342 matches
-
indică numeroasele studii dedicate istoriei și chiar teoriei lui, precum și modul în care constatăm că se manifestă? Dar între acesta și cultura, respectiv credințele grecești, care i-au dat inclusiv o funcție civică? Cuvântul-pivot al familiei lexicale latine a imaginarului, imago, s-a format pe baza rădăcinii imitor, care implica noțiunea complexă și ambiguă de "real": pe de o parte, modelul exista efectiv pentru receptor, însă la fel de relevantă era și proiecția lui subiectivă. Termenul latin echivala într-o bună măsură termenii
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
fantasmatică a corpului, eídōlon, și ea o phásma, o umbră, o iluzie. Diferit față de greci, deși vorbim tot de un ritual funerar, romanii vor utiliza și vor distribui altfel sememele (cele de mai veche tradiție greacă): imago, spre exemplu, denumea în cazul numit un obiect, o mască de ceară, cu o funcție riguros încadrată în ceremonialul public al morții și cu un simbolism nobil, bine determinat (după cum vom vedea). Înainte de eleați, grecii par a fi fost sensibili
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
sau busturi ale strămoșilor, considerate a fi sacre), era vorba despre memorarea a ceva vizibil, perceput anterior și reintegrat în regimul vizualului, fie ca aparență (pe care grecii o numeau phántasma, apariție imaginară), fie ca o copie (eikōn, imago în latină), provocate de phantasía, imaginație. La această linie de interpretare se adaugă o a doua, deschisă de ceea ce tot Aristotel identificase în rolul jucat de percepție și de diafan − un loc intermediar, care face posibilă, în provocarea
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
a și 23.b; model răspândit în evul mediu timpuriu în occident - v. fig. 24, preluat și de evul mediu românesc, v. fig. 25). În cetatea romană, amintirea (materială a) chipului real al împăratului se păstra pentru posteritate ca o imago cât mai fidelă modelului: masca de ceară era expusă în atrium, spațiu semi-public, de trecere, pentru a întări valoarea neamului (în sens restrâns, familia, și în sens politic, imperiul). Odată numit pontifex maximus și pater patriae, autocratul nu-și mai
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
fidelă modelului: masca de ceară era expusă în atrium, spațiu semi-public, de trecere, pentru a întări valoarea neamului (în sens restrâns, familia, și în sens politic, imperiul). Odată numit pontifex maximus și pater patriae, autocratul nu-și mai părăsea supușii; imago era un semn al prezenței sale eterne și ocrotitoare. Masca se insera astfel în "textura" casei imperiale și, prin ea, în "țesutul" simbolic al corpului orașului, înnobilat de numeroase alte figuri și însemne (sacre sau sacralizate). Este remarcabilă această fină
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
vorba despre o procesiune imperială, se bucură de o foarte mare expunere simbolică; de aceea, sedimentarea sa a fost posibilă și datorită "vecinătăților" semantice pe care se clădește vocabularul politic, civil și comunitar al ritualului: trecut glorios, model, memorie identitară. Imago este un semn al prezenței in absentia a strămoșului ocrotitor, dar este și un obiect investit cu sacralitate; imaginarius îi asigură ceremonialului relația "vie" cu trecutul și amplifică emoția colectivă trăită în jurul corpului împăratului, ars pe rug (ceea ce denotă purificarea
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
este atât un omagiu adus de armată și de imperiu, cât și o "numire" a spiritului care se înalță, eliberându-se de trup (după credința în sufletul supraviețuitor). Effigies, semn al morții reale - mărturisea însuși corpul prezent al defunctului −, devine imago. Amintirea chipului împăratului trece așadar într-un alt registru simbolic, al memoriei, dublat de un obiect propriu-zis fidel realității, dar și urmă materială a unei existențe glorioase din trecut; de aici, rolul major al măștii de ceară, păstrată în patrimoniul
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
un obiect propriu-zis fidel realității, dar și urmă materială a unei existențe glorioase din trecut; de aici, rolul major al măștii de ceară, păstrată în patrimoniul familiei (dar în spațiul public al casei), al Romei și, implicit, al imperiului ei. Imago (de)mistifică absența, garantează și conferă siguranță. Este prezentă atunci când comunitatea are nevoie de ea pentru (auto)legitimare; valoarea ei poate fi recontextualizată, are validitate în ochii comunității și e chiar invocată în discursul de atestare. Leagă realitatea de viața
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
și temele care se regăsesc în el, păstrate în memoria colectivă, în cultura orală sau ilustrate de diferite mărturii materiale, sunt variate și numeroase, imaginarul rămâne organizat în jurul unui pivot central, al temei puterii (instituționale sau colective, laice sau religioase). Imago, în vechiul său sens roman, ajunge în societatea creștină la dimeniunile unui arhetip, iar în jurul fondatorilor religiei - figurile sacre, Iisus Christos și Fecioara Maria, sau figurile laice, Constantin I și împărăteasa Elena − se formează o întreagă ideologie cu privire la relația mamă-fiu
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
semantismului termenului de imaginar, chiar dacă într-un câmp bine delimitat, a avut loc în paralel cu a altor noțiuni antice, mult mai prezente în texte, mai întâi în cele grecești, apoi în cele latine: phantasía/ imaginatio,19 eikōn/ imago, mŷthos/ narratio, anamnēsis/ memoria, istoria / historia, chronos/ tempus. Toate acestea au pregătit, am putea spune, un teren fertil pentru alte semantisme învecinate, precum cel al imaginarului, nu neapărat înrudite lexical, dar care puteau fi aduse în aceleași contexte, datorită temelor
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
textele (grecești și latine) care pun termenul în relație atât cu funcția creativă a spiritului uman, imaginația − subst. φαντασία, adj. φαντασιώδης, φανταστικός, respectiv subst. imaginatio, implicit cu adj. imaginarius −, cât și cu plăsmuirea și reprezentarea, imaginea − φάντασμα și είκος, respectiv imago, chiar cu sensul deja discutat, de "chipuri ale strămoșilor, păstrate în atrium sau purtate la înmormântare, ca semne de noblețe". Al treilea sens specializat al termenului imago (existent și în greacă pentru φάντασμα/ φάσμα) generează o întreagă arie a câmpului
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
adj. imaginarius −, cât și cu plăsmuirea și reprezentarea, imaginea − φάντασμα și είκος, respectiv imago, chiar cu sensul deja discutat, de "chipuri ale strămoșilor, păstrate în atrium sau purtate la înmormântare, ca semne de noblețe". Al treilea sens specializat al termenului imago (existent și în greacă pentru φάντασμα/ φάσμα) generează o întreagă arie a câmpului conceptual al imaginarului, semantico-simbolică, productivă ea însăși: legătura cu evenimentele glorioase de altădată, cu patrimoniul memorabil de imagini (memorăbilis - "demn de amintit"; memor victoriae - "care-și amintește
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
Rome républicaine. Paris: Flammarion, 1985. [1983] Flower, H. I. Ancestor Masks and Aristocratic Power in Roman Culture. Oxford: Oxford UP, 1996. Follon, Jacques. "La notion de phantasia chez Platon". Lories și Rizzeiro 1-15. Formigari, Lia, Giovanni Casertano și Italo Cibeddu. Imago in phantasia depicta. Studi sulla teoria dell'immaginazione. Urbino: Carocci, 1999. Foss, Clive. Rome and Byzantium. Oxford: Oxford UP, 1977. Foucault, Michel. "Nietzsche, la généalogie, l'histoire". Dits et écrits. Vol. II. Paris: Gallimard, 1996. ---. Arheologia cunoașterii. Trad. note și
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
Selectae. Ed. H. Dessau. 3 vol. Berlin, 1892-1916. 7212, II, 4. [reed. anastazică 1962], apud Benoist 104. 17 Vezi în Daremberg, Ch., E. Saglio și E. Pottier. Dictionnaire des antiquités grecques et romaines. Paris: Hachette. 1877-1916. 18 Vezi Benoist: L'imago ne fait pas référance en latin à l'effigie, manequin de cire qui apparaît lors des funera des empereurs d'après les sources antonines mais qui n'est pas attesté pour les autres cérémonies, mais aux portraits [masques n.n.] d
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
des funera des empereurs d'après les sources antonines mais qui n'est pas attesté pour les autres cérémonies, mais aux portraits [masques n.n.] d'ancêtres qui participent aux cortèges nobiliaires depuis la République. Préserver la signification précise du terme imago est essentiel pour interpréter l'évolution du funus imperatorum au cours de la période, en considérant le funus imaginarium comme la cérémonie des funérailles publiques comprenant la procession des imagines de la famille du défunt. (104) 19 Accentele la cuvintele în limba
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
dimensiuni spațiale, corporalitate reprodusă. Ideea pe care se fundamentează filozofia greacă este că eidos-ul - reprezentarea, forma, ideea - există în materie. De-a lungul istoriei culturii, conceptul de "icon" a fost cercetat din diferite perspective (religios, tehnic, artistic). În limba latină, imago, inis avea numeroase sensuri: 1) chip, imagine plastică, portret; 2) chipuri ale strămoșilor; 3) copie fidelă; 4) umbră, spectru, fantomă, vis, apariție; 5) magine poetică; 6) aspect, spectacol; 7) imagine, aparență, umbră; 8) comparație, paralelă, alegorie etc. Conceptul de "dublu
[Corola-publishinghouse/Science/84964_a_85749]
-
o demnitate" (edilitate, pretură, consulat). Se păstrau în atriu [...] etc.". (Gh. Guțu 2003: 625). Termenii en. image, fr. image, ro. imagine etc. sunt derivați ai formei latine, însă la nivelul registrului semantic pare să fi supraviețuit și polisemantismul dat de imago: secvență de "realitate" vizibilă, conținut imaginarb etc. Accepțiunile de corp, formă, figură se dezvoltă în subsidiar, pe ideea de asemănare, de "imagine în oglindă" etc. După alți cercetători (Wunenburger, 2004: 18), în definirea conceptului de "imagine" se stabilește o legătură
[Corola-publishinghouse/Science/84964_a_85749]
-
liric nu poate înțelege universul multiplu, și nici universul nu-l poate recunoaște independent de el, de unde sentința. BIBLIOGRAFIE: Bârsilă, Mircea, Dimensiunea ludică a poeziei lui Nichita Stănescu, Editura Paralela 45, Pitești, 2001; Braga, Corin, Nichita Stănescu, Orizontul imaginar, Editura Imago, Sibiu, 1993; Dimitriu, Daniel, Nichita Stănescu, Geneza poemului, Editura Universității "Al.I. Cuza" Iași, 1997; Mincu, M., Textualism și Autenticitate, Editura Pontica, Constanța, 1993; Mincu, Ștefania, Nichita Stănescu. Între "poesis" și "poiein", Editura Eminescu, București, 1991; Martin, Mircea, Generație și
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
Iași, 1978. Boldea, Iulian, Timp și temporalitate în opera lui Eminescu, Editura Ardealul, Târgu-Mureș, 2000. Bot, Ioana, Eminescu și lirica românească azi, Editura Dacia, Cluj, 1990. Bote, Lidia, Simbolismul românesc, E.P.L., București, 1966. Braga, C., Nichita Stănescu. Orizontul imaginar, Editura Imago, Sibiu, 1993. Bucur, Marian (coord.), Literatura română contemporană, Editura Academiei, București, 1980. Bulgăr, Gheorghe, De la cuvânt la metaforă în variantele liricii eminesciene, Editura Junimea, Iași, 1975. Bulgăr, Gheorghe, Eminescu. Coordonate istorice și stilistice ale operei, Editura Junimea, Iași, 1980. Buduca
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
scopurile sale inițiale"126. La scriitorii naturaliști − notează Nicolae Manolescu − eșecul pare să fie înțeles ca punct terminus al unui parcurs existențial. Această opțiune definitorie a lor e născută din scopul declarat al zoliștilor de a face din roman o imago mundi. De aceea în naturalism, destinul coincide cu neșansa, cu eșecul atroce al omenescului. Personajele-victimă, patologicul senzualității, violența abrutizantă, obsesiile care copleșesc caracterele sunt câteva dintre elementele definitorii care așază orice text în perimetrul naturalismului. Cine e sămădăul?" se întreba
by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
-
om decât dacă este luat de suflet. Feciorul de Împărat blestemat să fie șarpe este găsit de către un moș; pus pe cuptor și hrănit bine, ajunge balaur. Șarpele, după Ivan Evseev, este simbol arhetipal și totalizator, un adevărat model simbolic, imago mundi În concepțiile și În reprezentările arhaice despre univers. Este legat de cele 4 stihii ale naturii: trăiește În pământ sau În apă; veninul său are proprietățile focului celest sau ale celui htonian, iar În ipostaza sa fantastică de șarpe
ACCEPȚIILE VIEȚII ÎNTRE NOROC ȘI SOARTĂ ÎN PROZA POPULARĂ by Ion –Horia BÎrleanu () [Corola-publishinghouse/Science/772_a_1549]
-
elaborării textelor literare, dintr-un scientism pertinent ce transformă adesea arta în artificiu și discursul în structuri retorice savante, barocul - singurul curent cu răspândire continentală - nu putea să ocolească exercițiile de factură umanistă. Textele compun și comentează acum o altă imago mundi, în termeni împrumutați din surse ce se despart de cele tradiționale, dar fără a „divorța” definitiv. În ierarhia făpturilor „zidite” de Dumnezeu, omul își află locul imediat după cele celeste („cu puțin oarece mai micșorându-l decât îngerii” - mitropolitul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290334_a_291663]
-
oferă o pledoarie energică în favoarea unei „teopoetici a păcii”, în contrast cu melodrama modernilor târzii, care nu vor putea niciodată interioriza porunca „iubirii de vrăjmași”1. Creștinismul tradițional ne reamintește că sacrificiul necesar pentru salvarea unui om, recunoscut ca purtător al unei imago Dei, poate fi total. Biserica, de asemenea, este comunitatea care celebrează binecuvântarea păcii și înăuntrul căreia omul contemplă frumusețea creației (harmonia mundi). Aceasta nu înseamnă deloc că pacifismul liturgic sau nonviolența interpersonală pot fi exportate tel quel la etajul practicii
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
infinito silenzio a questa voce / vo comparando: (...). (vv. 8-11) La seră del dì di festa: Dolce e chiara e la notte e senza vento, (...). (v. 1) La vită solitaria: Ivi, quando îl meriggio în ciel și volve, / la sua tranquilla imago îl Sol dipinge, / ed erba o foglia non și crolla al vento, / e non onda incresparsi, e non cicala / strider, né batter penna augello în ramo, (...). (vv. 27-30) Le ricordanze: E la lucciola errava appo le siepi / e în șu
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
ciottoli del Platani / sillabando al buio le preghiere. (I ritorni). 329 Talor m'assido în solitaria parte, / sovra un rialto, al margine d'un lago / di taciturne piante incoronato. / Ivi, quando îl meriggio în ciel și volve, / la sua tranquilla imago îl Sol dipinge, / ed erba o foglia non și crolla al vento, e non / onda incresparsi, e non cicala / strider, né batter penna augello în ramo, / né farfalla ronzar, né voce o moto / da presso ne dă lunge odi né
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]