235 matches
-
descopere alte dimensiuni ale creștinismului originar apostolic și patristic, aducând în lumină o serie de aspecte precum persoana, comuniunea dintre oameni (în teze hristocentrice), lumea ca plasticizare a rațiunilor divine, raportul unicmultiplu în contrast cu o altă dezvoltare decât cea din filosofia neoplatonică și platonism, spre exemplu. „Chipul Nemuritor Al Lui Dumnezeu”(Craiova, 1987) e considerată drept cea mai valoroasă contribuție de antropologie a ultimelor decenii, omul fiind privit din unghiul celui mai profund umanism, cel care aclamă ascendența sa divină și scopul
Caleidoscop by Gabriel Dumitru Teodorescu, Mihai Cristian Teodorescu () [Corola-publishinghouse/Science/91786_a_93250]
-
puțin dacă este tratată în sune, fără referire la activitatea creatoare contemporană cu ea. Fără îndoială, se poate demonstra că literatura engleză reflectă istoria filozofiei. Poezia elizabetană este pătrunsă de platonismul renascentist. Spenser a scris patru imnuri care prezintă ascensiunea neoplatonică de la materie la frumusețea divină, iar în Faerie Queene (Crăiasa zânelor) rezolvă în favoarea unei ordini eterne, imuabile disputa dintre Mutabilitate și Natură. La Marlowe se percep reverberații ale ateismului și scepticismului italian contemporan. Chiar și la Shakespeare se găsesc, alături de
[Corola-publishinghouse/Science/85058_a_85845]
-
studiat cu atenție pe Kant și pe Schelling și le-a expus ideile, deși nu 157 întotdeauna în spirit critic. Prin Coleridge, a cărui poezie a fost puțin influențată de propria lui filozofie sistematică, multe idei germane sau, în general, neoplatonice au intrat sau au reintrat in tradiția poeziei engleze. La Wordsworth găsim influența lui Kant și unii au pretins despre el că ar îi cunoscut bine și opera psihologului Hartley. Shelley a fost la început profund influențat de filozofii francezi
[Corola-publishinghouse/Science/85058_a_85845]
-
surâs afectat a lui Becky Sharp n-are nimic de-a face cu personajul complex din roman. Există puține asemănări de structură și calitate între Sonetele lui Michelangelo și sculptura și picturile lui, deși în toate putem găsi aceleași idei neoplatonice și am putea descoperi anumite asemănări psihologice. *10 Aceasta arată că "mediul" unei opere de artă (un termen nefericit care suscită întrebări) nu reprezintă numai un obstacol tehnic pe care, pentru a-și exprima personalitatea, artistul trebuie să-1 biruie, ci
[Corola-publishinghouse/Science/85058_a_85845]
-
spus, în virtutea cărui principiu ori criteriu de diferențiere îngerii sunt „mai mulți“? Mișcarea reprezintă un element-cheie în înțelegerea structurii vii a lumii/lumilor și în clarificarea modurilor de întru chipare și parcurgere a ierarhiilor divine. Reluând, pe linie aristotelică și neoplatonică, discuția medievalilor, mișcarea este de două tipuri: mișcare a corpurilor și mișcare a sufletului. în prima ipostază este vorba despre mișcarea în spațiu (ca translație și, deci, ca modificare a locului) și timp (ca devenire și, deci, modificare a stării
Despre ierarhiile divine: fascinaţia Unului şi lumile din noi – temeiuri pentru pacea religiilor by Madeea Axinciuc () [Corola-publishinghouse/Science/1359_a_2887]
-
a considerat-o "anarhie" și, prin urmare, a fost un adversar ideologic al lui Clarendon care susținuse monarhia mixtă. Ideea unei guvernări mixte, guvernare în "proporție armonică", a fost pentru prima dată susținută în mediul renascentist, fiind inspirată de filosofii neoplatonici. Se consideră că republica Veneției a fost singura realizare a ideii de constituție mixtă, fiind lăudată pe parcursul secolului al XV-lea de mulți autori italieni (mai puțin de Machiavelli). Analogia cu armonia muzicală se întâlnește și la Jean Bodin, însă
[Corola-publishinghouse/Science/84950_a_85735]
-
prin intermediul imaginii (Mondzain 13). Iconodulii, reprezentați dogmatic de către Ioan Damaschinul, apărau o teologie "vizuală", inteligibilă prin medierea limbajului figural, care poate traduce divinitatea inaccesibilă altcumva simțurilor. Tradiția la care s-a făcut apel a fost din nou cea a idealismului neoplatonic; icoana, al cărei prototip a fost imaginea lui Dumnezeu întrupată și astfel vizibilă, este de fapt o imagine vie, proiectată și reprodusă pe vălul cu care Sfânta Veronica i-a șters fața lui Iisus. Pornindu-se de la venerarea figurii christice
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
Augustin a abandonat definitiv maniheismul și s-a apropiat de neoplatonismul creștin, constatând că și retorica pe care o profesa el îi oferea tot mai puține satisfacții. Adeziunea la neoplatonismul creștin fusese pregătită și de lectura unor cărți ale autorilor neoplatonici. Nu se știe dacă era vorba de cărți ale lui Plotin sau Porfiriu și nici de care anume. Oricum, acestea fuseseră traduse în latină de Marius Victorinus sau, după alții, de Manlius Theodorus, un literat și om politic milanez, filosof
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
existența unui singur Dumnezeu (care depășea dualismul maniheist) și cea privitoare la logosul său, supremă înțelepciune și raționalitate; Augustin a observat apoi în Confesiuni că această doctrină putea fi găsită și în Evanghelia după Ioan, dar aceasta nu însemna că neoplatonicii puteau să se ridice până la nivelul Evangheliei pentru că le lipsea credința în persoana Mediatorului dintre oameni și Dumnezeu, care constituie esența creștinismului. Dumnezeu, ființă ilimitată și perfectă, nu poate avea existență materială, nici măcar sub forma luminii, cum susțineau adepții maniheismului
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
se găsea la curtea imperială de la Treviri; unele persoane oficiale de la curte fuseseră impresionate de povestorea sa și renunțaseră la bogății și onoruri pentru a practica asceza. Un alt exemplu de convertire fusese acela reprezentat de un intelectual și un neoplatonic ca și Augustin, adică de Marius Victorinus. Între sfârșitul verii și toamna lui 386, Augustin stă împreună cu un grup de prieteni și cu mama sa în vila unui cunoscut de-al său, Verecondus, la Cassiciacum, localitate de lângă Varese; în acea
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
creștine și meditației, pentru că mai crede încă în posibilitatea de a realiza un echilibru între neoplatonism și creștinism. În acest fel, temele și titlurile dialogurilor de la Cassiciacum au un caracter profan, iar lecturile care le subîntind sunt acelea ale unui neoplatonic latin din secolul al patrulea: în primul rând, Virgiliu și Cicero. Augustin se întreabă aici care este viața fericită, în ce constă ordinea care domnește în univers, care este supremul Bine; sunt toate teme cu caracter filosofic, chiar dacă scriitorul aderă
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
savoare care amintește de dialogurile ciceroniene, chiar dacă totul este învăluit într-o atmosferă mai intimă. Augustin vorbește deja despre experiențele pline de dezamăgiri din trecut, despre descoperirea „stelei polare” (creștinismul) care îl poate călăuzi; amintește despre propriile lecturi ale cărților neoplatonice. Credința creștină apare aici într-o întrepătrundere armonioasă cu filosofia, cu acel neoplatonism pe care scriitorul îl studiase la Milano, așa cum vom afla ulterior, câțiva ani mai târziu, din Confesiuni; dacă în cazul lui Marius Victorinus filosofia mai era încă
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
astfel este Despre adevărata religie (De vera religione), dedicată lui Romanianus, în care scriitorul vrea să prezinte religia creștină apărând-o de interpolările maniheiste și confruntând-o cu păgânismul: în esența sa, creștinismul reprezintă adevărata concretizare a înțelepciunii păgâne. Profund neoplatonică este și opera Învățătorul (De magistro), care abordează încă o dată problema sufletului și a cunoașterii. Când ne rugăm, urmând preceptul divin, nu avem nevoie de cuvinte rostite, ci vorbim în interiorul nostru, amintindu-ne învățătura lui Cristos. Pornind de la exegeza unui
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
spre rău, voința e un bine intermediar; eroarea voinței nu derivă dintr-un principiu originar, ci din însăși condiția omului, tot așa cum omul însuși se poate înălța din nou cu ajutorul lui Dumnezeu. În această operă, Agustin reia multe din motivele neoplatonice privitoare la suprema transcendență a lui Dumnezeu și la funcția numărului, realitate imuabilă și rațională; cartea a treia, însă, vorbește mai ales despre problematica paulină a predestinării care este în strânsă legătură cu aceea a voinței libere: pentru această poziție
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
spirituală, de la întâlnirea cu maniheii până la atmosfera de la Roma și Milano. A șaptea carte este plină de reflecții teologice și filosofice prilejuite de descoperirea „cărților platonicilor”, care l-au ajutat pe Augustin să se apropie de creștinism, în forma sa neoplatonică, la preț în cercurile creștine din Milano și profesată de Simplicianus, Manlius Theodorus, Ambrozie; în timp ce în cartea a opta narațiunea se concentrează asupra convertirii care se rezumă la trei episoade fundamentale: colocviul cu Simplicianus care îi povestise despre convertirea faimosului
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
nou o figură centrală pentru Augustin și îl însoțește în perioada dintre convertire și botez, așa cum este împreună cu Augustin în timpul călătoriei de întoarcere și mai ales în timpul faimoasei viziuni de la Ostia, când trăiește împreună cu el extazul de tip creștin și neoplatonic în același timp despre care povestește în cartea a noua. Odată cu extazul de la Ostia și cu neașteptata moarte a Monicăi se termină narațiunea propriu-zisă pentru că scriitorul a atins de-acum punctul cel mai înalt al vieții sale, iar după convertire
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
teologic, cum sunt exegeza primelor versete din Cartea Facerii, interpretarea creației lumii în timpul căreia Fiul era prezent într-un raport de co-eternitate cu Tatăl și, în sfârșit, interpretarea timpului, o problemă, aceasta, care stârnise interesul lui Plotin și reapare la neoplatonicii de după Augustin. Opera se încheie cu o profesiune de credință creștină și cu o nouă laudă adusă lui Dumnezeu; recunoașterea slăbiciunilor și a defectelor omenești, a caracterului meschin al vieții pământești, este asociată cu preamărirea bunătății Creatorului și cu gratitudinea
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Augustin, rămâne totuși un punct fundamental în discuție, și anume dacă a avut loc o convertire la creștinism, sau mai degrabă o convertire la neoplatonism: dialogurile scrise la Cassiciacum, așa cum am văzut, ar fi, într-adevăr, mai degrabă operele unui neoplatonic decât ale unui creștin, iar neoplatonismul ar fi prezent și după botezul din 387, cel puțin în toate operele ce precedă hirotonisirea care are loc în 390. În această formă alternativă, problema e rău pusă. Eventual, putem să gândim, așa cum
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
din 387, cel puțin în toate operele ce precedă hirotonisirea care are loc în 390. În această formă alternativă, problema e rău pusă. Eventual, putem să gândim, așa cum face Courcelle, că Augustin s-a converit la creștinismul milanez care era neoplatonic, așa cum erau Ambrozie și Simplicianus, dar în mod sigur la creștinism. E adevărat că povestirea faptelor vieții dinaintea acestui moment nu e absolut obiectivă: Augustin le evocă din nou, bazându-se pe propria memorie, dar, în același timp, le interpretează
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Augustin nu prea știe să disocieze complet cateheza de formele tradiționale ale retoricii”, care „rămâne în fundal ca o osatură invizibilă”; într-adevăr, opera se adresează și persoanelor cultivate, adică acelor păgâni care, posedând anumite cunoștințe de filosofie, mai ales neoplatonică, găseau o explicație rațională - însă nu religioasă - a existenței creștinismului și mergeau pe urmele lui Porfiriu din Tyr care susținuse că Isus Cristos nu era altceva decât un om foarte învățat. Și pentru că păgânii, tot conform învățăturii lui Porfiriu, subliniau
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Expositio Vergilianae continentiae). Sunt două tratate ale unui scriitor creștin, însă problematica abordată de acest Fulgențiu pare destul de îndepărtată de aceea a episcopului de Ruspe; mitograful Fulgențiu interpretează cele trei opere ale lui Virgiliu dintr-un punct de vedere strict neoplatonic. Diverși cercetători au presupus că cei doi Fulgențiu ar putea fi unul singur aducând ca probă, între alte considerații, faptul că în secolul al șaselea cultura africană era bogată încă în elemente clasice. Însă preocupările care reies din operele lui
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
aducând ca probă, între alte considerații, faptul că în secolul al șaselea cultura africană era bogată încă în elemente clasice. Însă preocupările care reies din operele lui Fulgențiu de Ruse cu greu pot fi puse de acord cu acelea ale neoplatonicului Fulgențiu, deși erau amândoi creștini; de aceea, noi credem că e mai bine să menținem distincte cele două personalități. Bibliografie. Ediții: PL 65; CChr.Lat 91-91A, 1968 (J. Fraipont, C. Lambot). Traduceri: CTP 57, 1986 (La condizioni della penitenza; La
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
într-o familie foarte nobilă, atât pe linie maternă cât și pe linie paternă, el s-a bucurat, grație senatorului Quintus Aurelius Memmius Symmachus, de o educație aleasă pe care și-a desăvârșit-o la Alexandria, în Egipt, la școala neoplatonicului Ammonius. Erau anii în care Italia, cucerită deja de Odoacru în 476 (sfârșitul Imperiului Roman de Apus), intrase apoi sub stăpânirea ostrogoților lui Teodoric începând din 493, însă, pentru cei care posedau mijloacele necesare (pe lângă interesul propriu-zis), legăturile cu Orientul
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
în Cristos. De aici și aparenta ciudățenie a celor două blocuri de opere între care ar exista, s-a spus o vreme, o opoziție de fond, adică între operele creștine și operele (așa se zicea) păgâne, sau, oricum, profane și neoplatonice. Ca și cum un creștin n-ar putea să scrie opere tehnice fără să fie nevoit să introducă doctrina creștină în discutarea unor probleme de matematică sau de logică; mai mult, ca și cum ar fi necesar s-o facă, tocmai pentru că este creștin
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
era considerată perfect ortodoxă, iar în secolele mai apropiate de noi, din dorința de a rămâne fideli „dogmei” care consfințea opoziția dintre operele creștine și cele profane, exegeții au hotărât că adevăratul Boethius ar fi cel aflat sub influența filosofiei neoplatonice, în timp ce operele explicit creștine ale lui Boethius ar fi neautentice. Evident, acest tip de metodă de cercetare a fost abandonat, chiar dacă de puțin timp. Potrivit interpretării valabile astăzi, Boethius este un perfect creștin laic, care, mai mult, este profund atașat
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]