307 matches
-
la pasivitate și procesul de transformare a conținutului); - întoarcerea asupra propriei persoane (sau asupra propriului eu); - refularea; - sublimarea. Doar primele două soluții rețin atenția lui Freud (1915a/1968). Pentru el, transformarea activitate-pasivitate și întoarcerea asupra propriei persoane depind de organizarea narcisică a eului, purtând deci marca stadiului narcisic, faza inițială a dezvoltării eului. Freud consideră atunci că aceste două modalități „corespund poate încercărilor de apărare care, în stadii superioare ale dezvoltării eului, sunt realizate prin alte mijloace”. El sugerează astfel, încă
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
conținutului); - întoarcerea asupra propriei persoane (sau asupra propriului eu); - refularea; - sublimarea. Doar primele două soluții rețin atenția lui Freud (1915a/1968). Pentru el, transformarea activitate-pasivitate și întoarcerea asupra propriei persoane depind de organizarea narcisică a eului, purtând deci marca stadiului narcisic, faza inițială a dezvoltării eului. Freud consideră atunci că aceste două modalități „corespund poate încercărilor de apărare care, în stadii superioare ale dezvoltării eului, sunt realizate prin alte mijloace”. El sugerează astfel, încă din 1915, că apărările trec de la un
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
mecanismele de apărare ocupă un loc important în calitatea lor de indici (sau repere) de diagnosticare și de procese ce ajută la înțelegerea funcționării normale și patologice a psihicului. Pentru a înțelege mai bine această poziție, să luăm exemplul personalității narcisice. McWilliams precizează că indivizii cu acest tip de personalitate pot utiliza diferite apărări, dar sunt dependenți mai cu seamă de idealizare și de depreciere, două apărări complementare, în sensul că, atunci când imaginea de sine este idealizată, ceilalți sunt depreciați, și
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
complementare, în sensul că, atunci când imaginea de sine este idealizată, ceilalți sunt depreciați, și invers. Prezența acestor două mecanisme constituie un important reper diagnostic, oferind, în același timp, o bază pentru înțelegerea funcționării psihicului la persoane ce prezintă o personalitate narcisică. Kohut (1971) este primul care a utilizat termenul „self grandiose” pentru subiecții narcisici, iar experiența clinică ne arată că acest caracter grandios poate fi resimțit în interior sau poate fi proiectat. În fața tuturor situațiilor cu care se confruntă, persoanele narcisice
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
și invers. Prezența acestor două mecanisme constituie un important reper diagnostic, oferind, în același timp, o bază pentru înțelegerea funcționării psihicului la persoane ce prezintă o personalitate narcisică. Kohut (1971) este primul care a utilizat termenul „self grandiose” pentru subiecții narcisici, iar experiența clinică ne arată că acest caracter grandios poate fi resimțit în interior sau poate fi proiectat. În fața tuturor situațiilor cu care se confruntă, persoanele narcisice utilizează un proces de clasare, de ierarhizare: „Care este cel mai bun doctor
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
narcisică. Kohut (1971) este primul care a utilizat termenul „self grandiose” pentru subiecții narcisici, iar experiența clinică ne arată că acest caracter grandios poate fi resimțit în interior sau poate fi proiectat. În fața tuturor situațiilor cu care se confruntă, persoanele narcisice utilizează un proces de clasare, de ierarhizare: „Care este cel mai bun doctor?” este întrebarea ce se pune în cazul unor probleme de sănătate; „Care-i cea mai bună universitate?” este întrebarea ce apare când se pune problema continuării studiilor
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Cazul (prezentat de McWilliams) al mamei ce alege universitatea la care fiul său își va face studiile arată clar subordonarea tuturor preocupărilor sau argumentelor față de aspectele ținând de apreciere și de evaluare. Subiectul își folosește fiul ca pe o extensie narcisică, pusă în legătură cu sistemul său defensiv de credință, care includea convingerea că propria sa viață ar fi fost complet diferită dacă ar fi putut studia la Radcliffe, „cea mai bună” școală de fete. Fără a intra în detaliile acestui caz, constatăm
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
pusă în legătură cu mecanismele de apărare ale pacienților. Astfel, două studii longitudinale (Semrad, 1967; Semrad et al., 1973) sunt consacrate apărărilor la pacienți care suferă de schizofrenie. Observațiile făcute arată că, în perioada de decompensare, pacienții recurg la apărări calificate drept narcisice (proiecție, refuz și distorsiune), în scopul de a-și păstra integritatea organizării eului și de a exclude obiectele exterioare. În perioada de remisie, pacienții utilizează mai puține apărări patologice. Apărările folosite sunt orientate mai ales înspre ceilalți (având o orientare
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
apărări ce le permit să trăiască „o tristețe și o anxietate relativ stabile”. Pornind de la aceste observații, Semrad et al. au elaborat Scala profilului eului, alcătuită din 45 de întrebări destinate identificării a nouă apărări, grupate în trei categorii: - apărări narcisice (proiecția, refuzul și distorsiunea); - apărări „afective” (de tip obsesiv-compulsiv, ipohondru și neuroastenic); - apărări nevrotice (cum ar fi disocierea, somatizarea și anxietatea)30. Acest demers pornește de la ideea (Semrad et al., 1973) că studiul apărărilor va contribui într-o mai mare
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
el are valoarea unui angajament benevol și eficient alături de camarazii de abstinență alcoolică. Activismul înlocuiește produsul toxic, al cărui rol era, după cât se pare, acela de a „strangula” angoasele, controlate acum grație acestei activități de substituție valorizată social și valorizantă narcisic pentru tânărul Jean. Să mai spunem că acest activism benefic vine să oculteze în el orice interogație asupra raporturilor sale îndelungate cu alcoolul ori asupra istoriei sale personale. Funcția defensivă a acțiunii ca luptă împotriva angoasei și scurtcircuitare a gândirii
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
este cauzată de o identificare cu obiectul pierdut, permițând relației de iubire să nu fi abandonată. Iată deci o modalitate defensivă, chiar dacă în acest caz nu mai avem de-a face cu iubirea obiectuală. Freud utilizează expresia paradoxală de „identificare narcisică cu obiectul”, care, din punct de vedere defensiv, se substituie investirii afective. Noțiunea de „identificare” se va îmbogăți datorită celei de-a doua topici, prin aporturile realizate de capitolul 7 al lucrării Psihologia colectivă și analiza eului, intitulat „Identificarea” (1921
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
de stabilitate, de constanță” (Neyraut, 1984). Patologiile identificării sunt delimitate astfel în identificări isterice, pe de o parte, și identificări endocriptice melancolice sau delirante, pe de altă parte, ambele categorii trebuind raportate la distincția freudiană între identificările secundare, isterice și narcisice. „Identificarea isterică” în calitate de model de identificare cu dorința celuilalt este descrisă de Freud încă din Interpretarea viselor (1900/1967). Identificarea cu un terț este o manieră de a ajunge la posedarea obiectului. Punându-i pacientei sale, Dora (1905/1979), întrebarea
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
ea într-o problematică de posesie a obiectului. Obiectul pierdut este supus introiecției în eu, astfel încât subiectul nu mai este el însuși, ci celălalt (cel absent). Freud și apoi K. Abraham (1924/1977) au vorbit în acest caz despre „identificare narcisică”, implicând o confuzie de identitate între subiect și obiect, care face travaliul de doliu și separarea imposibile, iar pe melancolic, incapabil să iubească. Deci apărarea împotriva pierderii este în realitate un eșec. La un grad mai mic de gravitate, Widlöcher
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Putem presupune că la compulsia la repetiție inerentă traumatismului se adaugă și „defectul fundamental” în dobândirea limitelor dintre persoana proprie și celălalt, prezentă la acești adulți în urma chinurilor îndurate în copilărie. Bourguignon (1984) îi descrie pe acești părinți cu „personalități narcisice, incapabili de atașament, foarte vulnerabili la critică, ce nu tolerează frustrările și au constant nevoie de gratificări. Ei caută să-și satisfacă prin copil propriile nevoi, fără a respecta nevoile acestuia sau capacitățile lui reale. Când copilul îi decepționează, ei
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
fiind singurul mijloc de exprimare a personalității lor psihice”. Și Deutsch conchide: „Analiza s-a dovedit a fi deosebit de dificilă în cazul celor trei tipuri de rezistențe, deoarece pacienții obțin din apărarea lor un «câștig secundar» constând într-o satisfacție narcisică și se simt cu atât mai puțin îndreptățiți să renunțe la acest mod de apărare”. O intelectualizare, spune același autor, poate fi calificată drept patologică mai ales dacă se instalează mult prea devreme sau dacă se prelungește la nesfârșit. „Dacă
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
de „fals self”. În sens opus, un copil care ar interioriza excesiv interdicțiile parentale ar dezvolta o personalitate ținută sub cheie de un supraeu atotputernic. Putem evoca aici hipermaturitatea de care dau dovadă unii copii care sunt astfel opusul persoanelor narcisice imature. Cunoaștem, de la Freud (1917b/1968) încoace, rolul introiecției în melancolie, constând într-o retragere în eu a libidoului atașat unui obiect iubit care este pierdut sau decepționant. Acest libido „supus introiecției” va servi la realizarea unei identificări a eului
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
despre melancolie, ea este, bineînțeles, terenul predilect pe care se instalează autoagresivitatea. În acest caz, orice intenție sinucigașă este „rezultatul întoarcerii asupra propriei persoane a unei impulsii ucigașe orientate împotriva celuilalt” (Freud, 1917b/1968). Aici acționează un mecanism particular: identificarea narcisică. Melancolicul se identifică anume cu persoana iubită pe care a pierdut-o. În loc să-și deplaseze libidoul dinspre această persoană spre alta, el se substituie pe sine fostului obiect iubit (de aceea se vorbește de identificare narcisică). Ura sa vizează obiectul-substitut
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
un mecanism particular: identificarea narcisică. Melancolicul se identifică anume cu persoana iubită pe care a pierdut-o. În loc să-și deplaseze libidoul dinspre această persoană spre alta, el se substituie pe sine fostului obiect iubit (de aceea se vorbește de identificare narcisică). Ura sa vizează obiectul-substitut (deci pe el însuși!), determinându-l să se desconsidere și să caute propria suferință. În realitate, „autoreproșurile sale sunt reproșuri adresate obiectului iubit, care sunt întoarse dinspre acesta asupra persoanei proprii”. Celălalt caz, lipsa totală a
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
manieră mai mult sau mai puțin radicală de alterare a realității prin ignorarea totodată a unei astfel de atitudini reprezintă singura soluție salvatoare pentru subiectul aflat la ananghie. Putem recunoaște aici o ultimă măsură de protecție, un fel de reparație narcisică și de tentativă de restaurare a unei anumite realități, de comunicare cu lumea, într-un cuvânt, o încercare de autovindecare. Iată de ce anumiți autori au mers până la a considera delirul o apărare mobilizată pentru a reduce dimensiunea inevitabil conflictuală a
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
anume efort pentru a ne feri să regresăm înspre unul sau altul dintre momentele trecutului, să spunem totuși, în încheiere, că regresia poate avea și o valoare pozitivă. Regresia deschide într-adevăr eului o dimensiune consolatoare - și deci de gratificare narcisică -, față de care specialiștii aparținând curentului kleinian au manifestat o atenție deosebită (Segal, 1981/1987). Întreaga funcție a creativității cu rol artistic sau terapeutic atât pentru pacienți, cât și pentru terapeuții lor ar putea fi astfel abordată prin prisma regresiei ce
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
El recunoaște acest lucru într-o scrisoare din 1937 către Marie Bonaparte, admițând totodată posibilitatea unei sublimări parțiale a instinctului de distrugere (Jones, 1957/1975). Cu câțiva ani mai înainte (1930/1995), Freud semnalase eventualitatea unui transfer al componentelor libidinale narcisice, agresive și chiar erotice în activitatea profesională și utiliza termenul sublimare în legătură cu sadismul „omului cu lupi” (1918/ 1979). Fenichel (1945/1953) reia această ipoteză, făcând o apropiere între pulsiunile pregenitale și pulsiunile agresive, iar Flournoy (1967) indică faptul că analiștii
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
moral oferă căile de trecere, de depășire de sine și de proiecție a ființei Într-un alt registru al existenței. Este momentul ieșirii persoanei din starea de cădere și reintrare acesteia În viața morală. Egoismul care mă Închide În cercul narcisic al ființei mele apare, În cazul acesta, ca sursă a viciilor și a căderii mele sufletești și morale. Totul se reduce la persoana mea și la nevoile pe care urmăresc cu orice preț să le realizez, să mi le satisfac
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
În Întâmpinare. Iubirea nu este numai deschiderea mea către celălalt. Ea este o „punte exterioară” Între două persoane, dar și o experiență interioară comună a acestora. Prin iubire, eu Încetez de a mai fi singur și izolat, ies din Închiderea narcisică a egoismului meu, primesc de la celălalt și, la rândul meu, Îi dăruiesc acestuia. Darul acesta dintre două persoane este o Întâlnire de ordin superior, o corespondență spirituală care stabilește un acord sufletesc special Între cei doi, este relația de comuniune
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
Hustler de-al lor. Piața chinezească de carte are și traduceri din Foucault, Habermas, are și de Beauvoir, ba chiar și Hayek. El a insistat pe eliberarea minții chineze cu mesianisme din lumea cunoscută. Mai precis, Jeff a privit tot narcisic la schimbări. Dar, până una alta, ne-a demonstrat simplu și cu imagini convingătoare care au fost transformările pieței chineze de carte în 1984, 1991, 1999, 2001. Nu asta m-a dat gata, afară de Cărticica roșie a lui Mao, povestea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
devenit însă model public prin promovarea în mass-media a talk-show-ului autarhic, a simulacrului de dezbatere publică, în care limbajul nu se semnifică decît pe sine și se reduce adesea la punerea în valoare a vorbitorului. Cuvintele evoluează într-un balet narcisic, incapabile să rostească nu doar adevărul, ci și falsul. Poate că cel mai grav rău al societății noastre actuale nu este, astfel, criza, ci logopatia cronică. Este rîndul meu să întreb : ascultînd ce se spune în jurul dumneavoastră, nu sînteți șocați
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]