641 matches
-
influența ciclul de somn REM prin stimuli auditivi. De obicei aveau o durată de nouă ore și durau de la orele 10 p.m. pînă la 7 a.m.. În timpul acestor concerte,el genera drone-uri și nunete atmosferice, timp în care audiența se moțăia în sacii de dormit cu care venise. Dimineața el încheia concertul prin colo-uri de pian dupa care servea ceai publicului. În acest timp el a lansat patru albume pe casetă: "Sunyata" (1982), "Trances" (1983),"Drones" (1983), și primul său
Robert Rich () [Corola-website/Science/327278_a_328607]
-
În aceeași poziție, am fost pusă și eu. Priveam zidul din fața mea, fără a avea dreptul să zic nimic. Un individ cu băț lung ne păzea. Cum Încercai să te ridici sau să Îți schimbi poziția, cum te plesnea. Toți moțăiam. Doar ferestrele Încăperii, Înalte și larg deschise, ne țineau trezi. Aproape de miezul nopții, a Început să plouă. Geamurile nu au fost Închise. Ploaia a trecut dincolo de ele și ne-a udat. Când am Început să cădem unul câte unul, leșinați
Editura Destine Literare by Nicolae Balașa () [Corola-journal/Science/76_a_291]
-
38); și "Bărăganul Celest" are un teluric "Drum al Robilor": <poem>Pe lângă Drumul Robilor se-aude zornăitul drumului curgând în căruțele vechi ca schelete de păsări arhaice. Merg fără cai, fără boi alunecând pe sudoarea cerească din calea robilor. Loitrele moțăie, stelele în jurul roților amețesc. Sub coviltir muntenii se clatină în barbă trezindu-se când roata izbește un luceafăr pe jumătate copt în colierul drumului...</poem> (APC, 40). În volumele publicate din orizontul anului 1980 încoace, elementele terifiantului / apocalipticului sunt trecute
George Alboiu () [Corola-website/Science/310536_a_311865]
-
gata odată pușca aia? Ori de câte ori glasul aspru al lui Koroku se auzea din casă, Aoyama Shinshichi alerga la fierărie, prin canicula pârjolitoare. Revenea de fiecare dată pe verandă pentru a spune: — Mai durează puțin. Și raporta cum înainta lucrul. Koroku moțăia pe apucate, cu brațele și picioarele întinse. Shinshichi, obosit și el după emoțiile din ajun, ațipi și el în cele din urmă. Îi deșteptă glasului unui străjer, care striga: A scăpat! Stăpâne Shinshichi! A evadat! Vino numaidecât! Shinshichi alergă în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
întâmpla la noapte! Norii de pe cer păreau văratici, iar din copaci se auzeau țârâielile primilor greieri ai sezonului. Vântul adia plăcut peste munți, de la un lac la altul, iar soldații - care acum își săturaseră stomacurile goale - începură în sfârșit să moțăie. Continuând să-și țină în mâini armele de foc și lăncile, se așezară. La umbra copacilor, caii închiseră și ei ochii, și chiar și comandanții de grupă se rezemară de trunchiuri, adormind. Pestetot domnea liniștea, dar era acel gen de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
a aștepta ca unitatea din față să-și reia înaintarea. În munți, primăvara se sfârșea, vara fiind pe începute. Azurul cerului era superb de senin, mai intens chiar și decât marea. La scurt timp după ce se opriseră, caii începură să moțăie, iar cântecele ascuțite ale ciocârliilor și ale cintezoilor se auzeau din păduri și de pe câmpiile cultivate cu orz. Cu două zile înainte, în seara celei de-a șasea zile din Luna a Patra, doi fermieri din satul Shinoki se târâseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
Pe cînd dacă accepți să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopțile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poți închide un ochi. O să trebuiască să trăiești numai cu somnifere și calmante: abrutizat și moțăind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpelești, ca un nebun. Cată-ți de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe și mie inima, dar n-ai încotro. Dealtfel, chiar dacă apari acum ca
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
în mai 1963, celula în care ispășea pedeapsa era supraaglomerată cu noi și noi loturi de deținuți, unii mai obosiți, mai terminați fizic decît mai vechii locatari, prilej de a-și ceda locul de pe prici și a se muta să moțăie pe o bancă, în următoarea noapte, frînt de oboseală adoarme și este dăruit cu un vis miraculos, o vedenie: "Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriașă albă și strălucitoare și mă simt nespus de fericit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
și transpirații. „Nici nu vă puteți imagina“, exclamă autorul Artei Lăutului, „interioarele pline de arabescuri! Parfumurile!“ Wakefield nu poate. El de abia mai poate să citească; ochii i se Închid postorgasmic, mintea se lasă În ghearele plăcerii. Sandina Îl găsește moțăind și Îl Întinde blînd pe canapea, unde adoarme. — Vai, Sandina, e doar un turist! Wakefield deschide ochii. Zace Întins pe canapea, acoperit cu ceva Îngeresc de moale. Probabil că a murit. Își trece mîna peste material, ceea ce Îl face să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
o pot numi prietenă din moment ce organizaserăm un număr apreciabil de evenimente Împreună. Iar ea era unul dintre acei organizatori maniaci care iau parte la fiecare Întâlnire de planificare plictisitoare. Mă tem că eu aveam obiceiul mai degrabă jenant de a moțăi la unele dintre Întâlnirile de genul ăsta. Mary Ellen era omul detaliilor; știa dacă datele propuse pentru un eveniment nu se armonizau cu agendele sociale ale celor mai importanți donatori. Iar datorită rețelei ei sociale, putea aduna vedete pentru a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2218_a_3543]
-
spune că avea una dintre cele mai mari calități pe care le poate avea un om, după părerea mea, adică bunătate necondiționată. Bine, faptul că nu-l motiva absolut nimic era o altă treabă. În timp ce autocarul intra În Lijiang, Wyatt moțăia, iar Wendy le Împărtășea celor care rămăseseră treji impresiile ei la cald. „O, Doamne, uitați-vă la oamenii aceia de pe marginea drumului. Sparg pietre ca să le transforme În pietriș cu care să paveze drumul... Ce fețe! Par atât de osteniți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2218_a_3543]
-
roșii-purpurii cu florile larg deschise În formă de trompetă, de parcă ar fi salutat acea după-amiază perfectă. O după-amiază perfectă irosită pentru Harry și Marlena. Autocarul intră pe o porțiune de drum neasfaltat, foarte accidentat, moment În care toți cei care moțăiau se treziră. Lulu se sfătui cu șoferul și căzură imediat de acord. Era timpul să debarce și să meargă pe jos până În sat. Șoferul opri motorul. —Luați-vă pălăriile, ochelarii de soare și apa, le comandă Lulu. Plus cremă pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2218_a_3543]
-
pusese la socoteală și pălăria conică de ratan aruncată deasupra unui rucsac, aceeași pălărie pe care Wendy o cumpărase cu o sută de kyat pe aleea Întunecoasă. În lumina chioară, pălăria și rucsacul păreau capul și umerii unui pasager care moțăia. —...Opt, nouă, zece, unsprezece, doisprezece, numără Walter. Suntem toți, plecăm. De fapt, Înainte să vă spun ce i s-a Întâmplat lui Harry, trebuie să vă povestesc cum stătea treaba cu Marlena. Ea ar fi trebuit să fie prima care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2218_a_3543]
-
piști de degete și n-aș fi simțit. Cu nervii era mai greu, jumate încremeniseră, jumate transmiteau în continuare semnale electrice. Porneam micul meu electromotor neuro-economic, care mă ajuta să trec ca o fantomă prin corpul amorțit. Șaizeci și cinci de kilograme moțăiau (doar v-am spus că sunt slăbănog!), păzite de câțiva microni de informație. Puterea se împărțea corporatist, departe de ochii lumii, în centrele de interes ale emisferelor: se duceau lupte, aveau loc tranzacții și se încheiau înțelegeri între blocuri cognitive
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
rafală în frica altora, așa că avioanele nu-mi mai ajungeau. Studiam acum trenuri care deraiau, înfigându-se-n mlaștini sau case, autobuze cu școlari izbite de marfare, șlepuri lovind capete de pod, vapoare care se scufundau în ocean în timp ce pasagerii moțăiau. Mă așezam la Eschede lângă tipul din ICE 884, cu bara de metal încins desprinsă din boghiu, țâșnind la 282 km/h prin podea, apoi prin scaun, la doi centimetri de piciorul lui (într-un perfect spirit nemțesc, controlorul îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cu șurubelnița (când Belcin întreba cine vrea să rezolve problema, voluntarii săreau pe capete); Gino se prăbușea din bancă și se plimba printre rânduri cu fața tumefiată; Andrei scrijelea AC/DC, Metallica și Megadeth la perete; Cezar stătea cu spatele la catedră, moțăind sub hainele din cuier. Singurul care-o pățea era Suciu, tocilarul clasei. Suciu lua vitamine pentru creștere: Cavit, glucoză și vitamina B Complex; credea că îi fac creierul mai mare (Mihnea îl convinsese că și sexul). Învârtea pe bancă o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
îți mai vindeau icre negre, te puneau să guști, erau nemaipomenite; când desfăceai acasă borcanul, curgeau din el alicele sau bilele din cauciuc de anvelopă. Cam așa arăta țara misterioasă și necunoscută de după București. Am lăsat-o pe Maria să moțăie și-am călcat accelerația. Drumul spre Urziceni cădea drept, puteai să-i dai 140 liniștit, chiar și pe ceață. După vreo 10 kilometri, mi-am dat seama că e ceva în neregulă. M-am uitat în retrovizor: un Vento bleumarin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Maria nu-și termina studiile și, mai ales, nu-și găsea o slujbă. Așa stăteau lucrurile pe partea stângă a emisferei terestre și cerebrale. Cealaltă jumătate veghea în Pajura, într-un bloc cu grătar la intrare și doi câini castrați moțăind sub scară. Domnul Dinu păstrase în grijă apartamentul de la etajul întâi, administrația blocului și bunăstarea combinată a fiicei sale și-a celor doi câini. Apartamentul arăta rezonabil (Maria s-a ferit multă vreme să mi-l arate), într-un ușor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
tristețe. Purta numai haine decolorate, moi și mâțâite ca sufletul ei: bluze lăptoase de in gălbui, pantaloni de catifea bej, pantofi-mocasin. Bineînțeles că n-avea nici o enigmă pe suflet, cu-atât mai puțin îndărătul bluzei: era suficient s-o privești moțăind la ștrand, fără sutien, cu Postmodernismul românesc sub cap, ca să-ți dai seama că nu trebuie s-o iei foarte în serios. Toată înfățișarea cerșea atenție și afecțiune, urmată de-o mamă de bătaie. Monica, dimpotrivă, nu știa cum să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
dacă nu e umplut cu heroină. Când lipseam de-acasă ori veneam noaptea târziu în pat (după seriile catastrofice de pe Discovery), Maria adormea cu el în brațe, stârnindu-mi invidia. Îi găseam îmbrățișați, fericiți, cu pastila de stofă a botului moțăind între sânii ei. Cu timpul, apartamentul din Dorobanți s-a mobilat cu gesturi, obișnuințe și utilități pe care le memoram încă înainte să le punem în mișcare. Ciclul fugoid al vieții noastre pasionale și-a încetinit ritmul. Ieșeam pe rând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Nu mai pot.“ „Pleacă, domne’, de-aici, că sun la poliție!“ „Sugi pula.“ Vara, toropeala făcea victimă după victimă și exploratorii se rătăceau sau nu mai apucau să sară gardul înapoi. Îi găseai sprijiniți de zid sau de mașini, unii moțăiau pe capota lui Firănescu (lucru riscant, ținând cont de faptul că tipul arunca sistematic cu găleți de apă de la etaj), alții strângeau la piept votca sau PET-ul de „Bucegi“, cățărați pe conducta de gaz. Cei mai curajoși rămăseseră blocați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
petrecute sub pantalon“, nimeni nu putea spune exact când fusese arestat și dacă mai zăcea în pușcărie. De Sfântu Ion, bandiții au năvălit, așadar, într-una din distileriile Leoteștilor. Nu era nimeni acolo, afară de doi băieți care supravegheau alcoolurile; lumea moțăia prin case, răpusă de-atâta mâncare și-odihnă. Mirosea frumos, a zăpadă, purcel fript și sărbătoare. Bandiții au întins ca de obicei armele, după care unul din ei și-a spus replica: „Dacă ați luat ziarele de dimineață, mă abțin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
lăsat „capra“ în locul ei istoric, grăbindu-mă spre Litere. Acolo trebuia să se dea ultima bătălie. O luptă identitară, contra alterității - cum ar fi spus colegii mei. Încă din ușă, mi-am dat seama că n-o să fie ușor. Portarul moțăia cu capul pe brațe. S-a trezit și, într-un acces de iritare și nedumerire lesne de înțeles, a sărit din gheretă și m-a luat la rost: „Matale ce cauți aici?“ „La bibliotecă.“, i-am răspuns. „S-a terminat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Simt însă vibrația valizelor, zvâcnetul corpurilor, unda de spargere a sticlei din termosuri. Ficații, splina, rinichii - toate mai grele cu câteva zeci de kilograme. Un frigider gata să plesnească deasupra oceanului. Ultimele secunde ale Boeing-ului sunt liniștite. Lumea râde, minte, moțăie, tace, fără sentimentul pionieratului. Două sute cincizeci de tone de-oțel nu-ți cad în cap din senin, mai ales când circuli prin zări cu opt sute de kilometri la oră. Poți răsufla ușurat. Dacă holograma mea n-ar fi la bord
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
fel, lanterna nu aștepta decât un lucru: să ieșim odată de-aici. Nu-mi mai rămăsese timp să cercetez restul dosarelor. Fochiștii se puteau oricând întoarce, iar mecanicii abia își începeau rondul de noapte. Cât despre portar, cine știe cât putea să moțăie în cabina lui călduță. Am mai scanat o dată încăperea, apoi am pornit-o spre ieșire. Nu obținusem mare lucru: certificatul meu de naștere lipsea, al lui taică-meu zăcea probabil prin alt dosar, iar pe tipul ăla, Manolescu sau Manoilescu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]