283 matches
-
În Înaltul cerului și, pe când Încă se rostogolea În văzduh, ai slobozit trei săgeți În trupul lui, una după alta! Scept avea doi băieți și rămăseseră amândoi În grija noastră. Prinseră amândoi să scâncească auzindu-l pe acel om: un lungan cu părul cărunt și cu ochii lunecoși. M-am uitat mai bine la el dar, fir-ar să fie, deloc nu mi-l aminteam! - Unde e Moru? l-am Întrebat. Omul scoase un sunet așa, de parcă ar fi tras un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
Sunt blestemat. Sunt cel din urmă om, sunt un laș! Domnule... știți dumneavoastră că eu era cât pe ce, cât pe ce să devin... să încep să fiu... călător prin ploaie? Vă jur, domnule, iată, acești bastarzi, Bruno și cu lunganul de Grubi... știu totul, mi-au smuls tot adevărul... niște fiare... (Agitație, semne de isterie și de depresiune melancolică.) Ce vă pasă vouă? Călătoriți... călătoriți, vă lăsați trupurile putrede în praf, da, și trebuie să venim noi, să vă culegem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
fiecare cap o altă formă, după caz. Atașatului Plainjones, chel, deșirat, cu pistrui și mâini osoase, ocupând locul din stânga, de pildă, îi va apărea ca o mică plictiseală, un oftat reținut undeva în coșul pieptului, în vreme ce mai-marelui său, tot un lungan însă negricios și paralelipipedic aidoma unui frigider Zil cu sprâncene groase și negre, abia dacă-i atinge inima, vaccinată prudent la orice simțire omenească. Căci dacă la toți oamenii, prin instituțiune cerească, inima e un conținător cu un conținut lichid
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
aer oleacă... Și asistenta trântește la loc ușa cabinetului. Doi zdrahoni în uniforme negre urcă scările de la capul holului și în scurt timp bolnavul recalcitrant, flancat de cei doi, le coboară. Ceilalți pacienți răsuflă ușurați. Numai unul dintre ei, un lungan rulat ca un trabuc într-un trenci soios, purtând niște ochelari imenși în rame negre de baga, rostește moale, aproape în șoaptă: Avea dreptate omu’, stă-ăm aici de două ore... Și se pornește pe o tuse adâncă și nesănătoasă. O
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
mai încolo când te-apucă! Câtă nesimțire! Nu se poate măi frate așa ceva! Toți pacienții cad de acord că singurul loc unde tusea e îngăduită e mai încolo, pe culoar, spre capătul celălalt, unde-i laboratorul de analize. Și în timp ce lunganul se frânge în două din cauza tusei, ușa de la laborator se deschide și dinăuntru răzbat acordurile ultimei mișcări a concertului pentru vioară de Beethoven. Ușa rămâne deschisă fără ca nimeni să iasă. Nimeni în afară de Beethoven. Muzica unui surd umple holul, atinge timpanele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
cu unul dintre visați. Chiar acolo, în inima Ghiolul Negruui, a ieșit acela din visul Siței, a întins mâna spre ea, a tras-o spre el pe luciul apei și a prins a o strânge în brațe. Era un ins lungan, într-un pardesiu gri, cu carouri gălbui, cu o eșarfă verde fluturându-i pe umeri. O șapcă de piele, neagră, soioasă, mai mult îi spânzura pe fruntea ascuțită. Părea atârnată de cele două cornițe sidefii, ițite printre pletele bogate, lățoase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
răscolire de unde, în hârjoana celor doi înlănțuiți, norișorii i-au povestit șișcoaicei despre pruncuța care se va naște. Când Ghiolul Negru a început să geamă a înzorie, Andromanda a tras macatul de peste cei doi, șuierându-le că venise ceasul liniștirii. Lunganul și-a încheiat zorit pardesiul, a fluturat verzeala eșarfei, încolăcindu-și gâtul, și a zâmbit abătut: „Madam’ Andromanda, noaptea asta, de fapt, era rândul lui Limonadă să iasă la produs. Dar l-a reținut Chirul într-o discuție aprinsă despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
n-a venit când l-a așteptat poporu’, acuma ce mai cată. Să ne prostească la diplomație? Mi-a spus nepotul Lim onadă să vă zic mersi pentru tratație și să vă pup mâna în locul lui.“ Cu o adâncă reverență, lunganul prinse mâna zârnoaicei și o sărută îndelung, prelung. În cele din urmă Andromanda îl goni: „Ho, potcosule, că mă prinde Zorilă p-acilea și-mi ia puterile“! Astfel, povestesc unii, s-ar fi plămădit fata veterinarei. Alții jură că a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
ba că documentele de la arhivă aveau încă unele neclarități, ba că martorii nu fuseseră aleși cum trebuie, azi anemia asta, data viitoare cine mai știe ce altceva aveau să născocească. Cufundat în gânduri, nu observă cum lângă el pășea un lungan într-un pardesiu gri, cu carouri gălbui, cu o eșarfă verde fluturându-i pe umeri, cu o șapcă de piele, neagră, soioasă. Ținea în mâna stângă, dinspre el, o servietă la fel de voluminoasă ca a lui, aproape identică. Doar că servieta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
privea fața zâmbitoare a unei femei. Să tot fi avut spre șaptezeci și trei. - E coana mare a șefului, preciză acela. Madam’ Filoftița.O duc să vadă expoziția Goya de la Muzeul ăl Mare. Popa Băncilă închise îngrozit servieta. - Ei? chicoti lunganul. V-ați convins? Am pus lăcățel albastru la servieta dumneavoastră să fiu sigur că nu se mai întâmplă vreo schimbare. Acum mi-o puteți da, sper. Nu mai așteptă ca popa să spună ceva. Nici nu mai putea să spună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
belzebuții, bălțații și cei care au supt de la țâțele balaurițelor neînțărcate vreodată, toți cei azvârliți de mamele lor în mlaștinile de la răsturnarea lumii și crescuți doar de viperele nespuselor blesteme. În ușa apartamentului, unde stătuse nedescrisa femeie, mai apăruse un lungan într-un pardesiu gri, cu carouri gălbui, cu o eșarfă verde fluturându-i pe umeri. O șapcă de piele, neagră, soioasă, mai mult îi spânzura pe fruntea ascuțită. Părea atârnată de cele două cornițe sidefii, ițite printre pletele bogate, lățoase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
la clanță. Dar nu pentru vederenia asta cu șapcă urla romancierul de parcă burta i-ar fi luat foc și-l perpeleau flăcările pustiirii. Lângă acela, femeia de nor și raze de mai adineauri, întoarsă acum cu spatele la Burtăncureanu, urmărea concentrată cum lunganul meșterea la ușă. Spatele ei, cu carnea sfâșiată, cu cheaguri negre de sânge, scorțoase, cu zdrențe de piele atârnând ca țoalele păduchioasei de cerșea la intersecție, chiar în față la „Clodie’s dandy“ (cu club de zi privat), cu coastele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
la locurile lor. Un ins subțirel, cu o pelerină galbenă, cam ca acelea purtate de țiganii care mătură pe ploaie sau de vidanjorii de la Apa Nova, se așeză la primul rând de rame. La celelalte strapazane își făcu loc un lungan într-un pardesiu gri, cu carouri gălbui, cu o eșarfă verde fluturându-i pe umeri. O șapcă de piele, neagră, soioasă, mai mult îi spânzura pe fruntea ascuțită. Părea atârnată de cele două cornițe sidefii, ițite printre pletele bogate, lățoase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
ce șmenuiesc eu de prin gunoaie e curată mâncare de restaurant!... Cum să-și pună ea, bre, dihania, bunătate de gingie, pe unsoarea de la bicicletă?!... Nu ți-am parlit că e candrie?!... Dar dacă nu-i nici prea defunctă - tropăi lunganul, mergând în echilibru pe cantul unor fișete metalice, verzui, răsturnate și întinzîndu-și, ca pe o rufă, pe mutră zâmbetul lubric - și n-are nici vreo față prea tamponată, poți să-i zici, din partea lui moa, să treacă... Ca s-o
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
Și unde s-a dat greș? - Nu toți erau catolici... Sau dacă erau, unii erau mai înalți, alții mai scunzi. Fiecare susținând că varianta sa de înălțime era aplaudată cu mai multă căldură de Dumnezeu. Scunzii zvoniseră de exemplu despre lungani că nu aveau inimile îngrozitor de curate. Lunganii, în schimb, jurau că Adevăratul Sfânt Pontif nu se mai desprindea din rugăciune, cerând doar binecuvântata îndrumare cum să-i strămute pe scundaci în Africa, pe motiv că nu se apropiau suficient de
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
toți erau catolici... Sau dacă erau, unii erau mai înalți, alții mai scunzi. Fiecare susținând că varianta sa de înălțime era aplaudată cu mai multă căldură de Dumnezeu. Scunzii zvoniseră de exemplu despre lungani că nu aveau inimile îngrozitor de curate. Lunganii, în schimb, jurau că Adevăratul Sfânt Pontif nu se mai desprindea din rugăciune, cerând doar binecuvântata îndrumare cum să-i strămute pe scundaci în Africa, pe motiv că nu se apropiau suficient de Creator. Acesta era doar unul dintre miile
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
Mai erau alte cinci mese, înșiruite în semicerc, de-a lungul celor doi pereți boltiți medieval, triplîndu-se în partea de sus, purtând ferestre în ei. La a doua masă, beau votcă din niște păhărele cât unghia, un taximetrist mătăhălos, un lungan numai os, lipit de propriu său trenci imens, tuns scurt, albit, cu alură de înotător și un personaj străveziu, chel, supt, cu ochelari imenși și mutră de Mircea Eliade, descărcîndu-și în toate direcțiile sclipirile de fachir. Și prin toracele căruia
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
deșteaptă, din păr uman, ce-o purtase ca pe-o căciuliță și îi gâdilase, tot timpul, una dintre urechi. Pe fotoliul din față, înfășat într-o husă păr de cămilă, se ghemui Fisente, nepotul preferat al lui Sucu Marcel, un lungan arătos și viclean de-și trăgea chiar și singur clapa, dacă nu avea cui, mustăcind sub pletele lungi, blonde și mutra de fecioară, de se gheruiau puștoaicele după el. Nu puteai să-l scapi din ochi pe Fisente, că, în timpul
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
la casa Didinei, gagica Stăpânului. Oborul era pustiu. Felinarele mărunte ardeau spre Mandravela și numai câinii lătrau în câmpul părăsit. Gheorghe î! căra în spinare pe Nicu-Piele, care se afanisise. II înjura și-l smucea: - Mă, scoal', mă, trezește-te! Lunganul călca în străchini, dus de subsuori. Paraschiv îi veni bătrânului în ajutor. În frunte, mergea chiuind, cu o mână la spate și una deasupra capului, Bozoncea. Juca în drumul noroios și striga: Cardește-mi, cardește-mi, Mitică, Cardește-mi, de nu mă uita
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
la mine. - Ce e? întrebase Oacă. - O să dăm gaură la o biserică, s-avem și noi de ciugulit până una-alta. O dată s-a-ngălbenit Gheorghe, că el era credincios. Nicu 1-a văzut. - Ce-ți veni, Treanță? Codoșul nu spuse nimic. ' Lunganul le povesti cum pusese geana pe un lăcaș de la Sfântul Gheorghe, făcut de rege, biserică arătoasă, așezată într-un cartier de pricopsiți. - Adică să punem cazmaua pe aurul ăla? întrebă Paraschiv. Da unde-o să-l schimbăm? - Are el grijă
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
poartă, pungașii dădură cu ochii de o fetișcană, năltuță și făcută bine, care mai mult alerga decât mergea. Coadele părului îi săltau pe spate ca niște hățuri. - Ia privește, Treantă, a zis Nicu-Piele. S-a uitat ăl bătrân. Bună bucățică! Lunganul o apucă de braț: - Und' ti-i drumul? Copila avea în mină o oală cu sfinți de cocă. - Mă duc să-mpart, a răspuns. - Mie nu-mi dai un bolindeț d-ăsta? Și-a scormonit-o cu ochii lui. - fti
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
ei mic. - O să dau pe la tine, a mai zis Piele. Da unde stai? - Da de ce vrei să știi? - Așa, să mai trec câteodată să-ti tin de urât... - Nu mai spune? Gheorghe o dată a întors obrazul lui bătrân. - Ete-a dracului! Lunganul i-a dat un ghiont: - Taci, Treantă, că-mi strici ploile! S-a-ntors către ea. Hai, spune, neică, să-ti iau de-o rochie, niscai pantofi, c-oi fi goală pușcă, vai de vietișoara ta! - Ce inimă mare ai, să nu
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
Boier după înfățișare. Avea haine-n dungi și-un pardesiu scump. Într-o mână ținea un baston. - Să-ți ducem geamantanele, stăpîne? Se înființase ăl bătrân în fața lui, scoțîndu-și șapca din cap. - Ieftin, un pol până la trăsură, a adăugat și lunganul. Străinul n-a zis nu. Pungașii au pus mâna pe valize. Scumpă marfă! Din piele de porc, cu catarămi de aluminiu. Le-au pus pe spinare și-au mers spre ieșire, unde așteptau birjarii. În urmă, pășea liniștit mușteriul, lovind
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
urmă, le făcuse prețul. S-au mai tocmit. Nicu-Piele se uita la lucrători. Ăștia nu scoteau capul din lucrul lor. Luaseră banii și ieșiseră în bazar. Au băut cîte-un pahar de vin și până seara au umblat aiurea prin mahalale. Lunganului îi rămăsese gândul la Sinefta. Umbla cu capul aiurea. Nu mai asculta la ce-i spunea Gheorghe. Pe la nouă, s-au îndreptat spre centru, unde stăteau deschise vreo câteva cafenele. Orașul avea toate vitrinele aprinse. Focul lor aluneca pe trotuarele
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
pungașul. Copila era speriată, dar parcă-l cunoscuse. A deschis. - Cine e? De afară pătrunse frigul ușor și o ploaie de fulgi albi. - Eu, mă mai cunoști? îl ținea minte. - Nu mai puteai, veniși! Și până să mai zică ceva, lunganul a și pus un crac pe pervaz și cu al doilea a fost tocmai înăuntru. - Să nu se deștepte bătrîna! se văita ea pe întuneric. -Ți-e frică? - N-ai de unde să știi cât e de-a dracului! - Las-o pe
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]