KorAP: Find »[drukola/base=nominativ & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...5 6 7 ...18 >

450 matches

Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644

și perfectul simplu la persoana a III-a a indicativului prezent, la verbe de tipul I de flexiune: cântă (prezent)/cânt° (perfectul simplu). Topica anulează omonimia nominativ-acuzativ în flexiunea substantivului determinat prin articol definit: Studentele (nominativ) iubesc studenții (acuzativ) / Studenții (nominativ) iubesc studentele (acuzativ). Verbele semiauxiliare 8 exprimă - modalitatea: „Am fost totdeauna surprins că nu pricep curent limba arabă. Trebuie s-o fi uitat.” (M. Eminescu, Proză literară, p. 65), - aspectul: „S-asculte orice gură ce-ar vrea ca să mă râdă

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
care se realizează diversificarea „obiectelor” denumite: Costin cel mic/Costin cel mare; Tudor de azi/Tudor de ieri. CLASE FLEXIONARE DE SUBSTANTIVETC "CLASE FLEXIONARE DE SUBSTANTIVE" Gramatica tradițională distribuie substantivele limbii române în trei declinări, având în vedere terminația de nominativ singular nearticulat și într-o relativă corespondență cu diferențierea după gen. Declinarea I: substantive feminine terminate în -ă (casă, țară), -ea (stea), -à (mușamà), -i (zi) și substantivele masculine terminate în ă (popă, papă, pașă, tată, agă), -ea (beizadea, prâslea

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
de caznumăr. (vo.I, pp.87-89) Dintr-o perspectivă similară, pe baza raportului dintre clasa morfologică a substantivului și desfășurarea flexiunii, Paula Diaconescu 10, a identificat patru tipuri de flexiune, cu diferite subclase, diferențiate prin opoziția de dezinențe singular/plural, nominativ. Cele patru tipuri de flexiune se disting între ele prin numărul temelor omonime și prin raporturile dintre ele în declinarea nearticulată a substantivelor, la cazurile nominativ, acuzativ, genitiv și dativ (cele mai generale), singular și plural. Tipul I de flexiunetc

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
patru tipuri de flexiune, cu diferite subclase, diferențiate prin opoziția de dezinențe singular/plural, nominativ. Cele patru tipuri de flexiune se disting între ele prin numărul temelor omonime și prin raporturile dintre ele în declinarea nearticulată a substantivelor, la cazurile nominativ, acuzativ, genitiv și dativ (cele mai generale), singular și plural. Tipul I de flexiunetc "Tipul I de flexiune" Substantivele prezintă două (trei) forme în desfășurarea opozițiilor dezinențiale; se cuprind aici substantivele feminine din declinarea I și o parte din declinarea

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
CATEGORIEI DETERMINĂRIITC "MORFEMELE CATEGORIEI DETERMIN|RII" Opoziția din interiorul categoriei determinării se exprimă prin morfeme specifice: morfemul Ø și articolul (articolul nehotărât și articolul hotărât). Morfemul Ø marchează nedeterminarea (sau determinarea Ø), atât la singular cât și la plural, la nominativul și acuzativul substantivelor: „La-nceput pe când ființă nu era, nici neființă,/ Pe când totul era lipsă de viață și voință (...) Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? ” (M. Eminescu, I, p. 132), „S-a stins viața falnicei Veneții,/N-auzi

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
sintactice dezvoltate de substantive prin funcțiile sintactice pe care le realizează în structura enunțului lingvistic. În strânsă legătură cu configurația constituenților funcțional-semantici dintr-un enunț maximal complet, categoria gramaticală a cazului se întemeiază pe opozițiile interne dintre cinci termeni corelativi: nominativ, acuzativ, genitiv, dativ, vocativ. Termenul neutru al categoriei din planul limbii are forma cazului nominativ nearticulat: floare, stea, profesor, curcubeu. În plan semantic, individualitatea termenilor corelativi este asigurată de natura relației în care intră substantivul, de poziția lui în această

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
între funcția sintactică realizată de substantiv și principiul recțiunii, planul semantic al cazurilor individuale se constituie dintr-un sens fundamental, cu originea în funcția sintactică specifică, și diferite dezvoltări semantice determinate de funcții sintactice nespecifice prin manifestarea recțiunii prepoziționale. Nominativultc "Nominativul" Sensul fundamental al cazului nominativ este dat de cele două funcții sintactice din structura nucleului predicațional al unui enunț lingvistic: subiectul și predicatul. Funcția de subiect este realizată direct, când substantivul este termenul prim al unei relații de interdependență: „Al

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
relație de dublă dependență în care regentul nominal (pronominal) realizează funcția de subiect, funcția de predicat este mascată de funcția complexă complement predicativ 17:„El a venit director.”(=„El a venit și va fi director.”) Dezvoltările din planul semantic al nominativului rezultă din realizarea funcției de atribut, în interiorul relației de dependență, atribut de identificare: „Pajul Cupidon, vicleanul,/Mult e rău și alintat.” (M. Eminescu, I, p. 108) și a altor funcții sintactice preluate de substantive-termen secund într-o relație de apoziție

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
al cazului acuzativ este dat de funcția sintactică de complement direct: „Nu alunga amintirile ce vin/plângând să-și îngroape fețele-n cenușa lor.” (L.Blaga,89). Impus de recțiunea unui verb cu tranzitivitate directă, acuzativul este termenul opus direct nominativului în dezvoltarea opoziției activ-pasiv; nominativul este cazul activității iar acuzativul, cazul pasivității: Copilul (+activ) culege flori (+pasiv). Termenii opoziției se inversează când planul semantic funcțional-sintactic este dominat de desfășurarea planului semantic al categoriei gramaticale a diatezei: Florile (nominativ ‘pasiv’) sunt

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
de funcția sintactică de complement direct: „Nu alunga amintirile ce vin/plângând să-și îngroape fețele-n cenușa lor.” (L.Blaga,89). Impus de recțiunea unui verb cu tranzitivitate directă, acuzativul este termenul opus direct nominativului în dezvoltarea opoziției activ-pasiv; nominativul este cazul activității iar acuzativul, cazul pasivității: Copilul (+activ) culege flori (+pasiv). Termenii opoziției se inversează când planul semantic funcțional-sintactic este dominat de desfășurarea planului semantic al categoriei gramaticale a diatezei: Florile (nominativ ‘pasiv’) sunt culese de copil (acuzativ ‘activ

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
opus direct nominativului în dezvoltarea opoziției activ-pasiv; nominativul este cazul activității iar acuzativul, cazul pasivității: Copilul (+activ) culege flori (+pasiv). Termenii opoziției se inversează când planul semantic funcțional-sintactic este dominat de desfășurarea planului semantic al categoriei gramaticale a diatezei: Florile (nominativ ‘pasiv’) sunt culese de copil (acuzativ ‘activ’). Acestui sens de bază i se adaugă un fascicol de dezvoltări semantice cu originea în alte funcții sintactice, cerute de verbul regent sau de recțiunea unor prepoziții, mijloace de realizare a relației de

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
după dânsul, bărbate, și nu-l lăsa. Câlții de la mămuca mi i-a luat.” (I. Creangă, p. 185), „Ce vrei să faci, măi omule?” (I. Creangă, p. 146) sau indirect, când intră în relație de apoziție cu un pronume în nominativ: „Mai auzit-ai dumneata, cumnată, una ca asta, să fure Ion pupăza?” (I.Creangă, p. 44) sau în vocativ: „ - Ia du-te și dumneata, moș Vasile, și dumneata, bade Ilie, și dumneata, bade Pandelachi.” (I. Creangă, p. 89), „ - Ia lasă

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
greutate se capătă!” (I. Creangă, p. 139); • complement corelativ (sociativ): „Ia-mă cu tine. Maria!” • atribut: „Astfel îți e cântarea, bătrâne Heliade,/Cum curge profeția unei Ieremiade.” (M. Eminescu, I, p. 17) Vocativul intră în structura unei sintagme nominale, asemeni nominativului, numai pe poziția de regent; poate avea determinări atributive: „ - Auzit-ai ce am spus, slugă netrebnică, zise spânul arătând lui Harap Alb tăiușul paloșului... (I. Creangă, I, p. 210), „Fată frumoasă și harnică, îngrijește-mă că ți-oi prinde și

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
numai în limbajul familiar: copilo, fetițo, iubito, bunico, mămico, Mario, Zamfiro etc. și alte câteva. Mai numeroase sunt substantivele provenite din adjective: frumoaso, urâto, netrebnico, ticăloaso etc., marcate de conotații stilistice. Majoritatea substantivelor feminine se caracterizează prin omonimia vocativului cu nominativul și acuzativul nearticulat: mamă, bunică, doamnă, femeie, nevastă, cumnată sau, mai rar, articulat cu articolul hotărât: doamna. Observații: Dezinența -o apare, în limbajul familiar, și la unele substantive masculine, proprii sau comune, terminate la singular în -a, -ă sau -ea

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
Blaga, p. 18), „L-ați văzut cumva pe Zdreanță,/Cel cu ochii de faianță?” (T. Arghezi, I, p. 446) 3. Articolul-morfem. Prin natura sa de categorie sintactică, cazul este strâns legat de categoria determinării. Rămâne în afara determinării numai cazul vocativ. Nominativul și acuzativul pot dezvolta toate gradele de determinare (deci, și determinarea Ø) iar genitivul și dativul au, sau determinare hotărâtă, sau determinare nehotărâtă; sunt incompatibile cu determinarea Ø. Datorită acestui sincretism caz - determinare, extins și la categoria gramaticală a numărului

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
la nivelul dezinențelor și articolului deopotrivă (tata/tatei; cf. mama/mamei). 4. Elemente suprasegmentale. Intonația fixează definitiv identitatea specifică a cazului vocativ între celelalte cazuri. Marcă redundantă pentru formele distincte prin dezinențe specifice (omule!, copile!, surioaro!), intonația anulează omonimiile cu nominativul nearticulat: Andrei! Maria!, tată!, copii!, cetățeni etc. sau cu genitiv-dativul plural: domnilor!, doamnelor!, cazuri lipsite de o intonație specifică. 5. Elemente sintactice. Topica introduce o marcă în plus în conturarea identității vocativului; substantivele în vocativ au topică liberă; prin aceasta

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
copii!, cetățeni etc. sau cu genitiv-dativul plural: domnilor!, doamnelor!, cazuri lipsite de o intonație specifică. 5. Elemente sintactice. Topica introduce o marcă în plus în conturarea identității vocativului; substantivele în vocativ au topică liberă; prin aceasta, vocativul se distinge de nominativ, când nu are dezinențe specifice: „Din valurile vremii, iubita mea, răsai, Cu brațele de marmur, cu părul lung, bălai” (M. Eminescu, I, p. 213), „Căci tu înseninezi mereu Viața sufletului meu, Mai mândră decât orice stea, Iubita mea, iubita mea

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
înseninezi mereu Viața sufletului meu, Mai mândră decât orice stea, Iubita mea, iubita mea.” (M.Eminescu, I, p. 235) 6. Recțiunea. Fără să fie morfeme de caz, prepozițiile și locuțiunile prepoziționale fixează, indirect, identitatea unor cazuri, prin specificul recțiunii lor. Nominativul se distinge de acuzativ prin absența prepozițiilor. Prezența prepozițiilor în, de, la, spre, cu, de la, pe lângă, în loc de etc. semnalează că substantivul pe care-l preced în realizarea unor funcții sintactice stă în cazul acuzativ: „Acoperit de frunze veștede pe-o

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
substantivului în dativ prepozițiile: contrar, datorită, grație, mulțumită, conform, potrivit, asemenea: El a reacționat potrivit așteptărilor mele. 7. Interjecția. Mai ales în limbajul popular și în limbajul poetic, vocativul este precedat de interjecția o, accentuând intonația specifică în diferențierea de nominativ: „O mamă, dulce mamă, din negură de vremi / Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi.” (M.Eminescu, I, p. 129) Opoziția de caz a substantivelor compusetc "Opozi]ia de caz a substantivelor compuse" Manifestarea în planul expresiei a

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
număr și caz au la substantiv natură semantică și caracter biplan: unei opoziții semantice îi corespunde o opoziție în planul expresiei: (un) italian + -Ø vs (mai mulți) italien + i; (o) prun-ă vs (mai multe) prun-e; „A venit un italian-Ø” (agent - nominativ) vs „Au rugat pe un italian-Ø...” (pacient - acuzativ), „I-am dat unui italian-Ø...” (beneficiar - dativ). La adjectiv, genul, numărul și cazul se înscriu numai în planul expresiei, nu sunt categorii gramaticale; morfemele conjuncte din structura variabilei adjectivului sunt impuse de

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
variabile, la singular, în funcție de genul substantivului: alb/albă, frumos/frumoasă, inteligent/inteligentă, mic/mică, solid/solidă etc. b.2. adjective cu o singură terminație; adjective invariabile în funcție de genul substantivului (pronumelui); prezintă aceeași terminație, indiferent de genul substantivului, adjectivele terminate la nominativ singular în vocala e: mare, subțire, tare, verde etc.: brad/frunză verde; lemn/piatră tare ș.a.m.d. În noua ediție a Gramaticii Academiei, adjectivele variabile sunt repartizate în patru "clase flexionare după numărul de forme distincte": a. adjective cu

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
în funcție de caz adjectivele invariabile, la feminin, în funcție de număr: (o) fată stângace/(unei) fete stângace/(niște) fete stângace. Alternanțele care intervin în realizarea opoziției de număr caracterizează și opoziția de caz. La vocativ, adjectivele prezintă, ca și substantivul, forme omonime cu nominativul și forme cu dezinențe specifice. Se caracterizează prin forme omonime mai ales adjectivele care determină substantive feminine: frumoasă fată! (fată frumoasă!), iubită mamă!, dragă surioară! (surioară dragă!), dar și adjective care determină substantive masculine, în topică obiectivă: omule bun!, om

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
Ac. -i/G.D. -lor: plictisitorii învățători/plictisitorilor învățători. Distincția dintre genitiv și dativ se realizează la nivelul sintagmei, prin articolul morfem al genitivului al, variabil în funcție de gen, număr și, parțial, caz: G. al bălaiului copil/ D. bălaiului copil Distincția dintre nominativ și acuzativ se realizează tot la nivelul sintagmei, prin aceleași mijloace din flexiunea substantivului. Observații: Vocativul este omonim cu nominativ-acuzativul în anumite structuri sintactice (când între substantiv și adjectivul care-l precede se interpune un alt determinant): draga mea colegă

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
a plural: (masculin): -i + i: dânș + i + i, înș + i + i (feminin): -e + le: dâns + e + le, îns + e + le La pronumele masculin intervine și o alternanță consonantică s/ș, în structura rădăcinii generând alomorfele dâns-, dânș-. Observații: La feminin, nominativ și acuzativ singular, întocmai ca la substantivele terminate în vocala ă, dezinența -ă a fost asimilată de morfemul determinării -a; este vorba, în termenii lui A. Martinet, de amalgamarea celor două morfeme -ă și -a în unul singur: -a, ceea ce

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
același timp, și conținutul semantic definitoriu al pronumelui posesiv, indiferent de cazul acestuia. Într-o frază precum: „Ia-ți înapoi ce e al tău dar lasă-i lui ceea ce e al său.”, pronumele al tău și al său stau în nominativ. Pronumele posesiv exprimă, prin planul său semantic, un raport de posesie în care sunt implicați protagoniștii actului lingvistic. Raportul este explicit, cu exprimarea substantivală a „obiectului” posesiunii, raportat prin intermediul posesivului meu, de exemplu, la locutor sau implicit, când pronumele posesiv

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]