995] Grabar, André. Iconoclasmul bizantin. București, Meridiane, 1991. [1957] Guran, Petru (coord.). L'Empereur hagiographe. Culte des saints et monarchie byzantine et post-byzantine. Actes des colloques. București: New Europe College, 2001. Guțu, Gh. Dicționar latin-român. București: Humanitas, 2003. Guyon, Gérard. Le choix du royaume
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
understanding of politics in classical Athenian antiquity. This interpretation at the core of the Greek Byzance, combined with the political organization of the Roman Empire and the Christian discourse, will bring forth the imperial theocracy and a specific iconography. Neither iconoclasm, nor hesychasm (two currents of thought attached, albeit in different manners, to the Platonic tradition) will therefore be able to diminish the role of the image in the relationship between the believer and the sacred power. The present research is
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
epoca sa. În imnurile sale, se mai găsesc referiri la cutremurele din 551 și 554. Ar fi imposibil să ne întoarcem pe firul timpului pentru că nu există la Roman nici o mențiune privitoare la problemele dogmatice (cum e monotelismul sau la iconoclasm). În fine, nașterea sa va trebui plasată între 466 și 493, dacă e adevărat că era deja diacon când s-a dus la Constantinopol în vremea lui Anastasios. Pe atunci, Berit era un important centru cultural, vestit mai ales pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
calea unor poziții tranșante, de tipul celei expuse de Gilbert Durand, care evidențiază faptul că "(...) în zilele noastre însăși gândirea științifică este constrânsă, pentru a-și explica propriile orientări, să facă apel la imaginarul atât de mult timp reprobat de iconoclasmul teoriilor originare din secolul al XVII-lea"215. Fără a insista aici asupra acestor dispute, ci asumând rolul de influență pe care elementele imaginarului îl joacă în construcția realității sociale și, prin asta, în cunoașterea acestei realități, voi pune sub
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
tabloul clinic al modernității. În arta picturală, bunăoară, asistăm la tranziția de la icoană la tabloul religios (e.g. înlocuirea perspectivei inverse cu perspectiva naturală, refuzul transparenței eshatologice a corporalității, inserția senzualismului în locul figurației hieratice, dispariția anonimatului și revendicările auctorialității), care pregătește iconoclasmul postmedieval. Cunoașterea filozofică se rescrie din perspectiva autofondării metafizice a subiectului (Descartes), prin conferirea atributelor tari cunoașterii tehnice și „gândirii calculatorii” (Heidegger), prin ancorarea certitudinii într-o criteriologie empiristă 1, contagiunea criticistă 2, gândirea antiteleologică și, mai ales, hegemonia metodei
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
contează, sunt foarte puține lucruri de spus. Nu mai există un timp aparte dedicat comprehensiunii. Viziunea frumosului colapsează în vizuina obscură a experienței sublimului. Ochiul se fărămițează. Reapare, în schimb, nostalgia „tinereții fără bătrânețe”, ameliorată doar de legile televizuale ale iconoclasmului. Dimensiunea erotică a sublimului cu funcție de Ersatz nu este neapărat determinantă. Aceeași critică a „prezenței” și „identității” poate ajunge denunț estetic al reprezentării printr-o cenzură belicoasă a proporțiilor. Aici, problematica metafizică reapare sub o înfățișare mai generoasă. Războiul cubist
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
însă ideile lui Georg Lukács, pentru că nu exprimă dialectica relațiilor dintre realismul critic și realismul epocii socialiste. Cu volumul Semnele romanului (1971) V. își schimbă punctele de reper în critică, apropiindu-se de metodele formaliste. El urmărește aici momente ale iconoclasmului românesc în istoria romanului modern și vorbește, pe urmele lui Roger Caillois, despre mimesis și romanul-oglindă, face o incursiune comparatistă analizând replici românești, însă rămâne doar un cititor neatent și superficial al romanului modern, și nici nu poate renunța la
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290590_a_291919]
-
poeților din boema literară italiană, după ce fusese contestată și apreciată, înălțata și coborâta, operă lui Leopardi pătrunsese în toate sferele vieții literare și se află, în mare măsură, în atenția tuturor, cu impetuozitatea unui veritabil fenomen pregătit să înfrunte deopotrivă iconoclasmul futuriștilor, detractările de orice tip și fragmentările sau limitările induse fără voie de emuli, care preferau, de la caz la caz, ori proza Micilor opere morale ori poezia Canturilor ori cugetările din Zibaldone, care preluau un element sau altul de imagologie
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
o atitudine dogmatică, de respect neștirbit față de valorile tari ale ortodoxiei, revelate prin intermediul unui sistem de simboluri care funcționează, într-un context favorabil, ca niște teofanii iconografice. De ce o face? Se va vedea, nu din spirit de frondă, nu din iconoclasm, nici din cauza unei modernități cu mult peste cea a cadrului cultural din care provine (deși această detașare nu e de neglijat), ci dintr-o concepție sceptică legată de istoria care se confundă cu propria biografie. II. DIMITRIE CANTEMIR: LITERATURĂ ȘI
Inorogul la porţile Orientului - Bestiarul lui Dimitrie Cantemir: studiu comparativ by Bogdan Creţu [Corola-publishinghouse/Science/897_a_2405]
-
unei asemenea erori se observă cel mai bine în procesul impunerii cultului icoanelor. Nu întâmplător, evenimentele romanului coincid cu convocarea celui de-al Doilea Conciliu Ecumenic de la Niceea (787 d.Hr.), când Biserica Creștină a adoptat definitiv doctrina amintită, respingând iconoclasmul ca erezie. Desigur, ar fi impropriu să afirmăm că Mihail Sadoveanu sau Kesarion Breb ar fi fost iconoclaști. Creanga de aur nu condamnă concepția iconodulă ca atare, dar înregistrează efectele negative ale fetișizării fenomenalului (icoana) în detrimentul a ceea ce este semnificat
[Corola-publishinghouse/Science/84995_a_85780]
-
este aruncată În fântână. Fiind surprins de oameni, evreul Își recunoaște păcatul și se botează etc. <endnote id="(136, p. 36)"/>. Atestarea legendei În Bizanțul secolului al IX-lea ne sugerează faptul că motivul iconocidului este organic legat de fenomenul iconoclasmului. În primele decenii ale secolului al IX-lea, În spațiul bizantin, dar mai ales În Constantinopol, iconodulii erau persecutați și surghiuniți, iar icoanele erau sparte sau arse. Abia În anul 843, În prima duminică a postului Paștelui (comemorată până astăzi
Imaginea evreului În cultura română. Studiu de imagologie În context est-central-european by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/835_a_1546]
-
Mihail al II-lea că i-a persecutat pe creștini și le-a ușurat soarta evreilor, pentru că „Îi iubea și Îi stima mai mult decât pe alți muritori” <endnote id=" (136, p. 13)"/>. Foarte probabila Întrepătrundere dintre fenomenul istoric al iconoclasmului și mitologia evreului iconocid ne face să ne gândim nu numai la percepția tradițională a creștinului privind antipatia evreului față de imaginea lui Isus pe icoană, dar și la cea privind antipatia evreului față de icoana Însăși. Alți străini iconocizi Protagonistul acestui
Imaginea evreului În cultura română. Studiu de imagologie În context est-central-european by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/835_a_1546]
-
822, p. 579)"/>. În fine, dom nitorul moldovean Ilie Rareș (1546-1551), convertit la islamism și devenit Iliaș Mahmet, nu doar a călcat În picioare „crucea pe care jurase”, așa cum am văzut mai sus. În letopisețul său, egumenul Eftimie atestă și iconoclasmul domnitorului „turcit” : „Sfintele icoane, chipul lui Hristos și al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ale tuturor sfinților le numea idoli, el care era idol al necredinței și prieten cu Diavolul” <endnote id=" (822, p. 583)"/>. La Mănăstirea Neamț există tradiția
Imaginea evreului În cultura română. Studiu de imagologie În context est-central-european by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/835_a_1546]
-
o eroare fundamentală; se vede clar că nu este didactician și nu cunoaște fenomenologia internă a educației... Abuzul constă În măsura Însăși de excludere a icoanelor din școli. El se naște din absență, nu din prezență. Se profesează astfel un iconoclasm intolerant, de tip modern, ateist, indus de minoritari (de activiștii atei) la adresa unei majorități (credincioase sau, să zicem, indiferente). În fond, icoana poate fi Înțeleasă și ca un obiect cultural, având o existență oarecum neutrală. E un mediu ce „Înviază
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
putere și sens pentru că poate trimite la un indicibil aflat literalmente dincolo de ea. (Edificatoare în acest sens este definirea icoanei ca anamneză de către cel de-al VII-lea Conciliu Ecumenic de la Niceea din 784). Există voci care acuză un anume iconoclasm la Platon, invocând pretinsele sale rezerve față de arta „liberală”. Este o bună ocazie pentru noi să reiterăm aici faptul că, în cazul lui, nu este vorba despre un iconoclasm provenit din disprețul generalizat pentru imagine (ca în cazul scientismului, spre
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Ecumenic de la Niceea din 784). Există voci care acuză un anume iconoclasm la Platon, invocând pretinsele sale rezerve față de arta „liberală”. Este o bună ocazie pentru noi să reiterăm aici faptul că, în cazul lui, nu este vorba despre un iconoclasm provenit din disprețul generalizat pentru imagine (ca în cazul scientismului, spre exemplu). Platon refuză numai iconoclasmul constituit prin exces, cel care prin imagine epidermică sfidează sensul veritabil al modelului, semnificatul. În mod evident politicul, dacă este atât de important cum
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
sale rezerve față de arta „liberală”. Este o bună ocazie pentru noi să reiterăm aici faptul că, în cazul lui, nu este vorba despre un iconoclasm provenit din disprețul generalizat pentru imagine (ca în cazul scientismului, spre exemplu). Platon refuză numai iconoclasmul constituit prin exces, cel care prin imagine epidermică sfidează sensul veritabil al modelului, semnificatul. În mod evident politicul, dacă este atât de important cum pretinde, nu poate recurge la reprezentări superficiale, la o artă pusă doar în serviciul unei curiozități
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
modelului, semnificatul. În mod evident politicul, dacă este atât de important cum pretinde, nu poate recurge la reprezentări superficiale, la o artă pusă doar în serviciul unei curiozități faustice. Nu este deci vorba în mod esențial, la Platon de un iconoclasm de esență, ci de o cenzură formală la nivelul unui imago amenințat de pierderea sensului prin excesul de imagini. Platon intuiește exact pericolul pe care îl poartă cu sine inconclasmul produs prin exces. Acesta „fură” imaginii demnitatea elementară, fără de care
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
de proliferare a imaginilor, tocmai într-o civilizație care a dat dovezi constante de mefiență iconoclastă. Occidentul a suspectat mereu imaginea de superficialitate sau chiar de irelevanță endemică și totuși este principalul ei producător și consumator. Referindu-se la acest iconoclasm endemic, Durand vede aici paradoxul fundamental al imaginarului în Occident. Acest statut deficient al imago-ului în lumea Occidentală este legat de o anume prejudecată a lumii europene față de procedurile eficiente de căutare a adevărului. Cuvântul (concept) se pliază mult
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
comune care fac dintr-un simbol iconografic (fie el icoană ori spot publicitar) un reper „instaurativ” de sens. Simbolul iconografic se deosebește radical de simpla imagine care se pierde pe sine în condiția de „copie” a sensibilului. În lumea contemporană, iconoclasmul este deja desuet. Cartezianismul (cel care a asigurat triumful semnului asupra simbolului) este azi doar un caz particular al gândirii permisive (Vattimo, „pensiero debole”). Cu incontestabilă autoritate, Descartes și Pascal au contribuit la o ocultare (involuntară) a lui Platon. Platonismul
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
vieții politice după 1789 presupunea: a) absența sprijinului financiar pentru Biserică din partea statului; b) rangul social nesigur al personalului de cult; c) regimul privat al studiului teologic; d) admiterea limitată a religiei în școlile publice. radu Preda numește acest model iconoclasm social. Astăzi, în Franța se dialoghează mai mult cu Biserica, dar starea este cea a unei laicități calme. Statul secular nu privilegiază - cel puțin oficial - o anume religie sau un anume cult religios. în Olanda, separația radicală Biserică-Stat ca urmare
Sociologia religiilor: credințe, ritualuri, ideologii by Nicu Gavriluță () [Corola-publishinghouse/Science/610_a_1439]
-
Arcy-sur-Cure (Yvonne, France), persistance de l’iconographie aurignacienne, în A. Broglio, G. Dalmeri (red.), Pitture paleolitiche nelle Prealpi venete. Grota di Fumane i Riparo Dalmeri, Preistoria Alpina, Verona, 2005, p. 76-81. 2. A. Besançon, 1996. Imaginea interzisă. Istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandiski, Humanitas, București. 3. G. Bosinski, 1990. Homo sapiens. L’Histoire des chasseurs du Paléolithique supérieur en Europe (40.000 - 10.000 ans avant J.-C.), Errance, Paris. 4. M. N. Brézillon, 1969. Dictionnaire de la Préhistoire, Larousse
Prelegeri academice by VASILE CHIRICA () [Corola-publishinghouse/Science/91809_a_92370]
-
și Trăda, devenind cu adevărat un imperiu grec, abandonînd Italia în mîna longobarzilor, Asia occidentală în cea a arabilor, o parte a Balcanilor într-a slavilor și bulgarilor. În plus, Imperiul este zguduit de o gravă criză religioasă (secolele VIII-IX) iconoclasmul sau disputa asupra icoanelor. O primă ruptură cu papalitatea se produce în contextul unei dispute religioase între Roma și Constantinopol; Chiril și Metodiu, doi călugări greci, vor evangheliza atunci popoarele slave și le vor da un alfabet. Între secolele al
by Serge Berstein, Pierre Milza [Corola-publishinghouse/Science/962_a_2470]