144 matches
-
de I. Lupu și D. Pușchilă, Institul de arte grafice "Bravo", Iași, 1941. PAULSEN, Fr., Sarcinile de viitor ale filosofiei, în vol. Filosofie neokantiană în texte, traducere de Octavian Nistor, Editura Științifică, București, 1993. PAULSEN, Fr., Etica, în vol. Filosofie neokantiană în texte, traducere de Octavian Nistor. PÂRVU, Ilie, Arhitectura existenței, I, Editura Humanitas, București, 1990. PETRU, Cristian, Ontologia umanului ca ontologie fundamentală, în vol. col. Ontologia umanului, Editura Academiei, București, 1989. PLATON, Republica, traducere de Andrei Cornea, în vol. Opere
Filosofia umanului: personalism energetic şi antropologie kantiană by Viorel Cernica [Corola-publishinghouse/Science/1444_a_2686]
-
transcendentală: Sens și valoare, traducere de Alexandru Boboc și Ioan N. Roșca, în vol. Filosofie contemporană, Editura Garamond, București 1995. RICOEUR, P., Eseuri de hermeneutică, traducere de Vasile Tonoiu, Editura Humanitas, București, 1995. RIEHL, A., Filosofia critică, în vol. Filosofie neokantiană în texte, traducere de Octavian Nistor, Editura Științifică, București,1993. RIEHL, A., Logica și teoria cunoașterii, în vol. Filosofie neokantiană în texte. RIVELAYGUE, J., Lecons de métaphysique allemande. Tome II, Kant, Heidegger, Habermas, Éditions Grasset, Paris, 1992. SARTRE, J. P.
Filosofia umanului: personalism energetic şi antropologie kantiană by Viorel Cernica [Corola-publishinghouse/Science/1444_a_2686]
-
RICOEUR, P., Eseuri de hermeneutică, traducere de Vasile Tonoiu, Editura Humanitas, București, 1995. RIEHL, A., Filosofia critică, în vol. Filosofie neokantiană în texte, traducere de Octavian Nistor, Editura Științifică, București,1993. RIEHL, A., Logica și teoria cunoașterii, în vol. Filosofie neokantiană în texte. RIVELAYGUE, J., Lecons de métaphysique allemande. Tome II, Kant, Heidegger, Habermas, Éditions Grasset, Paris, 1992. SARTRE, J. P., Ființa și neantul, traducere de Adriana Neacșu, Editura Paralela 45, Pitești, 2006. SCEFFLER, I., Reflecții despre teleologie, traducere, în vol
Filosofia umanului: personalism energetic şi antropologie kantiană by Viorel Cernica [Corola-publishinghouse/Science/1444_a_2686]
-
opera sa un spațiu problemelor limbii și limbajului, unii dintre adepții săi din secolul al XX-lea, în condițiile în care cercetarea filozofică a limbii este reluată, se opresc asupra acestor probleme. Se distinge în acest sens, în primul rînd, neokantianul Ernst Cassirer care integrează cercetarea limbii în cercetarea mai amplă a formelor simbolice realizate de spiritul uman. Ca chestiune de principiu, se poate constata că, spre deosebire de (neo)hegelianism, (neo)kantianismul nu pune un preț la fel de mare pe subiectivitate, deși afirmă
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
luminilor, opera acestui mare filozof reflectă aspirațiile de libertate și progres social, fundamentate pe încrederea în valorile științei. Ernst C a s s i r e r este unul dintre reprezentanții de seamă ai Școlii filozofice de la Marburg de orientare neokantiană. Este autor al funcționalismului, un curent de gîndire de tip integralist, și întemeietorul unei logici a funcțiilor. Reflecțiile sale asupra funcțiilor simbolice ale gîndirii sînt susținute de o erudiție neobișnuită, iar, printr-o evidentă deschidere către spiritul științific, Cassirer rămîne
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
luat act de impunerea științei limbii în secolul al XX-lea și a ajuns la ideea că filozofia limbii, deși este altceva, nu poate face abstracție de realizările ei. Cassirer definește omul ca ființă făuritoare de simboluri și extinde concepția neokantiană la analiza limbajului, a mitului, a religiei, a artei și a științei, în care vede structuri autonome în sistemul unitar al formelor culturii. Ca atare, el nu reduce filozofarea la cercetarea limbii, cum se întîmplă în unele sisteme neopozitiviste contemporane
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
discutabil dacă argumentele lui Kant reușesc să justifice principiile liberale. Într-adevăr, în măsura în care ele sunt pur formale și fac apel exclusiv la presupozițiile rațiunii practice, este rezonabil să presupunem că vor realiza cu mult mai puțin decât sperau Kant și neokantienii în încercarea de a întemeia principii substanțiale. În măsura în care argumentul lui Kant apelează în mod tacit la presupoziții antropologice, atunci el se abate de la propria metodă de a justifica etica. Dar o dată abandonată metafizica kantiană a Eu-lui, nu mai rămâne nimic
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1080_a_2588]
-
permanent provoc]rilor comunitariene, insistentei istoriciste de a nu merge dincolo de discursurile și tradițiile societ]ților particulare și insistentei utilitariene potrivit c]reia principiile deriv] din preferințe. Pentru cei care nu se simt atrași de nici una dintre aceste viziuni, sloganul neokantian: „Înapoi la Kant!” r]mane o provocare ce trebuie fie explorat], fie respins]. Referințe Lucr]ri ale lui Kant Groundwork of the Metaphysic of Morals; tradus] de H.J.Paton că The Moral Law (London:Hutchinson, 1953) Critique of Practical Reason
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
forma unor pledoarii pentru „liberatea fâț] de valori” din știință social] marxist]. Dar aceast] interpretare este atat neplauzibil], cât și anacronistic]. Scrierile spun cu totul altceva. Și ideea c] știință trebuie s] fie lipsit] de valoari a fost o idee neokantian]; Marx a scris într-o epoc] și într-o tradiție nefamiliare și nepreg]tite s] accepte acceast] idee. Nici un cititor al lui Marx nu poate s] nege c] are „judec]ți de valoare” despre capitalism, și el nu încearc] niciodat
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
fi al "obiectului" și, desigur, al "subiectului", acesta din urmă constituindu-l pe cel dintâi. Din astfel de tematizări decurg anumite preocupări metodologice strâns legate de convențiile ontologiei, cum sunt psihologia descriptiv-fenomenologică, fenomenologia descriptivă, fenomenologia constitutivă, ontologia critică (de sorginte neokantiană), ontologia fundamentală, hermeneutica etc. Din perspectivă filosofică, relația dintre subiect și obiect este tematizată: a) fie direct, ceea ce înseamnă că ea primește de la bun început o "interpretare", adică o contextualizare (epistemică, practică etc.), ipostaza astfel dobândită constituind forma originară a
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
formală, această direcție de cercetare filosofică, legitimarea, autorizarea sa judicativă. Oricum, fiecare categorie filosofică din tabela lui Platon, din cea a lui Aristotel, din cea a lui Kant, precum și din cele câteva puse la punct mai cu seamă în medii neokantiene, de vreun secol și jumătate pre-ia un anumit sens timporizator, adică este constituită printr-o anumită metodă de "coborâre" de la ființă la ființare. Tăria sensului de ființare preeminentă, sub aspect funcțional, nu și ființial, pentru ființarea conștientă, se arată a
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
doar unor științe? Nu cumva sunt posibile discipline științifice, structural diferite de fizică, având ca obiect realitatea umană și caracterizate în primul rând prin faptul că încorporează în mod fundamental dimensiunea temporalității? Pornind de la experiența disciplinelor istorice, filosofii de inspirație neokantiană au pus în mod tranșant o asemenea problemă. Modelul de științificitate al disciplinelor istorice, considerau ei, este diferit de cel al disciplinelor naturii. Orice obiect poate, în principiu, să fie considerat dintr-o perspectivă sau alta:din punct de vedere
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
sa drept realitate unică, individuală, caracterizată prin istoricitate. Filosoful și istoricul român A.D. Xenopol a exprimat poate în modul cel mai clar și mai acceptabil, din punctul de vedere al unei viziuni științifice și filosofice moderne, lipsită de amprenta idealist-subiectivă neokantiană, această idee sub forma celebrei distincții între științe ale repetiției și științe ale succesiunii pe care încerca să o elaboreze pe larg (Xenopol, 1906, 1908). În numele disciplinelor cristalizate în jurul conceptului de evoluție, Julian Huxley avansa ideea că mentalitatea contemporană, spre deosebire de
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
cât și cele inexistente, dar posibile - au o dinamică în timp care prezintă trăsături comune, generalizabile sau, dimpotrivă, este strict particulară, negeneralizabilă în nici un fel. Teza unicității structurale a seriilor temporale nu reprezintă o atitudine marginală, caracteristică doar pentru orientarea neokantiană, ci mai generală. În disputele filosofice legate de problema evoluției, ea este legată de celebra problemă a cauzalității istorice. David Bidney exprima în termeni tranșanți cele două posibilități de a considera cauzalitatea (Bidney, 1953). Pe de o parte, este cauzalitatea
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
a fost în mintea autorului său, în ce stare de spirit se afla acesta, ce intenții avea, ce urmărea, care erau opțiunile sale valorice. Accesul la acești determinanți subiectivi este posibil în mod direct prin comprehensiune. Filosofia istoriei de factură neokantiană și-a formulat un amplu program epistemologic al cărui obiectiv este de a demonstra faptul că explicația prin cauze obiective este o strategie caracteristică în mod special științelor naturii, în timp ce științele umane, datorită specificității obiectului lor, trebuie să utilizeze o
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
împingă variația mai mult în sfera accidentalului, a întâmplării, dacă nu chiar a erorii. Ideea unei metodologii specifice disciplinelor umane s-a conturat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Germania, în contextul unei filosofii de tip neokantian. Schimbarea de optică operată în cadrul acestei filosofii s-a petrecut tocmai în punctul amintit mai sus: raportul dintre constant/variabil, general/individual în fenomenele social-umane. Caracteristic întregii filosofii sociale postmarxiste germane este accentul pus pe diversitate și unicitate. Varietatea este
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
există decât o realitate istorică a umanului. Istoria este sediul variației infinite a ipostazelor umane, ireductibile la tipuri mai generale. Rațiunea este ea însăși istorică. Ea se află mereu în constituire, fără a fi vreodată constituită. Programul epistemologic al filosofiei neokantiene era clar formulat în ceea ce privește științele umanului. Dacă Immanuel Kant întreprinsese critica rațiunii pure pentru a determina cum sunt posibile matematica și fizica, cercetarea trebuia dusă mai departe. O critică a rațiunii istorice urmează să cerceteze posibilitățile de constituire a istoriei
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
în „profesorul Freyer autorul și-a găsit îndrumătorul de care avea nevoie în domeniul filosofiei sociale și în științele sociale, iar în profesorul Gehlen, îndrumătorul în filosofie” (Golopenția, 2002: 8). Știm că a studiat intensiv Dilthey, Simel, istorie socială, școala neokantiană. Probabil că s-a întâlnit cu Heidegger la Freiburg (Golopenția, 2002b). Influența lui Freyer și a cercului său de un imens prestigiu intelectual - format din Carl Schmitt, Arnold Gehlen, Martin Heidegger, Ernst Jünger, Ernst Forsthoff și Ernst Rudolf Huber -, ai
[Corola-publishinghouse/Science/2236_a_3561]
-
am dat un alt exemplu de studiu de acest gen"118. Dacă i s-ar fi cerut să-și definească mai net poziția filosofică, H. Höffding ar fi răspuns, foarte probabil, că aceasta era una de amendare critică, în spirit neokantian, a tendinețlor pozitiviste. El credea sincer în unitatea și legitatea lumii, fără să-și facă o dogmă sau să propună vreo concepție "concluzivă" despre lume deoarece la asta ne obligă adevărul că nu vom cunoaște nicicînd decît doar o parte
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]