337 matches
-
includ versuri pătimaș angajate (până la patetism) în frământările social-politice ale momentului. Dacă în unele cărți anterioare discursul liric era însoțit de un umor subtil, acum el abundă în ironie caustică și polemici volubile, capătă nerv publicistic și își intensifică tonalitățile oraculare. D. este și autorul unor cărți pentru copii (Povești de când Păsărel era mic, 1980, ș.a.), în care mizează pe alegoria ludică și pe jovialitate. Daciada (1991) și Nasc și la Moldova oameni (1992) au un caracter didactico-instructiv. Într-un susținut
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286636_a_287965]
-
trăsăturile acestea nu se desfășoară succesiv, ci alternativ, ordinea volumelor nu indică neapărat o evoluție programată, ci mai degrabă o continuă fugă experimentală, indusă de teama autopastișării. De aici, străbaterea întregii scale a discursurilor, de la expresia brută, „bolovănoasă”, la dicțiunea oraculară și de la descătușarea directă a emoției la scriitura mediumnică. În ciuda acestei variații, universul tematic rămâne unitar, relevând o atracție magnetică pentru spațiul rural și, implicit, o influență venind dinspre Marin Sorescu. Developate nostalgic prin supratema memoriei, textele lui S. organizează
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289956_a_291285]
-
a viziunii. Pivotând în jurul obsesiei labirintului, cartea e o construcție polifonică și inițiatică unde incursiunea printre filele arhivei personale devine o treaptă necesară revelației purificatoare. Deși grevate uneori de o emfază autoreferențială, versurile impresionează, de regulă, tocmai prin gravitatea lor oraculară. Fără a aduce date substanțial noi, O lume paralelă (1989) este o sinteză a tendințelor anterioare: miturile explicite sunt resorbite aici în substanța unui mitologism difuz, iar tulburările survin, de obicei, ca urmare a fisurilor care se strecoară în crusta
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289956_a_291285]
-
nu poate duce decât într-o fundătură. 1.8. Gherondissa Prima ieșire la rampă a bătrânei e în defavoarea ei, ca în cazul Anei. Vorbele ei sună, în mintea cititorului de azi, a "prevestire"93, a "predestinare"94 sau a "formulă oraculară"95; în cel mai bun caz le atribuim "înțelepciunii ancestrale, conservatoare"96 care emite doar "un avertisment pe care îl va repeta chiar în preziua catastrofei finale"97. Lucrurile nu stau deloc așa98. Pe măsură ce înaintăm în lectura nuvelei se conturează
by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
-
fie pentru că a auzit șuieratul coasei. Conform unor credințe, larg răspândite În spațiul indo-european, cucul are puterea de a profeți mersul vieții, numărul de ani, norocul sau nenorocul oamenilor, bogăția sau sărăcia, Împlinirea erotică sau singurătatea, sănătatea sau moartea. Funcția oraculară derivă din virtuțile augurale specifice cântecului (ori manifestărilor) tuturor păsărilor migratoare: venind primăvara, o dată cu reînvierea naturii, marcând și consfințind acest Început, ele au puterea de a vesti rânduiala lucrurilor și (chiar) de a așeza evenimentele pe o anumită matcă. b
ACCEPȚIILE VIEȚII ÎNTRE NOROC ȘI SOARTĂ ÎN PROZA POPULARĂ by Ion –Horia BÎrleanu () [Corola-publishinghouse/Science/772_a_1549]
-
Franceze. Un deceniu mai tarziu este, consacrare superlativa în premieră feminină, comandor al Legiunii de Onoare. Dependența de „oxigenul gloriei” și sfidând nietzscheean etică modestiei, N. e o personalitate cu viața concurând opera. Eminamente prezență-spectacol, cumul de frenezii și tăceri oraculare, degajă un „farmec fizic violent”, magnetizant. Trăind narcisiac și estetic la modul săturat din la belle époque, exacerbând „pasiunea unicului”, s-a știut face percepută că „o ființă nepereche”, care provoacă prin nonconformism și paradox: fragilă și dominatoare („voce de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288468_a_289797]
-
Cred în una, steaua de pojar/ Care arde și-n cumplite geruri". După poezia alegorică, mesianică a primelor volume, Cântece de pierzanie (1938) și Cântece noi (1940), Mihai Beniuc va opta pentru poeme menite să susțină ideologia comunistă, păstrează tonul oracular, dar se distanțează de lirica interbelică (Arghezi, Blaga), astfel Orașul pierdut (1943), Un om așteaptă răsăritul (1946) fac elogiul progresului în noua societate. Dacă debutul poetic al lui Victor Eftimiu stă sub semnul simbolismului, iar încercările lirice din interbelic sub
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
niște dușmani ai culturii populare. Inutili pentru societate, suplimentari chiar și concesivi pentru dânșii, ei practică un rit al izolării cel puțin banal". Împrumută aici ceva din tonul dur al celor care vor duce lupta de clasă și din tonalitatea oraculară. Articolul pare să fie generat și de absența unor titluri din vitrine și atunci accesul la bibliotecile private pare să rămână singura soluție pentru cel care dorește să se informeze. Nu știm în ce măsură diatriba aceasta împotriva colecționarilor și-a atins
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
morții revine adesea. Singura realitate pe care o cunoaște eul poetic este cea a unei lumi decăzute, lipsite de idealuri ("Întunericul și vântul au dat de-a rostogolul copacii/ și-n locul stelelor așează întâmplări", Vechime). Tonul capătă uneori accente oraculare, poetul, sub impactul peisajului halucinant al suferinței universale, trăiește obsesiv coșmarul căderii: "bunda iernii-o să ne-ngroape,/ marea ne-o căra la fund.// Și pe-ntinderea opacă/ de cenuși, de scoici, de alge,/ antebrațul cât o cracă/ va da
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
hoți, nebuni", moartea prin spânzurare. Acel "noi", subliniat prin anaforă, îl face exponentul unei întregi comunități, unei generații nefericite, dar e, totodată, un plural al autorității, indicând detașarea de condiția mizeră și contemplarea spectacolului unei peregrinări prin lume din ipostaza oraculară a celui care a înțeles cursul existenței și poate să-i prevadă evoluția. Insistența cu care se pune semnul egal între eul liric și autorul declarat al poemului constituie o prelungire a tehnicilor avangardei care îl scotea astfel în evidență
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
și al jocului recreator de lume, paradis, recuperat prin simțul nealterat de secolul grăbit, al candorilor și frăgezimilor. Un capitol aparte îl constituie poezia de inspirație națională și socială pe linia George Coșbuc - Alexie Mateevici - Octavian Goga, versul strigăt existențial, oracular, mesianic sau pamfletar: „Sunt pata cea de sânge, zisă/Republica Moldovenească,/Ce-n loc să frigă ucigașii/Încearcă veșnic să zâmbească” ( Sunt). Pe versurile lui, de o mare cantabilitate, au fost compuse numeroase cântece, cu predilecție de Ion Aldea Teodorovici
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290559_a_291888]
-
oameni ce mult au mai răbdat / te binecuvântează martirii din morminte / în straiul lor de lacrimi, de flori și in curat”, Nicolae Ceaușescu). În Poeme de dragoste, ură și speranță (1981) ori în Saturnalii (1983) se află stihuri care slăvesc oracular Patria, Neamul, Partidul, miturile naționale și incriminează până la demonizare pe dușmanii românității, adică străinii, trădătorii de țară, „strigoii”, „uscăturile” din emigrație etc. Victimizându-și în exces neamul, supradimensionând virtuți pe de o parte, vinovății pe de alta, T. trimite epistole lirice
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290281_a_291610]
-
sociologice, ideologice) și un constructor de embleme identitare”, eseul având ca finalitate ideală reconstituirea unui portret esențializat, cvasimetafizic, din mulțimea de contextualizări critice succesive pe care opera eminesciană le-a provocat. Intențiile sunt într-o bună măsură subminate de tonul oracular, care cultivă vagul neargumentabil, ori de prețiozitățile ideatice și stilistice. Respingând ideea de istorie literară, Geneza și structura poeziei românești în secolul XX (2001) este o panoramă a modernismului poetic românesc organizată în cheie tematistă, prin asimilarea unor ecouri ale
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287303_a_288632]
-
tranzitorie, de revărsare în poem a aluviunilor culturale, cu o frenezie lirică obsedată constant de propria-i înnoire, ca în Restituire (1972). Un cu totul alt registru, îndatorat lui Saint-John Perse și lui Paul Claudel, nu fără multiple trimiteri la oracularul nietzscheean, îl exprimă versurile ulterioare, din Imn (1974), Cartea zilelor (1975), Cartea nopților (1977), Recitativ (1980), Relief (1981) ș.a. Traducătoare din Paul Claudel (Cinci mari ode) și din Friedrich Nietzsche (Așa grăit-a Zarathustra), T. cultivă simfonismul psaltic îmbibat de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290099_a_291428]
-
care cunosc puțin exigențele metodei istorice. Doritori să aibă un impact asupra publicului, aceștia nu sunt dispuși să se implice în discuții care nu pot decât să îngreuneze cartea și să-i descurajeze pe cititori: de aceea fixează în manieră oraculară sensul fiecărui text, fără a se angaja în studiile necesare. În consecință, rezultatul nu satisface istoricul, care nu poate face altceva decât să deplângă influența pe care astfel de eseuri o exercită asupra marelui public, atrăgând speranțe inutile. Dacă el
Divorţaţi "recăsătoriţi" : practica Bisericii primare by Henri Crouzel S.J. () [Corola-publishinghouse/Science/100979_a_102271]
-
George Vulturescu, „Școala morții”, PSS, 1999, 5-6; Irina Petraș, „Școala morții”, CNT, 1999, 39; Valentin Tașcu. Biobibliografie, Deva, 1999; Clujeni ai secolului 20. Dicționar esențial, Cluj-Napoca, 2000, 314; Flavia Teoc, Trestie și plumb, Cluj-Napoca, 2001, 133-136; Irina Petraș, Despre ritmul oracular, APF, 2002, 1-2; Dicț. scriit. rom., IV, 504-506; Ana Dobre, Turnura politică, LCF, 2003, 17. C. H.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290093_a_291422]
-
lexemele asiatice se alătură cuvintelor din zona științelor exacte, mai ales din fizică și astronomie, pentru care autorul manifestă o predilecție ținând de formația sa profesională, construcțiile de tip paralelism și repetiție nu exclud construcții sintactice diverse, iregulate, tonul (aparent) oracular urmează tonului (aparent) colocvial, asocierile metaforice se amestecă în combinații discursive sau ironice. Această amprentă stilistică definește întregul volum, fiind vorba de „variații” ale aceleiași voci, ale aceluiași mogul-algebrar („eu am nostalgii de mogul/ și algebrar”, sună un vers). Dacă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290307_a_291636]
-
e cu totul altul decât cel pe care îl consacră lumea modernă. Omul e un străin, un rătăcitor, căzut într-o lume ale cărei reguli nu le stăpânește și pe care le poate cunoaște numai parțial, călăuzit de ambiguitatea sentințelor oraculare. Pentru mit, regulile sunt date illo tempore (și de aceea recursul la trecut - la modelul arhetipal - e necesar), iar claritatea asupra totalității lumii e apanajul zeilor (și al celeilalte dimensiuni). Când omul revendică pentru sine ceea ce e propriu zeilor, el
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
e un truism să vorbim despre caracterul paradoxal - de altminteri revendicat și asumat - al personajului. Ceea ce observă Patočka e faptul că Socrate reprezintă într-un sens o bornă de frontieră: purtător al unui mesaj divin (și prin aceasta legat de oracular și de mitic), el traduce acest mesaj într-o manieră inedită: „imensul paradox al lui Socrate constă în aceea că el luptă cu mijloacele prezentului împotriva unui alt prezent, că (...) încearcă să demonstreze teze paradoxale, nicicând formulate până atunci, cu toate că
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
se află niciodată sub controlul ei total. Interesant este, în cazul lui Platon suprapunerea specifică dintre abordarea mitomorfică și cea logomorfică a politicului. Logomorficul (caracteristic discursului științific, care demonstrează logic idei) este completat magistral de mitomorfic (caracteristic basmului și discursului oracular). Platon nu se sfiește să pună pe picior de egalitate cele două abordări. Dar mitul funcționează pe registrul comunicațional la un nivel unde sensul „decolează” de pe terenul lingvistic propriu-zis. În acest sens (și nu doar în acesta) filosofia lui Platon
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
amintind unora de „nervii” și obsesiile bacoviene, încifrările discursului metaforic sunt menite să țină sub control fracturile de adâncime dintre ființa materială și aspirația comunicării cu transcendentul, acutizarea spaimei sau a culpabilității. Atunci când i se acordă spațiu, confesiunea ia aspecte oraculare sau magic-incantatorii, capătă inflexiuni elegiace sau se lasă transpusă în viziuni halucinante, coșmarești. Aceasta în special în Moralizând fără glorie (1970), carte în care profilul poetei apare deplin cristalizat. Viziunea personală îndrăzneață - alimentată, probabil, în parte și de o deschidere
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287923_a_289252]
-
un dincolo mistic („Deschid aceste porți spre o lume fără margini/ Deasupra cărora serafii cântă-n mâini cu stele/ [...] Mângâie-mi pe veci auzul cu glasuri cerești/ Și ochii să se-mbete de arderea albastră/ a lemnului sfânt”), se regenerează, oracular, prin cosmogonii, în care între celest și mitica „mumă” htonică nu se înregistrează nici o fisură și în care aventura simbolică e echivalată cu căutarea graalului, ca în Început („Deasupra lor bolțile veciei se arcuiesc,/ Plouând flori albe, presimțiri de rod
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289440_a_290769]
-
contemplative era descoperită într-un cadru practic, modelat de afectul prieteniei și al conviețuirii fraterne. Oralitatea sibilinică și ezoterică a pitagoreicilor atrage atenția asupra importanței inițierii, fără de care experiența cunoașterii rămânea parțială. Prima filozofie este mai cu seamă orală și oraculară nu fiindcă exprimă înțelepciunea unui mythos imemorial, ci întrucât crede în ierarhizarea ontologică a cosmosului. La Platon, dialogul exersat ca dialectică devine emblema filozofiei care depășește sfera privată a conversației. (Aceasta și pentru că limbajul este probabil singurul sistem semiotic autotelic
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
în patul său/ fie ars (și pus în urnă)/ și răspândit/ înspre cele patru vânturi”. Un recul aparent în planul poeticii se observă în Scrisoarea femeii urâte (1984) și în Cartea seducției (1986), unde P. pare să revină la dicțiunea oraculară din cartea de debut. Tehnica e, totuși, alta: crisparea metaforică se detensionează aici prin dialogism, teritoriul referințelor suportă o schimbare benefică, iar înscenarea textului torsionează versurile într-o sintaxă de melopee. O nouă etapă anunță volumul Cavalerul din drezină (1992
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288855_a_290184]
-
arcer”), dar și prin formarea altora („pretutindenească”, „înomenea”), fraza devine mai concisă, renunțându-se la o serie de elemente relaționale, imaginile insolite abundă, iar metaforele tind la o funcție larg revelatoare. Peisajele, puține, capătă aspecte expresioniste, iar discursul, câteodată ermetic, oracular, debușează alteori în poezie „pură” (Pasăre albă, Sub curcubeu). Prin însușirile ei, Țara de peste veac stă alături de marile cărți de poezie din deceniul al treilea al secolului al XX-lea. Nu la același nivel se situează versurile lui C. tipărite
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286469_a_287798]