1,563 matches
-
să arate la fel de fluid și transparent ca apa dintr-un acvariu. Multe din aceste detalii duc cu gândul la Amelie. Deși măgulit de comparație, Yann Samuell declară că scenariul, complet cu detaliile vizuale, era terminat acum doi ani, înainte de lansarea lungmetrajului lui Jeunet. Într-adevăr, ambele filme mizează pe construcția unui univers feeric, doar că la Samuell feeria e în plină coliziune cu banalul cotidian, care are șanse mult mai mari de supraviețuire.
Un pariu pe două vieți by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12515_a_13840]
-
Liu, deoarece sunt ...desene animate. Acum îi dau dreptate lui Gorzo, căci Kill Bill e departe de a fi o tragedie shakespereană, fie numai și din cauza inserției secvenței manga: o tragedie tradusă în desene animate, mai ales atunci când restul e lungmetraj ,normal", se auto-subminează, producând zero catharsis. Cam aici intervine momentul în care sunt de ridicat în slăvi rolurile. Adică: numeroase filme au făcut din asasini super-eroi (vezi dizertația lui Bill despre paralela dintre Beatrix și Superman). Prin intermediul umorului, Tarantino îi
Omorâți-l pe Bill, dar cruțați-l pe Tarantino by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11438_a_12763]
-
întâia oară pe la șase sau șapte ani, pe atunci succedându-i-se un documentar lung de șase casete VHS despre al doilea Război Mondial. Voi rememora câteva din impresiile de pe atunci: mergând pe linia clasică (și foarte eronată) cum că lungmetrajul e echivalent cu ficțiunea, iar documentarul cu realitatea, cum mi s-a explicat, m-am simțit mult mai în largul meu vizionându-l pe al doilea. Îmi dădea posibilitatea să mă asociez cu vocea naratoare care emitea judecăți de niciunde
Nürnberg revizitat by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11462_a_12787]
-
ca un specialist în marketing, a băgat bani inclusiv în transportul a sute de critici de film din SUA în Germania. Nu e nevoie să adaug că nemții nu au apreciat pelicula la fel de mult ca americanii, nu? O problemă a lungmetrajului este zigzagul lingvistic. Herr Rolfe, ca și restul germanilor care apar, vorbește în engleză, dar trebuie să presupui că auzi germană, pentru că restul stau cu căștile în care aud traducerea simultană, ceea ce e oarecum comic. La închisoare, Rolfe și Janning
Nürnberg revizitat by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11462_a_12787]
-
ei, deși cu ajutorul ei a devenit purtătorul de cuvânt al avangardei japoneze din anii '60. Imperiul simțurilor nu e prima peliculă în care Oshima flirtează cu genul porno - japonez, cunoscut ca "filmul roz" - o făcuse și în Plăcerile cărnii, dar lungmetrajul de față - pe care eticheta de "hard core" are ce căuta - e un atac la adresa cenzurii care, afirmă Hiroshi Komatsu - ascundea sexul și permitea violența. Propriu zis, întreg filmul e o succesiune de acte sexuale, ai căror protagoniști sunt Kichi
Trei, Doamne, și toate trei bune by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11483_a_12808]
-
degenerează în thanatos cum era și de așteptat. Inspirat de o întâmplare reală din anii '30. Cu siguranță, naturalismul nu lipsește din această peliculă, unghiurile de filmare au fost deja denumite "clinice". În pofida sexului abundent, erotismul e absent din acest lungmetraj, în schimb compulsia și puterea (a cărei balanță se inversează, previzibil, dar nu justificat în film) sunt radiografiate. Împotriva acuzației pe care a trebuit s-o înfrunte acest film, că e porno deghizat în film de artă, există un argument
Trei, Doamne, și toate trei bune by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11483_a_12808]
-
Alexandra Olivotto Pentru că e vară, programele s-au relaxat semnificativ și filmele au scăzut în greutate. Tocmai de aceea, și pentru că până acum am tot dedicat pagini unui singur lungmetraj, vă propun să tragem o fugă bachică și o ocheadă superficială asupra ofertei de pelicule de pe marile ecrane. Ghidul autostopistului galactic e un film pe care îl așteptam demult. E accesibil și celor care nu sunt fani ai trilogiei de
Cursa de pe circuitul cinema by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11524_a_12849]
-
asupra ofertei de pelicule de pe marile ecrane. Ghidul autostopistului galactic e un film pe care îl așteptam demult. E accesibil și celor care nu sunt fani ai trilogiei de patru volume a lui Douglas Adams. Partea bună e că scenariul lungmetrajului e semnat tot de el și că regizorul Garth Jennings i-a respectat și litera, și spiritul. Inventivitatea acestui autor se materializează în obiecte: pușca punctului de vedere (cel lovit de ,glonț" vede lucrurile din perspectiva trăgătorului) sau peștele Babel
Cursa de pe circuitul cinema by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11524_a_12849]
-
n-aș fi ghicit că el e în spatele acestei producții (ceea ce e un semn, deoarece sunt un fan inveterat în ultimul stadiu al acestui regizor, ajungând până la clișeul de a vorbi cu replici din filmele lui). De această dată, premisa lungmetrajului e ceva mai simplă: câțiva oameni - printre care un scriitor tragic și altul comic - iau cina într-un restaurant din - surpriză! - Manhattan. Unul spune o poveste, din care un dramaturg scoate o tragedie, altul, o comedie, cu un personaj (și
Un american dispare,un sud-coreean apare by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11504_a_12829]
-
același lucru: Will Ferrell și Amanda Peet reprezentând extrema negativă, vezi comedii groase hollywoodiene (de genul ,nu mă pot juca nici pe mine însumi") și Chloë Sevigny și Jonny Lee Miller, în extrema pozitivă. O posibilitate de interpretare a acestui lungmetraj - îi aparține unui critic american care ridica în slăvi pelicula - e că regizorul încearcă să demonstreze că filmele sunt doar filme și nimic mai mult. Nu trebuie să îți pese de personaje, la fel de vide ca în Oscar Wilde, dar fără
Un american dispare,un sud-coreean apare by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11504_a_12829]
-
trebuie să îți pese de personaje, la fel de vide ca în Oscar Wilde, dar fără aceeași dotare într-ale spiritului. Ok, dar această justificare se aplică oricărui film prost, a cărui sutură nu e bine operată. Singurul mod în care un lungmetraj cu personaje cvasi-inexistente se poate ,scoate" e cu ajutorul cârjelor fabulei: trama trebuie să demonstreze ceva. Or, tot ce se demonstrează e că în viață tragedia și comedia sunt consubstanțiale, deci nu există în formă pură. Atunci de ce ar exista în
Un american dispare,un sud-coreean apare by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11504_a_12829]
-
se demonstrează e că în viață tragedia și comedia sunt consubstanțiale, deci nu există în formă pură. Atunci de ce ar exista în film? Adică un truism, mai mult, unul care ți-e spus pe litere - scuze, calc englezesc - de la începutul lungmetrajului. Un truism care o fi adevărat în viață, dar nu neapărat și în filme. Doar dacă ne întoarcem la perioada începuturilor foarte timpurii ale acestei arte, pe când principala ei sarcină era de a oglindi realitatea. Anacronic, cel puțin. Filmul sud-coreean
Un american dispare,un sud-coreean apare by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11504_a_12829]
-
mult în ochii eroului, măcelul producându-se în ambele părți, fiecare fiind gata să îl glorifice în funcție de numărul deceselor pe care le cauzează. Ideologia, epuizarea, foametea au animalizat complet oamenii care, când nu luptă pe front, se bat între ei. Lungmetrajul subliniază această agresivitate exacerbată, fără țintă, cu ajutorul unghiurilor de filmare: bătăliile și bătăile de aceeași parte a baricadei sunt filmate la fel, foarte de aproape. Camera nu e niciodată fixă în astfel de secvențe, dimpotrivă e manevrată manual, se mișcă
Un american dispare,un sud-coreean apare by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11504_a_12829]
-
Alexandra Olivotto Cam acestea au fost senzațiile pe care le-am trăit cu ocazia filmului Moartea domnului Lăzărescu. Prima se explică prin vizionarea lungmetrajului, a doua prin faptul că am asistat la discuția despre el organizată la Institutul Cultural Român. De la început, să îmi scutesc colegii de breaslă de diatriba care urmează: nici unul dintre criticii de film pe care îi cunosc nu a luat
Extaz și agonie by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11546_a_12871]
-
camera e mișcată mereu, chiar dacă remarci asta doar pe la colțuri, cadrele sunt lungi, ajungând chiar pe la șapte minute, montajul e minimal, iar ordinea cronologică e respectată strict. Nu e o practică prea liberă, așa că, în era regizorilor ,clipangii", combinația de lungmetraj și cinema direct reprezintă un plus de inedit, dar și unul de risc - poți să irosești din tensiune din cauza cadrelor lungi sau să obosești spectatorul prin mișcarea neostoită și pe undeva destabilizantă a camerei. Tocmai prin ea ți se comunică
Extaz și agonie by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11546_a_12871]
-
virtuoz al dezagreabilității. De la cromatică (albastru, gri-oțel, lumină filtrată mai tot timpul) până la decoruri urbane dezolante și interioare depersonalizate, care sunt contrapunctale față de personajele care le locuiesc. Atenție, indiciu de vizionare! Dacă există un personaj reconfortant de normal în acest lungmetraj, atunci el nu există de fapt. La atmosfera de care vorbeam dau o mână de ajutor și aluziile livrești: Dostoievski și Kafka, cam asta citește protagonistul (filmul e spaniol, nu american). Faptul că rolul principal îi aparține lui Christian Bale
O peliculă mai veselă decât alta by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11568_a_12893]
-
care regizează o secvență. În plus, genericul nu suflă o vorbă despre scenariu, și asta pentru că... ajungem la subiectul fidelității peliculei față de benzile desenate. Care - o altă ciudățenie a genericului - se cheamă ,romanele grafice" ale lui Frank Miller, sugerând hibriditatea lungmetrajului, dar și o undă de snobism. Sunt tare curioasă să văd dacă se va găsi vreun fan al acestuia care să deplângă faptul că filmul nu se conformează materialului original, dar șansele apariției unui asemenea specimen sunt minime. Pentru că Rodriguez
Orașul Păcatului, zis și al Virtuozității by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11591_a_12916]
-
Vague. Măcar mă consolez cu observația că și câțiva dintre confrații mei împărtășesc această obsesie. Plus că de data asta am chiar și un motiv ca să scriu despre un film oarecum asociat acestui curent: pe marile ecrane autohtone aterizează ultimul lungmetraj al lui Alain Resnais, Nu pe gură! (2003). Ei, "oarecumul" merită relativizat și mai mult, pentru că regizorul francez în cauză nu prea are multe în comun cu restul celor asociați cu La Nouvelle Vague. Se deosebesc de la o poștă când
Din operetă în musical by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11612_a_12937]
-
aluzii la lumea teatrului, o intrigă de farsă tipic franțuzească, personaje care transcend stereotipia și o lecție de istorie: deși amănuntele din 1925 sunt respectate fidel, creația lui Resnais nu are nimic în comun cu filmele franțuzești din acea perioadă. Lungmetrajul e, afirmă Rosenbaum, un artefact dintr-un univers paralel, în care istoria a evoluat într-o direcție diferită. Paradoxul e că, ecranizând o operetă, Resnais reușește să rămână ferm ancorat în actualitate: anumite nuanțe ale prestației actoricești fac ca Eric
Din operetă în musical by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11612_a_12937]
-
uneori eșuând într-o violentă analiză a violenței, care face ca împușcăturile și exploziile hollywoodiene să pară jocuri de copii. Iar câteva filme de la televizor ilustrează această tendință: arată manifestări agresive, dar le tratează critic. Voi lua drept prim exemplu lungmetrajul lui Mike Nichols din 1970, tradus Alineatul 22. De menționat că volumul apărut la Polirom se numește Catch 22/ Clenciul 22. Studiul CNA conține o remarcă privind plasarea spațială a agresiunii: "Divina Frau-Meigs și Sophie Jehel subliniază că acest model
Violența de la ordinea zilei by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11637_a_12962]
-
odată victimă, pasul către stadiul de călău e inevitabil. N-aș merge de aici până la a spune că filmul e unul bun. Are câteva prestații actoricești notabile, vezi Orson Welles sau Anthony Perkins, dar, vorba unui critic american, e un lungmetraj parazitar. Nu face decât să "însceneze" un text a cărui logică e țicnită, în speță sofistă până la granița cu absurdul. Or, legătura dintre aceasta și cei care ar trebui s-o încorporeze, adică să îi dea literalmente viață, nu e
Violența de la ordinea zilei by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11637_a_12962]
-
mai mare, mai lung & netăiat dă apă la moară acestei ipoteze. Violența verbală e în mare vogă, intonată ritualic de puștani, cuvintele anglo-saxone cu patru litere sunt omniprezente. Nu animația vă va atrage privirile, nu are nimic interesant în comparație cu alte lungmetraje ca Shrek sau Shark Tale. Simplificarea desenelor e deliberată și nu țintește doar în direcția caricaturii. Personajele inestetice, construite din motive geometrice viu colorate, decorurile ultra-banale, evită exact miza producțiilor Disney, Pixar etc.: captivarea spectatorului prin intermediul unei supraîncărcări baroce a
Violența de la ordinea zilei by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11637_a_12962]
-
Sau așa ceva. Firește, țin cu juriul berlinez, pelicula n-ar fi meritat nici atât. Oricum, ideea e că organizatorii festivalului și-or fi zis că difuzarea unui astfel de film ar putea cosmetiza problemele etnice ale României sau cum? Pe scurt, lungmetrajul e slab, demonstrează din nou că literatura bate filmul (care este despre povestea de dragoste dintre un pakistanez, britanic la a doua generație, s-ar spune, dar încă musulman, și o irlandeză, catolică într-un mod nesurprinzător). Ochiul acerb al
European și nu chiar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11681_a_13006]
-
lor? Măcar filmul nu te bombardează cu siropisme, dar happy-endul e inevitabil. Ca să nu mai adaug că, de data aceasta, preferința lui Loach pentru lucrul cu actori neprofesioniști devine o altă piatră de moară care trage și mai în jos lungmetrajul. Uite, al doilea film despre care voi vorbi, Gegen die Wand, tot hiperpremiat, merita să fie deschiderea festivalului, dar, ce să-i faci, emigranții din acest lungmetraj sunt de aceeași origine (turcă) și de aceeași naționalitate (germană). Autodestructivitatea acestor personaje
European și nu chiar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11681_a_13006]
-
neprofesioniști devine o altă piatră de moară care trage și mai în jos lungmetrajul. Uite, al doilea film despre care voi vorbi, Gegen die Wand, tot hiperpremiat, merita să fie deschiderea festivalului, dar, ce să-i faci, emigranții din acest lungmetraj sunt de aceeași origine (turcă) și de aceeași naționalitate (germană). Autodestructivitatea acestor personaje e șocantă, își fac rău cu placiditatea și indiferența cu care oamenii normali își molfăie micul dejun. Mai mult, își întrețin stările emoționale paroxistice prin proximitate. Care
European și nu chiar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11681_a_13006]