KorAP: Find »[drukola/base=mimetic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...5 6 7 ...33 >

820 matches

Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460

atrăgând atenția asupra împrejurării că ne aflăm în prezența unui tip de literatură ce se deschide, simultan, spre sine însăși și spre real. Așadar, deși nu exclude reacomodarea amicală între text și realitate, această poezie rămâne prin excelență ambiguă, deopotrivă mimetică și nemimetică, într-un fel fals tranzitivă, din moment ce se folosește de înșelătoarea trasparență exhibată la un nivel de suprafață, tocmai pentru a atrage atenția asupra multiplicității modurilor în care se poate înfățișa realul. Nu în ultimul rând, țin să precizez

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
proiecție, mai mult sau mai puțin fantasmagorică. Aceasta este, la o privire superficială, poziția lui Platon, care, după cum știm, în cartea a X-a a Republicii, decreta valoarea artei drept îndoielnică. Întrucât considera obiectele materiale ca fiind ele însele obiecte mimetice, imitații ale formelor sau structurilor transcendente, autorul Dialogurilor conchidea că până și cea mai reușită operă de artă - imitație, în fond, a unei imitații - nu ar face altceva decât să falsifice (întreit!) Ideile (prototipuri imuabile ale lumii sensibile). „Plăsmuirile” ar

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
oprit cu precădere asupra celei dintâi, grăbindu-se să tragă concluzia că, de la Platon încoace planează asupra artei suspiciunea inconsistenței, a iluzoriului și, în ultimă instanță, a falsului. Din această perspectivă, este îndreptățită afirmația lui Susan Sontag, conform căreia teoria mimetică, încă de la începuturile sale, „provoacă arta, cerându-i să se justifice”1. Însă în Cratylos, relația mimetică apare prezentată în termeni considerabil diferiți. Plasat - după cum prea bine se cunoaște - între doi adversari, dintre care unul (Hermogene) susține teza convenționalistă (thései

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
artei suspiciunea inconsistenței, a iluzoriului și, în ultimă instanță, a falsului. Din această perspectivă, este îndreptățită afirmația lui Susan Sontag, conform căreia teoria mimetică, încă de la începuturile sale, „provoacă arta, cerându-i să se justifice”1. Însă în Cratylos, relația mimetică apare prezentată în termeni considerabil diferiți. Plasat - după cum prea bine se cunoaște - între doi adversari, dintre care unul (Hermogene) susține teza convenționalistă (thései), a arbitrariului numelui, iar celălalt (Cratylos) teza „naturalistă”(phusei), a motivării, Socrate lasă la început impresia că

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
Actul propriu-zis al numirii, al fabricării numelui, va presupune, așadar, imprimarea unei forme ideale asupra materiei lingvistice, asupra sunetelor și silabelor.2 Aspectul esențial pentru demonstrația noastră rămâne acela că Socrate descrie raportul dintre nume și obiectul numit în termeni mimetici: natura obiectului ar determina forma ideală a instrumentului care va servi la numirea lui. Fără a exclude de astă dată posibilitatea ca mimesis-ul să conducă la adevăr, se stabilește așadar o relație semantică între numele real, materializat în sunete și

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
materializat în sunete și silabe, și numele „ideal” sau „natural”. Andrew Benjamin avea dreptate să constate că, în acest context particular, cunoscutele valențe negative ale imitației dispar: Este crucial să observăm, chiar în această etapă, că în legătură cu numirea - cu activitatea mimetică a numirii - adevărul este posibil. A înțelege de ce depinde de a recunoaște ce este numit în cadrul relației de atribuire a numelor 1. Dacă în concepția lui Platon, adevărul (a!lhvqeia) nu este accesibil artei (fie că este vorba de pictură

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
aivnetai), ci la însăși realitate lucrului, la ființa esențială (u!siva). Pe de altă parte, nu trebuie neglijat faptul că, în Cratylos atât raportul just, adecvat, cât și cel inadecvat dintre nume și (obiectul) numit sunt descrise, deopotrivă ca fiind mimetice 2. După părerea lui Andrew Benjamin, acest aspect poate oferi cheia de interpretare a concepției platonice despre mimesis: O întrebare care se ivește, la acest punct, este ce ar presupune asemănarea și neasemănarea? Ea apare pentru că (...) mimesis-ul în sine nu

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
în sensul unei autoreferențialități principiale a literaturii, distanța este destul de mare. Fondul problemei nu constă în a aproba sau în a respinge o asemenea viziune, ci în a cântări implicațiile paradoxului pe care ea îl implică: limbajul poate fi, simultan, mimetic și non-mimetic, reprezentațional și non-reprezentațional. Vom reveni asupra acestei chestiuni în capitolele următoare. Pentru moment, să reținem doar că această preocupare pentru ascendență - cu alte cuvinte „cratylismul” sau mimologismul secundar, așa cum îl înțelege Genette, suscită, inevitabil, o anume „efervescență a

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
aceste condiții, ea va fi întotdeauna redusă, ștearsă chiar, de omologia deopotrivă dezvăluită și cerută de interpretare. (...) Mimesis-ul, prin tradiție, solicită postularea unei omologii atât în interiorul obiectului, cât și în interiorul interpretării. În consecință, avantajul reprezentat de inaugurarea demersului cu analiza mimeticului în platonism constă în aceea că permite cântărirea atentă a tuturor acelor elemente care intră în joc când vine vorba de o reconsiderare a figurii...2 Postularea unei omologii atât în interiorul obiectului, cât și în interiorul interpretării depășește simpla corespondență între

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
artistul o poate reprezenta în felul său. Luând termenul de la Platon, i-a dat alt sens, noțiunea lui fiind mai aproape de cea primitivă sau, mai bine zis, constând în fuziunea dintre două noțiuni: cea rituală și cea socratică 2. Procesul mimetic ar presupune așadar o liberă reelaborare a datelor realului, rămânând intim legat de cunoașterea lumii. Potrivit felului elenic de gândire, orice formă de cunoaștere e în funcție de natura pe care o reflectă și căreia tinde să i se conformeze. „Imitația nu

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
fi mai puțin aceea de a oferi o clasificare riguroasă a artefactelor literare și mai curând o tentativă de a investiga polimorfismul acestora din urmă, în funcție de criteriile verosimilității sau, după caz, ale necesității 2. 1.3 Mimesis-ul denaturalizat. Critica paradigmei mimetice. Aporiile convenționalismului. Artă vs științătc "1.3 Mimesis‑ul denaturalizat. Critica paradigmei mimetice. Aporiile convenționalismului. Artă vs știință" Denaturalizarea mimesis-ului, conceptul propus de Antoine Compagnon în 19983, desemnează, în linii mari acea tendință de alunecare dinspre paradigma hard a verosimilului

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
și mai curând o tentativă de a investiga polimorfismul acestora din urmă, în funcție de criteriile verosimilității sau, după caz, ale necesității 2. 1.3 Mimesis-ul denaturalizat. Critica paradigmei mimetice. Aporiile convenționalismului. Artă vs științătc "1.3 Mimesis‑ul denaturalizat. Critica paradigmei mimetice. Aporiile convenționalismului. Artă vs știință" Denaturalizarea mimesis-ului, conceptul propus de Antoine Compagnon în 19983, desemnează, în linii mari acea tendință de alunecare dinspre paradigma hard a verosimilului (å?êüò), către paradigma soft (verosimilul în sens cultural, având ca punct de

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
dreptate s-a remarcat că Barthes contestă autenticitatea textelor realiste invocând ca argument tocmai incapacitatea lor de a provoca o veritabilă halucinație a obiectului. Confruntat cu o atare exigență, nici un limbaj nu poate fi referențial și nici tip de literatură, mimetică 1. Pentru M. Riffaterre, în schimb, iluzia referențială se sustrage, măcar în parte, paradoxului barthesian al efectului de realitate. Demersul său postulează, după cum se știe, un ecart între uzajul comun al limbajului și cel literar: În limbajul cotidian, cuvintele par

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
mimesis I), mimesis-configurare (mimesis II), respectiv mimesis-refigurare (mimesis III). Prima observație care se cere - înainte de a rezuma firul demonstrației prin care cele trei momente se interarticulează - ar fi aceea că, asemenea lui Northrop Frye, Ricoeur traduce termenul mimesis prin „activitate mimetică” și îl identifică, în linii mari, cu mythos-ul (construirea intrigii). Așadar, mimesis și mythos sunt, în viziunea filosofului francez, operațiuni, și nu structuri, în buna tradiție a Poeticii aristotelice conform căreia - ne amintim - activitatea mimetică nu avea în vedere altceva

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
traduce termenul mimesis prin „activitate mimetică” și îl identifică, în linii mari, cu mythos-ul (construirea intrigii). Așadar, mimesis și mythos sunt, în viziunea filosofului francez, operațiuni, și nu structuri, în buna tradiție a Poeticii aristotelice conform căreia - ne amintim - activitatea mimetică nu avea în vedere altceva decât arta de a construi povestiri. Ceea ce ar putea părea la prima vedere o privilegiere a mythos-ului - construirea intrigii reprezintă un model de concordanță, o paradigmă a ordinii, fiind caracterizată prin atribute ca stabilitate, capacitate

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
prima vedere o privilegiere a mythos-ului - construirea intrigii reprezintă un model de concordanță, o paradigmă a ordinii, fiind caracterizată prin atribute ca stabilitate, capacitate de totalizare, desăvârșire - nu reprezintă în fond altceva decât o manieră indirectă de elogiere a inteligenței mimetice și mitice, care este în primul rând recunoaștere, „o recunoaștere care iese din cadrul intrigii pentru a deveni aceea a spectatorului”99. Pe scurt, mimesis-ul apare din această perspectivă drept tot ceea ce poate fi mai străin de copierea unui real preexistent

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
și „avalul” său (precomprehensiunea sau prefigurarea, respectiv refigurarea). Mai simplu spus, prezumtiva arbitrarietate a înlănțuirii sintactice este limitată, dintr-un unghi, de referirea la real, dintr-altul, de receptarea operei de către spectator sau cititor: Pentru a putea vorbi de „deplasare mimetică”, de „transpunere” cvasi-metaforică dinspre etică spre poetică, trebuie să concepem activitatea poetică și ca legătură, nu numai ca ruptură. Este mișcarea însăși dinspre mimesis I spre mimesis II. Dacă nu încape îndoială că termenul mythos marchează discontinuitatea, termenul praxis ș

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
este generat de instabilitatea hărții, ale cărei linii sunt mereu pe punctul de a se destrăma, atrase de labirintul care le adăpostește și care tinde să le aspire într-însul”154, afirmă autorul Teoriei stilului. Accentuând fie asupra simplei reduplicări mimetice a unui segment al lumii (referențialismul), fie pe separarea tranșantă între diversele paliere ale realității (segregaționismul specific primei faze a filosofiei analitice), teoreticienii tradiționali din ambele tabere neglijează, în fond, tocmai eterogenitatea lumilor. Investigarea conflictului dintre diversele stiluri semantice îi

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
cercetători radical antimimetică și prin excelență convenționalistă 165. Perspectiva noastră se distanțează de asemenea puncte de vedere, situându-se mai aproape - din nou - de viziunea lui Brian McHale, care consideră că această literatură „se dovedește a fi, la urma urmelor, mimetică”166, mimetismul său manifestându-se, ce-i drept, nu atât, sau nu numai, la nivelul conținutului - care cel mai adesea este nerealist - cât la nivel formal. Prin „formă” însă, criticulul american nu înțelege pur și simplu textura (după expresia lui

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
Mallarmé, având ca etapă obligatorie de-realizarea referentului (când Mallarmé spune „une fleur”, se cunoaște, „musicalement se leve, idée même et suave, l’absence de tous bouquets”), se situeaza fără doar și poate la antipozii așa-numitei poezii enunțiative sau mimetice, pentru care, după cum știm, esențială rămâne mișcarea epică și raportul imediat cu germinarea detaliilor particulare. O asemenea perspectivă - caracteristică, în fond, nu numai pentru producția poetică recentă - este susținută, la nivel ontologic, de o atitudine de deschidere față de realitate. Este

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
plus de a susține că un real folos s-ar putea obține din explorarea situațiilor de frontieră (prin care înțeleg nu numai cazurile de actualizare a modalităților poetice în proză și viceversa, ci și dozarea în procente variabile a logicii mimetice și a celei pur alegorice în actul de creație, în genere). La urma urmelor, Paul de Man avea dreptate să afirme că Mallarmé însuși rămâne un poet al reprezentării, fiindcă poezia nu renunță la funcția ei mimetică așa de ușor

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
variabile a logicii mimetice și a celei pur alegorice în actul de creație, în genere). La urma urmelor, Paul de Man avea dreptate să afirme că Mallarmé însuși rămâne un poet al reprezentării, fiindcă poezia nu renunță la funcția ei mimetică așa de ușor și pentru atât de puțin. Evident că prin recursul la acele strategii care o apropie de proză (narațiune, descriere, notație de tip diaristic) poezia se înfățișează astăzi ca un instrument capabil să „gestioneze” o realitate din ce în ce mai difuză

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
de a tematiza, în contrast, insolitul, obscuritatea, inexprimabilul, astăzi, în prezența unei realități care se dovedește ea însăși incoerentă, haotică, imprevizibilă, poezia nu are nimic de pierdut dacă se reorientează către valorile denotative ale limbajului, exploatându-i la maxim valențele mimetice. Dintr-un instrument al dezumanizării, al defamiliarizării (sau, mai precis, al familiarizării cu „obstacolul”), ea devine o modalitate eficientă de a redescoperi farmecul comunicării, punctele de contact, articulațiile dintre Sine și Celălalt, fapt ce permite, în ultimă instanță, luarea în

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
cadrul teatral”244 pe care îl presupune (în mod tacit) scrierea unui poem. 3.2 Câteva criterii...tc "3.2 Câteva criterii..." S-ar putea obiecta că introducerea în ecuația acestui tip de poezie a unor criterii ca acelea de „mimetic” și/sau de „ficțional” complică și mai mult lucrurile, întorcându-ne cu câteva secole în urmă, înainte de romantism, când mimesis-ul era considerat criteriul esențial pentru stabilirea literarității, în general. Pentru a răspunde acestei obiecții, trebuie să precizăm de la bun început

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
însuși va fi înțeles prea puțin în sensul unei reprezentări fidele a unui real preexistent, cât în cel mai permisiv și mai flexibil - în consonanță cu eterogenitatea și complexitatea lumii contemporane - de exploatare conștientă și deliberată a resurselor unui „imaginar mimetic”245, care presupune nu de puține ori schimbul de roluri (între Cititor și Autor, de pildă), travestiul, deghizarea textuală, simularea. Și toate aceasta - trebuie să precizăm - nu ca modalități de exhibare a unei autoreferențialități principiale a limbajului și a literaturii

[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]