146 matches
-
dependență. Acum alții sunt stăpânii, jupânii, boierii. La ei sunt bogăția, lăcomia, mândria, dârzenia, strășnicia, grozăvia, năprăznicia. Prin ei românul a devenit rob, sărac, slab, blajin; slugă pândită de toate relele: bazaconia, munca, osânda, truda, ostenirea, tânjirea, boala, scârba, năpasta, năcazul, ciuda, jinduirea, jertfa, ponosul, jalea, pacostea. Acum stăpânul străin îl plătește, îl hrănește, îl miluiește, îl dăruiește, prilej de jeluire, tânguire și smerire, de sfadă și de pricină. De la el vin dojana, căznirea, muncirea, obijduirea, prigoana, hula, gonirea, izbirea, răzbirea
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
Amândoi sunt niște remarcabili vulgarizatori, vorbind poporului în limba și ritmica lui. Vasile Aaron († 1822) are chiar noțiunea sonorității ("dulceața versurilor") și dă cititorilor instrucții de respirație, pe versuri anodine: Omul cât să naște... cu cât să mărește, Grija și năcazul... încă cu el crește... Te rog, o, iubite!... mai vină la noi, Să mai grăim ceva... și despre nevoi. Scrierea cea mai notabilă a lui Aaron este Patimile și moartea a Domnului și Mântuitorului nostru IsăusîHăristoîs, inspirată de Der Messias
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
acea mare”, cît efort, ce chin, cîtă durere, ce lungă răbdare!... Conachi este un martir fericit, muncile lui l-au dus la izbîndă: nenorocita Zulnie este, În fine, a lui, dar, Încă o dată, pînă să ajungă aici: „CÎte munci, cîte năcazuri și cît plîns cu suspinare!” Conachi concentrează, aici, romanul lui de dragoste cu Zulnia din care face simbolul unei mari pasiuni. Au existat, Încredințează poetul, momente dramatice de ezitare („jalnică stînjenire”) Între două sentimente: „Ori a fi prietin și să
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
prieteșug), prezintă pe Zulnia desculță și despletită, fugind ca o deznădăjduită: „Zăludă, ca vai de dînsa, pe pămînt și la cer cată, Vra să strige, dar și glasul i se taie deodată. Se povărnește și cade peste dînsul, leșinată, De năcazul ei ucisă, de năcazul ei sfărmată.” Părerea lui Conachi este că o femeie suferă, cînd suferă, mai mult: „căci la femei totdeauna durerea este mai vie”. Să nu ne scape Însă din vedere că suferința femeii are mai ales calitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
desculță și despletită, fugind ca o deznădăjduită: „Zăludă, ca vai de dînsa, pe pămînt și la cer cată, Vra să strige, dar și glasul i se taie deodată. Se povărnește și cade peste dînsul, leșinată, De năcazul ei ucisă, de năcazul ei sfărmată.” Părerea lui Conachi este că o femeie suferă, cînd suferă, mai mult: „căci la femei totdeauna durerea este mai vie”. Să nu ne scape Însă din vedere că suferința femeii are mai ales calitatea de a flata orgoliul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pe acest plan. Femeia care provoacă pasiunea erotică este „nostimă” la mers, are „cătare” bună, glas „mieros”, este delicată, are adică, un ce, determinabil. Pann dă realului ce este al realului. Idealitatea Îndelungată Îl obosește. 6. Chin, foc, mîhnaciune mare, năcaz mare, durere otrăvită, lacrimi curgînd pîrău și Încă o dată, de zece, de o sută de ori foc hrănit cu plîns, suspin, vaet... iată termenii ce se repetă În poezia lui Conachi. Ei definesc iubirea ca pasiune, mai precis: o pasiune
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
semiologie a amorului. De pildă solitudinea. Conachi o trece În rîndul tiranilor care Îl asupresc grozav. Sentimentul mai general este că iubirea introduce bărbatul Într-o Închisoare teribilă: „Singurătatea, tu ești Tiranul carele arzi Inimile omenești Cu urît și cu năcaz. Tu pre mine mă omori, În vreme ce Încă-s viu...” În chiar versurile citate mai este indicat un mărunt demon; urîtul. În vecinătatea Iui stă mîhnăciunea (melancolia, numită Într-un loc milanhonie). Amorul produce mîhnăciune mare. Din aceeași sferă de nenorociri
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mă omori, În vreme ce Încă-s viu...” În chiar versurile citate mai este indicat un mărunt demon; urîtul. În vecinătatea Iui stă mîhnăciunea (melancolia, numită Într-un loc milanhonie). Amorul produce mîhnăciune mare. Din aceeași sferă de nenorociri indeterminate face parte năcazul, citat de mai multe ori pînă acum. Iată-l acum intr-o formă paroxistică: năcaz mare. „Năcazul meu este mare Este rău, este cumplit Și să-l vindec nu am stare...” O categorie specială În patologia erosului formează jalea și
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
demon; urîtul. În vecinătatea Iui stă mîhnăciunea (melancolia, numită Într-un loc milanhonie). Amorul produce mîhnăciune mare. Din aceeași sferă de nenorociri indeterminate face parte năcazul, citat de mai multe ori pînă acum. Iată-l acum intr-o formă paroxistică: năcaz mare. „Năcazul meu este mare Este rău, este cumplit Și să-l vindec nu am stare...” O categorie specială În patologia erosului formează jalea și dorul. Jalea este generală. Originea ei, ca și aceea a dorului, e necunoscută: „Și făr-a
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În vecinătatea Iui stă mîhnăciunea (melancolia, numită Într-un loc milanhonie). Amorul produce mîhnăciune mare. Din aceeași sferă de nenorociri indeterminate face parte năcazul, citat de mai multe ori pînă acum. Iată-l acum intr-o formă paroxistică: năcaz mare. „Năcazul meu este mare Este rău, este cumplit Și să-l vindec nu am stare...” O categorie specială În patologia erosului formează jalea și dorul. Jalea este generală. Originea ei, ca și aceea a dorului, e necunoscută: „Și făr-a ști pricina
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
suferă, În mod cert, Conachi. Este o formă de astenie amoroasă ce se manifestă printr-o insomnie rebelă, sentiment permanent de neodihnă (priveghere) a trupului și a sufletului: „Zori răsar și eu tot treaz Ah, nici somn nu-i la năcaz!” sau: „Ce noapte Îndelungată de plîns, de gînd, de oftat, Deplin vreme unei vieță pîn’la moarte-am colindat Ș-Încă zorile de ziuă mai au mult a zăbovi. Ah, apuca-m-or cu viață, ori mai degrab-oi muri
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de-a moartea s-a terminat. Rămîne numai senzația de zădărnicie a lumii și dorința de cufundare În Întuneric. Tonul devine deodată sincer, mașinăria retoricii amoroase nu se mai vede: „Pătimire, tu ești numai hrana sufletului meu, Cu durerea și năcazul de-acum a petrece vreu. Nădejdea și bucuria ce m-au putut folosî Decît scîrbă mai amară curînd a-mi agonisî! Mă lepăd de toate-a lumii, mă cernesc, mă Întristez Mă cufund În Întuneric, lumina să nu mai văz
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
este chiar tema mistificării sentimentale: „Ce durere, suflețăle, Îi durerea de amori. Dăruiește-mi, ah, cer sfinte, d-ace patimă să mori! Adevăr c-a lui durere nu dă minut de răgaz, Toată noaptea-i priveghere, ziua-i toată În năcaz Dar năcaz, dar priveghere nu cu chin supărători, Ci cu hazul de plăcere unui foc răcoritori, Căruie Îi zic temutul cu frățiorul lui dor, Și tocma asta-i minune că dintr-o stare așa Izvorăște și tot hazul ce are
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
tema mistificării sentimentale: „Ce durere, suflețăle, Îi durerea de amori. Dăruiește-mi, ah, cer sfinte, d-ace patimă să mori! Adevăr c-a lui durere nu dă minut de răgaz, Toată noaptea-i priveghere, ziua-i toată În năcaz Dar năcaz, dar priveghere nu cu chin supărători, Ci cu hazul de plăcere unui foc răcoritori, Căruie Îi zic temutul cu frățiorul lui dor, Și tocma asta-i minune că dintr-o stare așa Izvorăște și tot hazul ce are ființa sa
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
priveghere nu cu chin supărători, Ci cu hazul de plăcere unui foc răcoritori, Căruie Îi zic temutul cu frățiorul lui dor, Și tocma asta-i minune că dintr-o stare așa Izvorăște și tot hazul ce are ființa sa. Ah. năcaz, ah. priveghere, temutule și tu dor, Cu cită plăcere dulce a noastre inimi vă vror!” Este un moment de sinceritate În istoria acestei pasiuni. Momentul În care actorul Își scoate, la sfîrșitul spectacolului, masca. Conachi nu ezită s-o pună
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Voi arăta mai tîrziu cît de complexă este retorica amoroasă a Încercatului amant. Să reținem pentru moment că, În războiul lui pasional, Conachi introduce și arma subtilă a literaturii, sub forma neputinței de a-și scrie pasiunea, de a trece năcazurile În literatură... Slabă viclenie: poetul nu face decît să scrie istoria propriei pasiunii. Am putea zice că tema lui unică este aceea cu care Încep marile epopei: CÎnt amorul și armele lui... Mai este o temă: aceea a lecturii Îndrăgostite
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
martor al frumuseții, imagine a dublului... Conachi o limitează la banala alegorie a trădării frumuseții... Iatacul este, În realitate, un peisaj sărac. Imaginația este, În schimb, productivă cînd intervine fuga stralegica, surghiunul de bună-voie. Iată notat momentul acestei hotărîri: „În năcazul meu cel mare, că te scîrbisăși pe mine N-am avut altă ce face decît să fug de la tine. Să nu-ți mai fiu la vedere eu, pricina de scîrbire, Surghiunindu-mă de voie pentru a la liniștire.” Șiretenia Înamoratului
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
secretă cu timpul cosmic. Conachi, ca profesionist al amorului, iubește „zi și noapte”, fără răgaz, indiferent la rotirea anotimpurilor. „Nopți și zile lăcrămez” - serie el Într-un loc. Sau, În altă parte: „toată noaptea-i priveghere, ziua-i toată În năcaz”... Astenic din cauza Îndelungatei suferințe, petrece noaptea În plîns și În oftat. Precizarea se repetă În poezie, Încît putem zice că momentul de priveghere (și jeluire) al marelui logofăt este mai ales noaptea. Zorile Îl prind, În orice caz, cu ochii
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Încît putem zice că momentul de priveghere (și jeluire) al marelui logofăt este mai ales noaptea. Zorile Îl prind, În orice caz, cu ochii deschiși, arși de plîns: „Zori răsar și Încă-s treaz, Ah, nici somn nu-i la năcaz! .............................................. Zori răsar și voi tot plîngeți Ochilor, Îi să vă stingeți... ............................................. Zori de zîuă să răvarsă Și ochi Încă n-am Închis...” Petrecerile sînt scurte (și, mai ales, trecute), așteptările sînt lungi. Existența erotică a lui Conachi este, În fond
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
record al lui Conachi. Atributele feminității după Anton Pann. 6. Chinurile amorului. „Un potop de tînguire”. Figura catastrofei. 7. Vasalitatea sentimentală. 8. Dreptul de a boci. Petrecerea În suferință. Privirea, substanța, cea mai inflamabilă. Plîns, oftat, suspin, leșin, afazie. 9. Năcazurile pasiunii erotice. MÎhnăciunea mare, jalea și dorul. 10. Milostivirea. Strategia seducției. 11. Semiologia erosului: armele de represiune. 12. Mecanismele imposturii erotice: durerea Întoarsă spre plăcere. 13. CÎnt amorul și armele lui... Atoposul discursului Îndrăgostit. 14. Arta fugii. Exilul amoros. Peisajul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
influența puternică a marxism-leninismului, Într-un atașament conștient».(p. 81). Asemenea tendințe spre stilul „academic” sunt numeroase În primele numere ale revistei noastre. Dar și În numerele recente se pot citi fraze greoaie, ca aceasta: «Văzut În trăsăturile lui caracteristice Năcazul apare, deci, ca o operă ce se desfășoară pe două planuri, aparent antagonice, dar - În realitate - convergente, ambele fiind subordonate, În ultimă analiză, efortului de a salva de la naufragiu, așa cum am mai spus, despotismul monarhic de tip feudal. El apare
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]