220 matches
-
ca experiență a unei viziuni delirante însoțește în teatrul no orice despărțire. În acest sens, ne-am putea gândi mai ales la două piese reprezentative, Hana Gatami (Coșul cu flori) și Semimaru, unde, în partea a doua, shite nu mai incarnează o fantomă, ci o femeie care și-a pierdut mințile și unde nebunia este strâns legată de obsesia unor imagini ale trecutului, de incapacitatea desprinderii de acest trecut, dar și de imposibilitatea de a-l face să retrăiască în închipuire
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
o dată ca să-l vadă” și „se despart plângând, plângând”... Astfel, de la no „cu fantome” la no „din lumea reală”, reprezentația se cantonează constant în spațiile-frontieră, la limita de contact cu o alteritate pe care o întruchipează moartea și nebunia. Shite incarnează întotdeauna o formă apărută dintr-un altundeva devenit un aici, o prezență. Dar nu e mai puțin adevărat că piesele no „cu fantome” cristalizează, într-o mai mare măsură, definiția teatrului ca experiență a ultimelor granițe, a ultimelor limite, o
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Aici nu avem de-a face cu un vis, deoarece, în prima parte, tatăl îndurerat acceptă să bată în toba rămasă neatinsă de la moartea fiului său Tenko, căci „sunetul tobei i-ar aminti de el”. În această primă parte, shite incarnează, prin urmare, un om într-adevăr viu; când, în finalul primei părți, toba răsună, ca prin minune, așa cum răsunase odinioară, e semn că fantoma fiului este prezentă în tatăl care continuă să trăiască; ea este cea care se apropie de
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
răspuns definitiv. Nu încape îndoială că Tsunemasa este acel no în care Zeami tratează la adevăratele lui dimensiuni indeterminabilul corpului și al umbrei. Piesa nu e structurată, cum se întâmplă de obicei, în două părți separate printr-un interludiu. Shite incarnează aici, de la bun început, o fantomă, cea a lui Tsunemasa, războinic cântăreț din lăută (biwa) și poet, venit să-l caute pe waki, preotul care tocmai se pregătea să-i facă eroului o slujbă de pomenire și să-i jertfească
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
este simbolizată de „floare”, y-gen (concept corespunzător măiestriei, „maestrului” în teatru) e arta unui shite care cântă și dansează. Într-adevăr, în opinia lui Zeami, doar dacă este dansator și cântăreț, un shite poate fi socotit actor, adică făptura care incarnează invizibilul în vizibil, nesubstanțialul în substanțial. Plenitudinea artei sale se datorează acordului perfect dintre cânt și dans, suflu și mișcare, dintre ceea ce se vede și ceea ce se aude, dintre privire și voce. Dansul ca acțiune izvorăște din muzicalitate, din aceea
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
aceștia se vor dovedi a fi spiritele a doi pini crescuți împreună, două spirite divine - unul din Takasago, celălalt din Sumiyoshi. „Nemurirea zeului coborât din cer e cea a pinului veșnic același...” În a doua parte a piesei, shite va incarna „zeul ivit în chip de pin divin”. Pinul, care marchează aici locul apariției unei zeități, este într-un fel dublura pinului desenat în fundal. În Matsukaze, el marca, așa cum am văzut, locul apariției unei fantome. Pinul semnalează întotdeauna posibila prezență
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
-lea veac, unul dintre principalii pivoți. Intrusul, străinul nu este nici aici, cum nu era nici la Maeterlinck, o fantomă, în sensul unui mort care se întoarce printre cei vii pentru a sta de vorbă cu ei. Și totuși el incarnează incontestabil o amenințare venită din partea unor puteri stranii, ce reapar după o absență mai mult sau mai puțin îndelungată, puteri ce-și au sediul într-un altundeva temporal și spațial, ale cărui teritorii se aseamănă mult cu cele ale morții
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
torturat, figură a peregrinării este și Străinul din Casa arsă. Străinul crezut de toată lumea mort și care, „într-un anume fel” - sunt cuvintele lui -, chiar murise de-a binelea. Întors din America după o absență de treizeci de ani, el incarnează, asemenea unui strigoi, trecutul ce reînvie brusc și, totodată, nevoia acută de adevăr. Presupusa sa moarte nu este, de altfel, echivalentul unei morți adevărate? Nu încercase el oare, când avea doisprezece ani, să se spânzure într-o debara, împins de
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
reală, nu de duh imaterial”. De la Pirandello Artaud învață, așadar, că actorul trebuie să fie cât se poate de real, de carnal, dar că mai trebuie să aibă, în același timp, o gesticulație sugerând fantoma, că trebuie nu doar să „incarneze”, ci și - mai ales - să „dezincarneze”. În esența lui, teatrul se va înscrie întotdeauna, după părerea lui Artaud, în această tensiune dintre concretețea corpului și imaterialitatea spectrului. Dramaturgii îl vor interesa numai în măsura în care, ca și Maeterlinck, vor ști să exprime
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
poate exprima viața decât prin absența vieții și prin recurgerea la moarte, folosindu-se de aparențe șs. n.ț, de vidul spiritual, de absența oricărui mesaj”. Iată de ce manechinul poate deveni în teatrul practicat de el „un MODEL care să incarneze și să transmită un profund sentiment al morții și al condiției omului mort, un model pentru ACTORUL VIU”. Fără îndoială, însă, că deasupra tuturor acestor argumente stă capacitatea manechinului de a face să renască acea teamă, acea „înfiorare metafizică” în
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
figuri, el construiește un actor: pe scena filosofică, Platon fabrică tragedii cu Socrate și, foarte adesea, niște comedii sau chiar bufonerii cu ceilalți actori... Așadar ce se poate spune despre Philebos, care dă numele dialogului filosofului - un luptător însărcinat să incarneze Plăcerea? Dar despre Protarh? Istoria ideilor nu reține aceste două nume, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în cazul numelor altor interlocutori mai mult sau mai puțin celebri puși în scenă în dialoguri. Cu ajutorul etimologiei, vedem că Philebos îl desemnează pe amatorul
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
cu ceva. În mintea mea, impostor nu este acela care, în chip deliberat, se dă drept ceea ce nu e, ci acela care nu poate coincide cu nimic, care păstrează o prea mare distanță față de tot ceea ce face ca să mai poată incarna o atitudine sau o idee. E omul simulacrelor, nu atât în chip voit, cât fatal. Se cuvine adăugat că, în limbaj curent, nu asta înțelegem prin impostură, care însemnă întotdeauna voință de a înșela” (II, 222-223). Să recunoaștem, e cea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Omul din vis este substituit, însă, de un copil bolnăvicios și întunecat); una dintre consecințele neașteptate ale vizitei la țară, pe domeniul prietenului Alexandru, este întâlnirea cu Ordeanu, moșierul scăpătat, dar încă rafinat, în care Theodorescu este convins că se incarnează straniul salvator din vis; materializarea cuplului oniric și în special relația bizară cu Ordeanu îi provoacă dramatice și din ce in ce mai frecvente treceri dincolo de graniță realului; în fine, la fel ca în nuvelă, partida de cărți în care Theodorescu îl atrage pe
[Corola-publishinghouse/Science/1489_a_2787]
-
monarhiei cu Parlamentul se schimbă sub dinastia Stuart. Monarhia absolută provoacă reacții cu consecințe diferite de cele din Franța. Iacob I Stuart (1603-1625) și Carol I (1625-1649) au încercat să-și impună puterea absolută. Carol I a fost predestinat să incarneze și să-și asume contradicțiile epocii sale. Tatăl său, Iacob I Stuart, rege al Scoției timp de 36 de ani sub numele de Iacob al VI-lea înainte de a deveni regele Angliei (1603), era teoreticianul cel mai convins al "dreptului
Europa monarhiei stărilor by Gheorghe Bichicean () [Corola-publishinghouse/Science/1436_a_2678]
-
întotdeauna realitatea raportată la om, de aceea personajul literar este un capitol de seamă al teoriei literare. Personajul românesc este un marcher tipologic, un organizator textual și un loc de învestire (ideologic și auctorial). Personajele-cheie capătă un caracter universal și incarnează o idee, o valoare sau o pasiune de ordin general. În construcția românului tradițional, personajul este elementul central. Succesul românului modern de la Don Quijote la Robinson Crusoe, este atribuit faptului că a celebrat personalitatea și a îndeplinit o funcție de identificare socială
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
occuper" [Forestier, p.387]. Femeia întruchipează destul de vizibil toate acestea 97. Pariziana, concluzionează Louis Chevalier, nu este doar personajul cel mai vechi și cel mai rezistent al societății capitalei, dar și, din toate timpurile, opinia o confundă cu orașul și incarnează în el aspectele esențiale ale capitalei. Parisul este o femeie, așa cum îl pictează Claude în L'Œuvre de Zola. Frumoasă prostituată Nana rezumă comportamentul politic al Parisului. Bismarck, fixând contribuția de război a Parisului, se exprimă în acest sens: "Elle
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
persoana femeii pariziene, care are un caracter și o personalitate singulară, românul francez a creat un etalon original în variatele lui ipostaze și manifestări. Că tip, Pariziana a fost instituită de Balzac: diversă, dar oferind în toate personajele care o incarnează aceeași finețe, aceeași inteligență și formele cele mai rafinate ale distincției. Va urma Pariziana lui Zola, bestiala, senzuala, avida, naturalista. Vor urma și altele, dar toate prezentând, în ciuda sau din cauza diversității lor, singularitatea care le diseminează în lumea întreagă cu
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
Parizienei în același personaj Renée. Pe de o parte, ființa citadina rafinată și plictisita a universului cosmopolit 140, molipsita de toate viciile marelui oraș: "tu aș mordu à toutes leș pommes", observă Maxime despre Renée. Pe de altă parte, Renée incarnează miturile primitive asemănătoare cu cele ale zeilor adulterini și incestuoși care i se năzăresc în timpul plimbării prin pădurea Boulogne 141. Personajele din prim-planul românului La Curée Saccard, Renée și Maxime, puse în abis, "interpretează figuri mitologice" [Sarbu, 2004, p.
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
pe care Pariziana și-o creează. Teatralizării îi sunt supuse nu doar partea publică, dar și cea secretă, clandestina a existenței sale; teatru se joacă nu doar în fața unui public, dar chiar și pentru propria plăcere. Atingând fenomenul creativității, Pariziana incarnează sensurile estetice ale timpului. Ea este o proiectare a unui mod de a vedea, a gândi și a trăi specific teatral. Spectacolul pe care îl oferă schimba stereotipurile cotidianului imobil. Reprezentarea Parizienei se bazează pe un ansamblu de roluri pe
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
femei, cum ar fi La Femme libre, Leș femmes de l'avenir, La gazette des femmes, Le Journal des femmes, La Voix des femmes, L'Opinion des femmes ș.a., care prezintă revendicări feminine revoluționare sau mai moderate. 35 Așa este incarnat în 1884 idealul de libertate în colosală statuie a lui F.-A.Bartoldi (cu participarea la proiectare a lui G.Eiffel), Libertatea iluminând lumea, care devine unul din simbolurile principale ale Americii. 36 Reprezentarea artistică este exemplificata de A.Higonnet
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
că persoana colectivă, cum ar fi Marianne (emblemă Republicii franceze) sau Marseillaise și toate reprezentările Libertății, Patriei, Revoluției, Republicii, Civilizației, fie că omagiu adus unei eroine particulare, cum ar fi Ioana d'Arc, Sfântă Geneviève sau Jeanne Hachette, care, toate, incarnează o idee patriotică de luptă și rezistența. Mitul "la douce France" este vechi, atestat deja în primul document artistic al literaturii franceze, Chanson de Roland. În fantasmaticul gaullian, Franța apare pe jumătate Ioana d'Arc, pe jumătate-madonă la o fereastră
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
ca scenografie Sicilia (Alfeu și Aretusa). Personajele cu care el însuși se identifică uneori au o fire instinctuala, barbara: Mi trovo di stessa nascita / e l'isolano antico (Sardegna). Versurile se referă la Polifem, personaj mitologic htonian, ființa primitivă ce incarnează forțele brute, sălbatice și neîmblânzite ale Siciliei cu a cărei natură primordială poetul dorește să se contopească. 513 Che bel tempo era quello nel quale ogni cosa era viva secondo l'immaginazione umană e viva umanamente cioè abitata e formată
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
să contribuim la el. Să fii modern înseamnă să fii un războinic economic, și, ca să folosim limbajul de război din domeniu, înseamnă să cauți să cîștigi, sau măcar să nu pierzi, lupta cu prețurile, cu productivitatea, competitivitatea, inovația. Europa modernă nu incarnează, de fapt, o idee războinică? Nu cumva, pentru că își spun că, grație Europei, vor fi și mai puternici în războiul mondial dintre întreprinderi (în special cu firmele americane), mulți francezi, germani, italieni, olandezi își doresc o Europă și mai extinsă
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
stăpîn întîmplător și fragil al Imperiului țarilor din toamna lui 1917..."; Ceea ce l-a adus la putere pe Hitler, el, plecat de jos, un atît de improbabil cancelar, a fost nu atît un program economic capitalist, ci faptul că a incarnat fantasmele germane de după Primul Război"; Succesul ideologic inițial al bolșevismului în Europa nu e mai puțin misterios decît răspîn-direa ideilor fasciste în aceeași epocă". Cu toate acestea, există cel puțin la fel de multe expresii cu rezonanță deterministă ("context", "necesitate", "origine", "logică
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
remarcăm și paralelismul titlurilor!Ă este acel Improvizator care nu știe nici el cum o idee străină, ajungîndu‑i la ureche, devine dintr‑o dată a lui, de parcă ar fi purtat‑o necontenit în sine. De fapt, personajul este chiar ideea, incarnată într‑o foarte bizară ființă narativă, despre care, la drept vorbind, nu știm decît că are douăzeci și șase de ani. Știm mai mult despre locuința lui - aceeași cameră izolată, atît de specific dostoievskiană, menită să ascundă, să izoleze, în
[Corola-publishinghouse/Science/2088_a_3413]