185 matches
-
din Spoleto, a fost ales după alungarea amalfitanilor. Relațiile de discordie cu Amalfi au continuat până la finele principatului. Ioan al II-lea și-a stabilit propria dinastie, moment care anunța perioada finală de măreție a Principatului de Salerno ca entitate longobardă independentă. El a căutat să sporească controlul bisericii în regiune, însă a eșuat în această întreprindere. El a introdus principiul co-regenței fiilor, în scopul de a stabiliza succesiunea. Fiul său, Guaimar al III-lea, a fost nevoit să suporte atacurile
Principatul de Salerno () [Corola-website/Science/324626_a_325955]
-
raiduri asupra Taranto și a sudului Italiei în general, amenințarea sarazinilor menținându-se constantă până în secolul al XI-lea. Pentru Italia sudică, primii ani ai secolului al IX-lea au fost caracterizați de luptele interne care au slăbit puterea statelor longobarde. În 840, sarazinii au profitat de acest lucru, preluând controlul asupra orașului Taranto. Acesta a devenit o fortăreață și un port arab privilegiat pentru 40 de ani. Din acest punct, vase încărcate cu prizonieri porneau către porturile arabe, în care
Istoria Islamului în sudul Italiei () [Corola-website/Science/324649_a_325978]
-
850, patru coloane de vase ale sarazinilor au pornit din Taranto și Bari pentru a devasta Campania, Apulia, Calabria și Abruzzi. În 854, Taranto a fost din nou baza unor raiduri ale arabilor, conduse de Abbas-ibn-Faid, care a prădat provincia longobardă Salerno. Două flote arabe au sosit la Taranto, în 871 și apoi în 875, aducând trupele care prădaseră Campania și Apulia. Situația din sudul Italiei l-a îngrijorat pe împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul, care a decis să îi respingă
Istoria Islamului în sudul Italiei () [Corola-website/Science/324649_a_325978]
-
Mare. Carol încheiase anterior o alianță cu longobarzii, căsătorindu-se cu una dintre fiicele lui Desiderius, Desiderata; însă după numai un an de la acest eveniment, regele franc își schimbase opțiunea politică și a trimis-o pe soție înapoi la curtea longobardă din Pavia, gest care a fost considerat ca o insultă de către longobarzi. Între timp, după moartea lui Carloman I din 771, și soția acestuia, Gerberge a părăsit Regatul francilor împreună cu copiii săi (din motive necunoscute) și a căutat refugiu la
Asediul Paviei () [Corola-website/Science/324682_a_326011]
-
de recunoaștere au identificat rute alternative. Apărătorii au fost atacați dinspre flanc, în vreme ce forțele conduse de Bernard se apropiau dinspre răsărit, până când longobarzii s-au refugiat în spatele fortificațiilor din Pavia. Trupele france și-au constinuat înaintarea și asediul asupra capitalei longobarde a început în luna septembrie. Numeroasa armată a lui Carol era capabilă să înconjoare integral capitala lui Desiderius, chiar dacă francii nu adus cu ei instrumente de asediu. La rândul lor, longobarzii au fost surprinși nepregătiți: orașul era slab aprovizionat, iar
Asediul Paviei () [Corola-website/Science/324682_a_326011]
-
grija Aloarei cinci fii; Landulf, principe de Capua și Benevento; Pandulf, principe de Salerno; Atenulf, intitulat conte și marchiz, probabil de Camerino; Landenulf, principe de Capua; și Laidulf care au ajuns, cu toții, la un moment sau altul, la conducerea principatelor longobarde din sudul Italiei. Landulf al IV-lea a dispărut într-o bătălie luptând pentru împăratul occidental în 982, împotriva bizantinilor și sarazinilor. Fratele său Landenulf i-a succedat, însă, fiind prea tânăr, împăratul Otto I "cel Mare" l-a învestit
Aloara de Capua () [Corola-website/Science/324709_a_326038]
-
El este considerat ca fiind întemeietorul Ducatului de Benevento în 571 și primul său duce: “"...Fuit autem primus Langobardorum dux in Benevento nomine Zotto, qui in ea principatus est per curricula viginti annorum..."” (conform lui Paul Diaconul). În fruntea trupelor longobarde, Zotto a pătruns în Campania în august 570, confruntându-se cu bizantinii, pe care i-a înfrânt în mod constant. El și-a fixat tabăra în Benevento, care a devenit reședința ducatului nou creat. El a încercat să captureze Napoli
Zotto () [Corola-website/Science/324732_a_326061]
-
-ul bizantin Nicolae Picingli din Bari, compusă din forțele bizantine (Ioan I și Docibilis al II-lea din Ducatul de Gaeta, Grigore al IV-lea și Ioan al II-lea de Neapole din Ducatul de Neapole) și cele ale formațiunilor longobarde din sud (Guaimar al II-lea din Principatul de Salerno, Landulf I din Ducatul de Benevento, Atenulf al II-lea din Principatul de Capua). Regele Berengar însuși a trimis un contingent din regiunea Marche. Ca urmare a bătăliei victorioase, Alberic
Alberic I de Spoleto () [Corola-website/Science/324736_a_326065]
-
rânduri, între 585 și 589 și între 603 și 611. În primul său mandat, a încheiat o alianță cu francii și cu avarii împotriva dușmanului imediat al exarhatului, longobarzii și se părea că bizantinii au forța de a elimina puterea longobardă din Italia înainte ca aceasta sp se instituie. Cu toate acestea, efortul lui Smaragdus nu s-a concretizat, dat fiind că francii nu erau dornici să se confrunte cu longobarzii. O achiziție notabilă pe plan militar din timpul primei sale
Smaragdus () [Corola-website/Science/324750_a_326079]
-
a fost, potrivit clasificării geografice din Evul Mediu timpuriu, porțiunea răsăriteană a Langobardia Major, (partea central-nordică a Regatului longobard, fiind desfășurată de la râul Adda până la Friuli, învecinându-se cu Neustria longobardă. Această împărțire, în vigoare de-a lungul secolului al VII-lea, nu era doar de natură teritorială, ci implica și diferențe culturale și politice semnificative. includea ducatele longobarde de la nord-est de Regatul longobard, dintre care un rol mai proeminent au
Austria longobardă () [Corola-website/Science/324779_a_326108]
-
longobard, fiind desfășurată de la râul Adda până la Friuli, învecinându-se cu Neustria longobardă. Această împărțire, în vigoare de-a lungul secolului al VII-lea, nu era doar de natură teritorială, ci implica și diferențe culturale și politice semnificative. includea ducatele longobarde de la nord-est de Regatul longobard, dintre care un rol mai proeminent au jucat: Ducatele din Austria longobardă se prezentau ca apărătoare ale spiritul războinic și cuceritor al vechilor longobarzi. Față de celelalte regiuni stăpânite de aceștia, aici au supraviețuit cel mai
Austria longobardă () [Corola-website/Science/324779_a_326108]
-
de-a lungul secolului al VII-lea, nu era doar de natură teritorială, ci implica și diferențe culturale și politice semnificative. includea ducatele longobarde de la nord-est de Regatul longobard, dintre care un rol mai proeminent au jucat: Ducatele din Austria longobardă se prezentau ca apărătoare ale spiritul războinic și cuceritor al vechilor longobarzi. Față de celelalte regiuni stăpânite de aceștia, aici au supraviețuit cel mai mult vechile culte păgâne, iar dintre cei convertiți la creștinism cei mai mulți aderaseră la arianism, fiind astfel dușmani
Austria longobardă () [Corola-website/Science/324779_a_326108]
-
moartea lui Cunincpert s-a opus pe rând, fără succes, regilor Raginpert și Aripert al II-lea (700-702). Cu toate acestea, în secolul al VIII-lea, larga convertire a longobarzilor la catolicism a făcut ca opoziția dintre Austria și Neustria longobarde să se relativizeze, mulțumită unei reluări a expansiunii în detrimentul posesiunilor bizantine din Italia, odată cu regele Liutprand (rege din anul 712), catolic și totodată originar din Neustria longobardă. După căderea Regatului longobarzilor în 774, Langobardia Major a trecut integral sub dominația
Austria longobardă () [Corola-website/Science/324779_a_326108]
-
convertire a longobarzilor la catolicism a făcut ca opoziția dintre Austria și Neustria longobarde să se relativizeze, mulțumită unei reluări a expansiunii în detrimentul posesiunilor bizantine din Italia, odată cu regele Liutprand (rege din anul 712), catolic și totodată originar din Neustria longobardă. După căderea Regatului longobarzilor în 774, Langobardia Major a trecut integral sub dominația francilor. Totuși, structura sa politico-administrativă a continuat în aceleași forme, deși vechii duci au fost înlocuiți cu conți, atât din rândul francilor cât și din cel al
Austria longobardă () [Corola-website/Science/324779_a_326108]
-
papa Ștefan al III-lea a izbucnit, atunci când Ștefan s-a opus căsătoriei lui Carol cel Mare cu fiica lui Desiderius. Ca urmare, regele longobard a încetat să predea orașele promise papalității. Căutând, ca și predecesorii săi, să extindă stăpânirea longobardă în Italia, Desiderius a intrat în conflict cu papalitatea, dar și cu ducatele longobarde din Langobardia Minor, Ducatul de Spoleto și Ducatul de Benevento. Chiar în anul în care a urcat pe tron, Desiderius l-a asociat la conducerea regatului
Desiderius al longobarzilor () [Corola-website/Science/324791_a_326120]
-
Carol cel Mare cu fiica lui Desiderius. Ca urmare, regele longobard a încetat să predea orașele promise papalității. Căutând, ca și predecesorii săi, să extindă stăpânirea longobardă în Italia, Desiderius a intrat în conflict cu papalitatea, dar și cu ducatele longobarde din Langobardia Minor, Ducatul de Spoleto și Ducatul de Benevento. Chiar în anul în care a urcat pe tron, Desiderius l-a asociat la conducerea regatului pe fiul său, Adalgis (Adelchis). Alboin de Spoleto și Liutprand de Benevento au fost
Desiderius al longobarzilor () [Corola-website/Science/324791_a_326120]
-
arianismului, în pofida căsătoriei sale cu o catolică și s-a ținut la distanță față de papalitate. Cu toate acestea, el a continuat să îl perceapă pe Arhanghelul Mihail — al cărui cult era larg răspândit în rândul longobarzilor — ca războinic-protector al națiunii longobarde. Grimoald a murit în 671, după ce încheiase un tratat cu francii și a fost succedat în Regatul longobard de Perctarit, pe care Grimoald cândva îl exilase, dat fiind că fiul său Garibald, încă tânăr, nu a reușit să se impună
Grimoald I al longobarzilor () [Corola-website/Science/324799_a_326128]
-
atunci apanajul exclusiv al regilor din Pavia. Dat fiind că noul stăpân din Langobardia Major se autoproclamase rege al longobarzilor, Arechis respingea astfel drepturile cuceritorului asupra titlului regal longobard. În anul 776, Arechis ar fi fost implicat într-o conspirație longobardă menită să înlăture dominația francă. Carol a reușit să reprime răscoala, desfășurată în principal în Friuli, așadar departe de teritoriul stăpânit de Arechis. De altfel, se pare că principele de Benevento nu ar fi acordat prea mult sprijin efectiv răsculaților
Arechis al II-lea de Benevento () [Corola-website/Science/324792_a_326121]
-
longobarzilor stabiliți în Italia, fiind totodată și primul întemeiat. El a reprezentat un veritabil stat-tampon între Regatul longobard, pe de o parte, și slavi și avari pe de alta. El a constituit componenta central] a ceea ce s-a numit Austria longobardă din cadrul Langobardia Major. Alături de ducii longobarzi de Spoleto, Benevento și Trento, conducătorii ducatului de Friuli au căutat în repetate rânduri să își manifeste independența față de puterea centrală a regilor de la Pavia. Friuli a fost prima provincie din Italia cucerită de către
Ducatul de Friuli () [Corola-website/Science/324827_a_326156]
-
sa vestică era pentru moment nedefinită, până când cuceririle ulterioare au condus la întemeierea Ducatului de Ceneda, aflat dincolo de valea râului Tagliamento, între cursurile de apă ale Livenzei și Piavelui. Inițial, principalul oraș al provinciei friulane era Aquileia romană, însă capitala longobardă a Friuli a fost la "Forum Julii" (astăzi, Cividale del Friuli). În 615, a fost cucerită Concordia, iar în 642 Opitergium (astăzi, Oderzo), autoritatea ducilor extinzându-se către sud în detrimentul Exarhatului de Ravenna. În 663, Cividale a fost pentru scurt
Ducatul de Friuli () [Corola-website/Science/324827_a_326156]
-
I a fost probabil primul duce de Friuli (pe atunci, "Forum Julii"). Gisulf a fost nepot de frate al lui Alboin, primul rege al longobarzilor din Italia. Acesta l-a numit pe Gisulf că duce în jurul anului 569, după cucerirea longobarda a regiunii, cu toate că unii savanți consideră că Alboin l-ar fi numit pe tatăl lui Gisulf, Grasulf I, care îi era frate regelui. Înainte de a fi numit, Gisulf a fost "marpahis" sau "maestru al căilor" unchiului său. Potrivit cronicii lui
Gisulf I de Friuli () [Corola-website/Science/324850_a_326179]
-
la romano-catolicism (secolul al VII-lea), deși nu au fost scutiți de o lungă serie de conflicte de religioase și de natură etnică. Din timpul cronicarului Paul Diaconul, care a scris în secolul al VIII-lea, limba, vestimentația și obiceiurile longobarde deja dispăruseră. Vezi și "Langobardia Major" și "Langobardia Minor" În secolul al VI-lea, împăratul bizantin Iustinian I (cel Mare) a încercat restabilirea autorității imperiale în Imperiul roman de apus. În războiul care a rezultat, așa-numitul război gotic dintre
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
imperială și readucerea Italiei sub controlul imperial s-au dovedit de fapt într-o "victorie a la Pyrrhus". Cu toate că a încercare de invazie din partea francilor, aliați cu ostrogoții în ultima parte a războiului, a fost respinsă de către imperiali, migrația triburilor longobarde, populație care inițial se aliase cu Imperiul, a copleșit imediat mica armată a generalului Narses, lăsată de bizantini să păzească Italia. Sosirea longobarzilor a frânt unitatea politică a Peninsulei Italice, pentru prima dată de la cucerirea romană din secolele al III
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
Goriziei". Până în timpul domniei regelui Liutprand (712)-744), ducatul de Friuli și-a menținut o mai largă autonomie în raport cu alte ducate din Langobardia Major, situație justificată prin excepționalele sale necesități de natură militară. În continuare, au fost instituite alte ducate longobarde în orașele majore ale regatului: recurgerea la acest tip de soluție a fost dictată în primul rând de nevoile militare ale noilor duci (ducii longobarzi era în primul rând comandanți militari, având misiunea de a asigura controlul asupra reigunii încredințate
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
militare ale noilor duci (ducii longobarzi era în primul rând comandanți militari, având misiunea de a asigura controlul asupra reigunii încredințate și de a-l păzi împotriva eventualilor agresori), însă s-au pus astfel bazele slăbiciunii structurale a puterii regale longobarde. În anul 572, după capitularea Paviei și ridicarea sa la rang de capitală regală, Alboin a căzut victima unei conspirații în Verona, pusă la cale de soția sa de origine gepidă, Rosamunda, în înțelegere cu conducătorii militari gepizi și longobarzi
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]