1,000 matches
-
văd dublate de o reacție adversă, strecurată de demonul lucidității salvatoare, (auto)ironice, (auto)parodice. Mișcarea se petrece pe terenul deconspirării și dezamorsării trăirilor patetice, a retoricii suferinței și a formulelor uzate. Un rol însemnat în temperarea avânturilor îl joacă intertextualitatea (cu efecte parodice) (ca în încântătoarele De după Lamartine și Cântec de nucă verde), dar de cele mai multe ori ea nu dispersează gravitatea decât momentan și înșelător. În poemul Singur-lună, îndrăgostitul pătimește „singur-lună”, deoarece „mai lipsea cineva/ ca să fim doi”, zice el
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286907_a_288236]
-
teme că: natură interioară a creației, în opoziție cu conceptul de mimesis; eroul - paradigmă a desăvârșirii umane și sfidare a limitelor temporale ale existenței; mitul iubirii, între retorica celebrării și „războiul” între sexe; scriitorul - magister ludi; impactul scriiturii asupra trăitului; intertextualitate, pastișa, ironie, „ordinul ironic” etc. „Cum poate viața să devină esențială?” este întrebarea la care încearcă să dea un răspuns eposul eroic. În jurul acestei interogații sunt construite părțile unui eseu, sintetizate în două sintagme preluate din Homer: „bărbații Ares” și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289119_a_290448]
-
a lungul Antichității, Renașterii și în postmodernitate, acele particularități ce țin de structura hipertextului (uneori comparându-l cu hipotextul) sau pot rezulta în funcție de atitudinea parodistului față de textul "victimă", adăugându-le, atunci când a fost cazul, și discuții asupra comicului sau ironiei, intertextualității sau metaficțiunii și celorlalte procedee cu care parodia relaționează în context romanesc. Am arătat astfel cum a evoluat înțelegerea parodiei de la o simplă tehnică, menită să practice deriziunea fenomenelor literare, la accepțiunea de gen în sine, delimitându-și teritoriul prin
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
în interiorul său siguranța similitudinii este înlocuită prin diferență, iar râsul lui Borges este un "râs care zguduie" (Foucault) Parodia = constestare și distorsiune (Macherey) Parodia = comic (și parodia modernă = pseudo-transgresare), în timp ce carnavalescul (cf. Bahtin) = transgresare serioasă (contribuie și la dialogismul sau intertextualitatea tradițiilor menippee și polifonică) (Kristeva) Parodia = critică a realității (Foucault) Parodia = nesănătoasă (Hassan) Parodia = lipsa forței, intenționalitate și diferență (Baudrillard) Parodia = lipsa autorului (Derrida) Parodia = intertextuală, dar uneori crudă (Todorov, în prelungirea teoriilor lui Bahtin și ale Juliei Kristeva despre
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
și subminează, în același timp, ceea ce parodiază", prefigurând, totodată, noua realitate (politice, morale sau artistice) pe care o anunță. Și, indiferent dacă ne referim la Isprăvile hazlii ale lui Francion sau la Levantul cărtărescian, parodia unește trecutul și prezentul prin intertextualitate, idei, motive, sintagme, forme prozodice ale textelor de referință (și nu numai) regăsindu-se adeseori în textul parodiant. Astfel sunt retrezite la viață valori uitate. Paradoxal, se parcurge calea inversă, de la deriziune la acceptare, căci nu întotdeauna se intenționează discreditatea
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
efectul de automatizare, "procedeul este înnoit printr-o altă funcție și o altă înțelegere. Înnoirea este analogă cu utilizarea într-o accepție nouă și într-o semnificație nouă a unui citat dintr-un autor vechi"24. Citatul ca fundament al intertextualității, iată o nouă trimitere către teoriile postmoderne care, preluând ideea, o înglobează la capitolul "reciclării" subiectelor și al compunerii întregului din fragmente. Artificialitatea parodiei ar rezulta din aspectul de puzzle regizat pe care textul îl lasă în urma lecturii. Ulterior, cu
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
vehiculate într-un sens nou și neașteptat"26. Regăsim aici chiar ideea dominantă pe care s-a construit teoria lui G. Genette asupra parodiei, și anume recunoașterea obligatorie a operei parodiate în textul parodiant, a hipotextului în hipertext, căci prin intertextualitate parodică se "generează imaginea operei citate, ceea ce duce la confruntarea a două serii lexicale cea citată și cea care citează". Premisa discutării operelor parodice ca parteneri de erudită dispută într-un dialog desfășurat fie între generații, fie între școli literare
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
valorizările estetizante nu mai au cuvântul acum. Nici măcar istoria literară nu mai operează confrom încetățenitelor ierahizări, orice text fiind egal cu celelalte în calitatea lor de simple mecanisme, generate în interiorul relației semnificat/ semnificant. Telqueliștii au pus "rescrierea" parodică sub semnul intertextualității 40, construind o punte spre caracteristicile fundamentale ale postmodernismului. Termenul a fost explorat de Julia Kristeva, pentru care denumea o "permutare de texte", adică o operație de încrucișare și neutralizare, în spațiul unui text, a mai multor enunțuri luate din
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
o productivitate, ceea ce înseamnă că: 1. raportul său cu limba în care se situează este redistributiv (destructiv-constructiv), deci el este abordabil mai degrabă cu ajutorul categoriilor logice și matematice, decât cu ajutorul celor pur lingvistice; 2. este o permutare de texte, o intertextualitate: în spațiul unui text mai multe enunțuri luate din alte texte se încrucișează și se neutralizează"41. Printre mecanismele care stau atât nu la baza evoluției literare, cât a transformării textelor un rol determinant îl joacă interacțiunea textuală care se
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
subcapitole cu un fals ton didactic. Parodia se organizează ca ansamblu ambivalent și totuși opus enunțului originar, căci romane precum Gargantua și Pantagruel sau Don Quijote clamează dreptul literaturii la independență față de epoca predentă, iar nu continuitatea omagială. Totuși, nu întotdeauna intertextualitatea este un semn al parodiei. Două sau mai multe texte pot coexista liniștite fără a avea nimic în comun cu parodia. În cazul intertextualității parodice, textul parodiat este atât de atent selecționat încât să fie recepționat ca atare de cititor
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
Don Quijote clamează dreptul literaturii la independență față de epoca predentă, iar nu continuitatea omagială. Totuși, nu întotdeauna intertextualitatea este un semn al parodiei. Două sau mai multe texte pot coexista liniștite fără a avea nimic în comun cu parodia. În cazul intertextualității parodice, textul parodiat este atât de atent selecționat încât să fie recepționat ca atare de cititor, nu interpretat ca o addenda. Nu lipsesc nici umorul, nici asumarea ludicului; parodia este o convenție acceptată, la început în joacă (și) de cititor
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
cel care va citi ultimul"52 (trad. n.). Din complexa relație pe care unul sau mai multe texte o stabilesc în raport cu celelalte, precedente, contemporane lui sau anterioare, în sfera transtextualității 53, pentru G. Genette au rezultat cinci domenii de studiu: intertextualitatea, paratextualitatea, metatextualitatea, arhitextualitatea, hipertextualitatea. Dintre aspectele menționate mai sus ne interesează în mod deosebit hipertextualitatea. Acest termen denumește "orice relație reunind un text B [pe care-l voi numi hipertext] cu un text anterior A [pe care-l voi numi
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
frumos și convingător. În ciuda distanțării temporale, nu lipsesc deci rețelele prin care opera literară se atașează contextului extraliterar, sociologic, după cum nu sunt puține nici referirile la procedeul (desigur, pe atunci cultivat încă simplist, dar însoțit și de distanțarea specifică ironiei) intertextualității etc. O legătură strânsă se stabilește pe terenul culturii antice între parodia literară și atitudinea controversatelor personaje mai sus amintite, caracterizate de luarea în deriziune a subiectelor/ operelor serioase. Problema originalității cu care sunt confruntați autorii puși în fața "eternelor" teme
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
Seneca îi alătură metrului eroic, epopeic, substanța unei ridiculizări semantice fără precedent. Iată confirmate aici spusele de mai târziu ale abatelui Sallier, care sesizase că fiecare epopee conține chiar punctul de pornire al propriei parodii pentru a inova apoi prin intertextualitate: "când el se folosește (...) de aceleași versuri pentru a exprima lucruri diferite"104. De fapt, teoreticianul se referă la două construcții parodice specifice Antichității, centos și sillos, discutate de Marcus Fabius Quintilianus. Prima desemnează acea formă de imitație a unui
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
toate nivelurile posibile, lăsându-se decriptate atât parodii literare (vizând un model anume), cât și neliterare. Scrierea sa rezistă atât unei analize tematice, cât și discutării stilistice ori celei privitoare la poetica personajului, cointeresând cititorii de azi prin procedee precum intertextualitatea ori prezența cumulată a burlescului și a grotescului. Situațional, Apokolokyntosis debutează, la propriu, cu o așa-zisă "ridicare în slăvi" a împăratului Claudius, trecut de Senat în rândul zeilor, dar se soldează prin reversul medaliei, anume o coborâre în infern
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
sine. Dar și în postmodernism textele parodice vor funcționa tot ca o replică erudită, pe măsura celei date odinioară Antichității: romanul parodic renascentist înglobează celelalte specii atât la nivelul subiectelor, cât și în privința procedeelor, uneori chiar formal, folosindu-se de intertextualitate. Precursor al romanului parodic renascentist bucurându-se de o largă circulație, poemul eroi-comic reorientează autorii în direcția creării unei literaturi în același timp umaniste și realiste, fundamentându-se pe ancorarea în verosimil a faptelor care, altfel, ar dobândi efecte halucinante
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
și nu numai, scrie acest Prolog preferând să spună mai degrabă ce nu va face, decât ce va face cu adevărat în opera sa. Așadar, nu va cita alte opere încât să-i lase "cu gura căscată pe cititori", procedeul intertextualității trecând drept o inteligentă strategie prin care autorii nu urmăresc altceva decât "să treacă drept oameni peste măsură de citiți, de docți și de meșteri în ritoricească iscusință", nu va include nici anumite fragmente din Scriptură precum o "drăguță de
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
ci o parodie căci, dincolo de a se angaja într-o critică a celorlalte opere, parodia rezistă în fața publicului mulțumită elementelor de creație pe baza unor modele pre-existente, bucurându-se, cum am văzut, ca o condiție sine qua non, de "greutate". Intertextualitatea trebuie de asemenea să vizeze autori mari (recomandați pentru început sunt doar Esop și Horațiu), iar citatele să mențină dezbaterea la un nivel care să înnobileze cititorul, fiind preluate doar acelea care tratează subiecte "sfinte", de maximă importanță, precum libertatea
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
doar pe trei pagini, sunt parodiate cu umor atât Geneza biblică (" Să vă spun eu, că sunt diac: La început a fost Băutura!"), cât și numeroase proverbe ("Ploaia mică gonește vântul mare, iar băutura lungă trăsnetele-alungă") sau fragmente ce realizează intertextualitatea, cum este cel din Epistolele lui Horațiu, Fecundi calices quem non fecere disertum 259. De fapt, este ușor de observat cum, de fiecare dată când intenționează să polemizeze parodic, naratorul (sau unul din personajele delegate de el) intervine în text
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
care să-l susțină. Astfel, romanul parodic postmodern debutează prin a intra într-un inspirat dialog cu romanele epocilor anterioare la care nu poate să nu facă referiri. Îl susțin hotărâtor teorii precum cea a dialogismului cu necesarele referiri la intertextualitate, procedeu al maximei sincerități cât privește raportarea unui autor la textele care-l precedă, iar ulterior, cele din zona deconstructivismului. În Textul închis (Le texte clos), studiu ce urmărește să construiască o "tipologie a textelor, altfel spus definirea specificității diferitelor
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
închis (Le texte clos), studiu ce urmărește să construiască o "tipologie a textelor, altfel spus definirea specificității diferitelor organizări textuale prin situarea lor în textul general (cultura) din care fac parte și care face parte din ele", Julia Kristeva prezintă intertextualitatea (fenomen prezent în mare proporție în operele parodice) drept "indicele modului în care un text citește istoria și se inserează în ea". Operele produse cu ajutorul ei nu se mai înfățișează drept o "sumă a enunțurilor depistate ulterior", ci constituie "un
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
citește istoria și se inserează în ea". Operele produse cu ajutorul ei nu se mai înfățișează drept o "sumă a enunțurilor depistate ulterior", ci constituie "un ansamblu nou, ambivalent, opus ansamblurilor originare"323. Studiind intimitatea funcționării procedeului, ajunge la concluzia că intertextualitatea are drept rezultat (și e caracterizată prin) apariția ideologemului, survenit o dată cu "intersectarea unor organizări textuale (o practică semiotică) date cu enunțurile (secvențele) asimilate în propriul său spațiu, pe care le trimite în spațiul textelor (practicilor semiotice exterioare)" și definit ca
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
contextul realismului pe tipar balzacian, cedează întâietatea scriiturii ce practică autoreprezentarea, chiar, în cazul particular al avangardei, antireprezentarea. De altfel, tot Sollers constata că "un text se scrie cu texte și nu numai cu fraze sau cuvinte", crucială rămânând exploatarea intertextualității pentru că e singura capabilă să reactiveze "textura cărților", să le facă să se "întretaie" și să le determine "înscrierea dincolo de propriile limite, într-un text generalizat 332. Totuși, sfera intertextualității are o deschidere mult mai largă decât cea a parodiei
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
și nu numai cu fraze sau cuvinte", crucială rămânând exploatarea intertextualității pentru că e singura capabilă să reactiveze "textura cărților", să le facă să se "întretaie" și să le determine "înscrierea dincolo de propriile limite, într-un text generalizat 332. Totuși, sfera intertextualității are o deschidere mult mai largă decât cea a parodiei, aceasta din urmă fiind reductibilă la vizibilitatea polemicii cu textul parodiat și la situația practică de rescriere, uneori chiar fonetică (vezi parodiile lirice realizate în cadrul aceleiași limbi literare sau parodia
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
arhitectural se transferă, în zona literarului, în termenii narațiunii dialogice mare parte din textele postmoderne "dialoghează" cu altele, dintr-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, așa cum o face Ulysse a lui Joyce cu Odiseea lui Homer și ai intertextualității. Estetica postmodernismului literar e, ca și cea arhitecturală, esențialmente "citaționistă"; un roman precum Cartea lui Daniel al lui E.L. Doctorow folosește o paletă largă de intertexte parodice. Chiar titlul trimite la cartea din Biblie cu același nume, în timp ce destinul evreilor
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]