212 matches
-
adică traca și latina, deși sunt diferențiate ca sistem, au în comun fondul lingvistic preindoeuropean euro-afro-asiatic. În consecință, baza traco latină însumează, dincolo de ceea ce a adus în ea indoeuropenizarea, multiple elemente de convergență cu nivelul aglutinant de la baza tuturor limbilor indoeuropene, nivel pe care îl continuă în manieră proprie limbile cu structură preindoeuropeană, cum sunt basca, limbile ugro finice, mongolo-turco-tătare, arabe etc., ceea ce explică așa-zisa influență orientală, în realitate tot de substrat, asupra limbii române. În al treilea rând, procesul
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
101), ca pe un teritoriu care le-a aparținut. Istoria atestă faptul că limba greacă s-a constituit, aidoma latinei, pe un substrat preindoeuropean cu factorul înnoitor venit din Asia Mică, zona proximă fiind cea a civilizației hitite. Răspândirea civilizației indoeuropene în Grecia insulară și continentală este confirmată, pe de o parte, de scrierea silabică descoperită în Creta și în Peloponez, scriere care corespundea, în secolele 15-13 î. Hr., unei formule lingvistice mai puțin evoluate, iar pe de altă parte de originea
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
acestei baze autohtone la nivelul expresiv al limbii grecești și menționarea apropierii istorice dintre greci și asiatici constituie nucleul genial al gândirii cantemiriene. Pornind de la acest nucleu s-ar fi putut identifica mai devreme zona de constituire a sistemului lingvistic indoeuropean, direcțiile și etapele propagării acestui sistem, precum și unitatea lingvistică preindoeuropeană a vastului spațiu euro-afro-asiatic. Spre sfârșitul vieții Cantemir a înțeles necesitatea unei viziuni mai largi asupra istoriei romanității orientale. Însă lărgirea pe care el o întrevedea rămânea departe de viziunea
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
obiect și raport, preluarea funcțiilor cazuale, detalierea și concretizarea lor prin intermediul prepozițiilor, forța coeziunii sintactice a verbului, diversitatea întrebuințării pronumelor, independența structural-semantică a părților de vorbire. Toate acestea pot fi lucruri adevărate din punctul de vedere al vorbitorului de limbă indoeuropeană. Însă se știe prea puțin sau chiar nimic despre mijloacele sonore și sintactice prin care diferențiază sensurile și funcțiile limbile neindoeuropene, mai ales cele silabice, care vehiculează culturi cu nimic mai prejos decât cele indoeuropene. Pentru a individualiza entitatea specifică
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
vedere al vorbitorului de limbă indoeuropeană. Însă se știe prea puțin sau chiar nimic despre mijloacele sonore și sintactice prin care diferențiază sensurile și funcțiile limbile neindoeuropene, mai ales cele silabice, care vehiculează culturi cu nimic mai prejos decât cele indoeuropene. Pentru a individualiza entitatea specifică pe care o reprezintă fiecare dintre limbile romanice, W. von Humboldt folosește sintagma principiul individual unic al limbii, care se manifestă mai întâi exterior, la suprafață, în procesul comunicării directe, iar apoi interior, pentru necesitățile
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
ele au reușit să-și refacă echilibrul, tulburat de înrâurirea (externă) asupra limbii lor, urmând a se stabili „dacă nu cumva ele au realizat transformarea carențelor în noi virtuți” (p. 226). Gândirea humboldtiană este prizoniera sistemului gramatical „curat” al limbilor indoeuropene care sunt puse să derive dintr-o limbă mamă, imaginată ca prototip ideal, atribuit unui popor ales, trăitor cândva într-o zonă binecuvântată. Este astfel din capul locului anulată originea naturală a limbajului și este mascată în consecință perceperea limbilor
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
care sunt puse să derive dintr-o limbă mamă, imaginată ca prototip ideal, atribuit unui popor ales, trăitor cândva într-o zonă binecuvântată. Este astfel din capul locului anulată originea naturală a limbajului și este mascată în consecință perceperea limbilor indoeuropene ca rezultat al evoluției globale a limbii prin stadiile silabic și aglutinant, în afara cărora nu se justifică structura morfematică și paradigmatică a acestor limbi. În plus, locul devenirii zonale a fiecărei limbi i.-e. prin metamorfozarea paradigmatică și flexionară a
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
lingvistică europeană nu era pregătită pentru a soluționa în această manieră constituirea vreunei limbi noi. Și astăzi se crede că albaneza exista ca limbă flexionară încă pe vremea lui Herodot, că slava de asemenea s-ar fi desprins ca limbă indoeuropeană din preindoeuropeana mamă și ar fi stat pitită vreo mie de ani undeva între Nipru și Vistula până să explodeze în secolul al VI-lea și să acopere jumătatea de est a Europei, că maghiara a venit gata făcută din
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
română, 2) delimitarea spațiului balcanic de formare a acesteia, 3) elementele nelatine ale limbii române și 4) limba română și dialectele ei. 1) Pentru trecerea de la latină la română Philippide se folosește de principiul neogramatic al apariției autonome a protolimbii indoeuropene din care ar fi apărut, tot prin evoluție autonomă, primele descendente ale acesteia: ramura germanică și ramura greco-italică. El aplică în continuare acest principiu la trecerea fără vreo influență lingvistică din exterior a latinei la română. Pentru explicarea acestei treceri
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
cuvinte de la latini în același scop. Înțelegerea deplină și corectă a realității este posibilă doar dacă se ține seama de faptul că limba română s-a constituit în spațiul lingvistic aglutinant est european în corelație și întrepătrundere cu celelalte limbi indoeuropene (slava, albaneza, limbile baltice), cu limba maghiară în care sistemul flexionar se îmbină cu cel aglutinant, cu limbi neindoeuropene (ugro finice, turco-tătare) aflate în continuitatea spațiului asiatic - toate aceste limbi fiind esențialmente evoluții locale și nu imigrații din zone imaginare
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
baza lor de articulație a unei limbi superioare. Tendința de a reduce limba la limbaj, iar pe acesta la capacitatea omului de a produce sunete ține de orientarea naturalistă în perceperea istoriei limbii, orientare datorată izolării ca origine a limbilor indoeuropene de procesul glotogenezei globale. Curiozitatea de a descoperi începuturile izolate ale limbilor i.-e. s-a soldat cu multiple supoziții despre care am scris mai sus sub titlul „Derapaje...” Atât timp cât gândirea europeană nu pornește de la originea naturală a limbajului însoțită
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
și a celei flexionare de preexistența formulei aglutinante, împreună cu evoluția locală a materialului lingvistic în aceste formule de limbă anulează teoria arborelui genealogic prin care știința tradițională europeană percepe istoria limbii. Istoria fiecărei limbi și grupări de limbi flexionare, numite indoeuropene datorită unui presupus izvor comun, reprezintă transformarea, cu accente zonale specifice, a structurilor aglutinante în expresii flexionare. Rezultă că zonele acoperite de limbi flexionare au peste tot la bază nivelul aglutinant, care a avut la bază peste tot formula silabică
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
flexionare au peste tot la bază nivelul aglutinant, care a avut la bază peste tot formula silabică de comunicare. Pentru a satisface necesitățile cunoașterii și comunicării, evoluția limbii a urmat calea de la simplu la complex. În ce privește evoluția limbilor flexionare, numite indoeuropene, acestea au urmat calea transformării segmentelor sonore în vocale și consoane, care se constituie în sisteme fonologice specifice fiecărei limbi, și a transformării componentelor inițial lexicale ale cuvântului în morfeme. Privită din prezent spre trecut, limba română se înscrie în
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
impresia că aceasta ar mai conține ceva care nu a fost încă valorificat. Sextil Pușcariu (1877-1948) El a preluat lucrările dicționarului în 1906, având drept coordonate ale gândirii istorice aceleași principii neogramatice. Fundamentală este și pentru el separarea istoriei limbilor indoeuropene de glotogeneza unică: la originea acestei familii de limbi rămân axiomatic cele câteva sute de rădăcini care trebuie acceptate ca atare. În felul acesta neogramaticii nu-și mai pun problemele originii naturale a limbajului și evoluției limbilor prin formulele preindoeuropene
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
dacă și cum rădăcinile i.-e. pot avea direct, fără mijlocirea altor stadii, origine naturală. În această manieră de percepere a istoriei limbii face și Sextil Pușcariu precizarea că „nu se va ocupa cu problema onomatopeei ca bază a rădăcinilor indoeuropene”, adăugând că „asemenea păreri au fost emise adesea”. Onomatopeea împreună cu exclamațiile vocale condiționate de stimuli fiziologici există în limbă mai întâi datorită faptului că au constituit materia naturală a limbajului uman, iar în al doilea rând datorită faptului că tot
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
Raportându-se la principiile care îi orientează gândirea, el își propune să aplice „metoda întrebuințată de romaniști, când din limbile romanice actuale reconstruiesc, după legile evolutive ale fiecărei limbi, formele latinei vulgare, sau cea întrebuințată de indoeuropeniști, când din limbile indoeuropene extrag arhetipul care stă la baza lor”. Căzut irecuperabil în eroarea fatală a lingvisticii tradiționale, el susține că situația cercetătorului istoriei limbii române „e însă mai avantajoasă decât a indoeuropeniștilor, căci el cunoaște cele două stadii extreme, dialectele actuale ale
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
ele neacceptate ulterior ca grecisme. Apropierile dintre română și albaneză au în concepția lui S. Pușcariu mai multe explicații. Mai întâi sunt abordate „cuvintele moștenite de la strămoșii noștri daco-geto-traci” pentru identificarea cărora „un mijloc mai puțin nesigur decât reconstrucțiile tipurilor indoeuropene îl prezintă asemănarea vocabularului nostru cu limba albaneză” (p. 168 urm.). În totalul cuvintelor care prezintă aceste asemănări Pușcariu încearcă să distingă două grupe. Mai întâi el vorbește de cuvinte trace „moștenite la noi și împrumutate de la traci de strămoșii
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
romanizați mai pe urmă e cu totul neîntemeiată și izvorăște din tendința de a-i arăta pe români veniți din Peninsula Balcanică după așezarea ungurilor în țara noastră” (p. 310). În încheierea pulverizării bazei traco-latine, din care au evoluat limbile indoeuropene din jumătatea de est a Europei, vine seria de cuvinte pe care etimologia tradițională le raportează la contactele românilor cu semințiile turco tătare, contacte aduse târziu după epoca străromână și după presupusa dispersare a dialectelor limbii române. În această privință
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
fiind ulterior asimilați. În continuarea acestor „turanici” se crede că au urmat celelalte neamuri turcice despre care vorbește și Pușcariu. Confuzia își are originea în faptul că popoarele care s-au format în estul Europei ca structuri etnolingvistice de factură indoeuropeană dețin serii de cuvinte, precum la noi catâr, caval, cioban, ciomag etc., pe care etimologia tradițională nu le poate explica altcum decât ca împrumuturi turanice, turcice sau turcești. În realitate aceste serii de cuvinte sunt reflexe ale substratului aglutinant care
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
sau să spună adevărul” (p. 15). Depășind abordarea sentimentală a trecutului limbii române, O. Densusianu și toată cercetarea istorică ulterioară nu au putut ieși din sfera speculațiilor neogramatice. Aceasta deoarece știința europeană izolează, cu un aer de superioritate, constituirea limbilor indoeuropene de originea naturală a limbajului ca atribut al întregii spețe umane, apărute pe Pământ ca rezultat al evoluției speciilor prin selecție naturală. Iată de ce scoaterea din impas a științei române prin viziunea globală asupra limbii înseamnă implicit eliberarea științei europene
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
concepția neogramatică, pe tot spațiul latinizat. Trebuia respectată ideea arborelui genealogic. Dialectele limbii române nu se puteau naște altfel decât ca ramificații ale unei limbi de bază cum a fost latina pentru limbile romanice și protolimba i.-e. pentru limbile indoeuropene. Pentru a concepe trecutul limbii române ca punct de plecare a dialectelor ei (dacoromân, aromân, meglenoromân și istroromân) a fost inventată „româna comună” care trebuia să se nască într-o zonă restrânsă din „latina vulgară”. Această zonă a fost creată
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
momentele acestea începe o nouă civilizațiune în limba romană” (p. 721 urm.). 6. Ridicarea substratului pe poziția de factor determinant al formării limbii române, ca și a celorlalte limbi romanice, în locul latinei văzute de neogramatici ca ramificație a arborelui genealogic indoeuropean, a necesitat imaginarea modalității de constituire a limbii de substrat, a dialectelor vulgare, „rămase obscure în tot timpul cât latina a fost întrebuințată în scris și ca limbă de instrucțiune în școală” și revigorate ca expresie a unei noi civilizații
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
interpretare”, cum arată Manole Neagoe în studiul introductiv la ultima ediție a „Daciei preistorice”. Autorului i se reproșează faptul că el considera poporul pelasg „ca înaintaș atât al daco-geților, cât și al latinilor” (p. 5), ceea ce contrazice ideea arborelui genealogic indoeuropean din care decurge orientarea trecutului limbii române exclusiv spre latină, care ar fi trecut la română după reguli fonetice precise. Pe nerespectarea acestor reguli se bazează acuzația că N. Densusianu a greșit abordând „un domeniu atât de dificil care solicită
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
a cuvintelor românești. Aceste coincidențe sunt văzute de insolitul gânditor ca dovadă a unui trecut îndepărtat comun, ceea ce însemna o vagă întrezărire a continuității globale a materialului lingvistic. N. Densusianu lărgește viziunea asupra trecutului limbii române prin înlocuirea arborelui genealogic indoeuropean cu arborele genealogic pelasg, care s-a ramificat pe spațiul euro-afroasiatic, acoperind și peninsula italică, unde latina cultă rămâne suspendată ca o ramificație artificială a limbii grecești. Și această soluție este nerealistă întrucât eludează constituirea limbii române în simbioza traco-latină
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
ar putea fi utilă pentru lexicografie dacă ținem seama de faptul că acesta „conține toate cuvintele din limbă, precum și expresiunile proprii limbii” (p. 8). Capitolul privitor la „formarea limbii române” (p. 93-122) urmărește scoaterea limbii române din formula arborelui genealogic indoeuropean cu încrengătura lui latină și prezentarea ei în coordonate geografice și istorice mult mai largi. Este de apreciat în primul rând faptul că Scraba nu leagă formarea limbii române de acei coloniști romani care au fost retrași la un moment
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]