149 matches
-
pe promontoriu, București, 1961; Tainicul arhipelag, București, 1964; Pe limba lor, București, 1967; Carmen terrestre, București, 1968; Melos, Iași, 1970; Cartea mea de lut, București, 1971; Manuscrisul de la Marrakech, Iași, 1972; Poezii și poeme, pref. Constantin Ciopraga, Iași, 1974; Elipse orfice, București, 1976; Cosmograme, Iași, 1977; Arpegii moderne, Iași, 1980; Negru și verde, Iași, 1980; Țara albatroșilor, București, 1982; Lebede albe, Iași, 1983; Anabasis, București, 1985; Stalactite în alabastru, Iași, 1986; Pașii licornului, Iași, 1989. Repere bibliografice: G. Călinescu, „Lebede negre
ŢAŢOMIR. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290097_a_291426]
-
Orfeu este una din cele mai semnificative figuri ale mitologiei clasice din cultura occidentală, fiind portretizat în mai multe forme de artă precum poezie, film, operă, muzică și pictură. Pentru greci, Orfeu a fost fondatorul și profetul așa numitelor mistere orfice. El este considerat autorul „Imnurilor Orfice”, o colecție care a supraviețuit până în zilele noastre. Unele surse datând din vremea grecilor antici susțin originile tracice ale sale. Fiul regelui trac, originar din regiunea munților Rodopi, a fost asemenea lui Tamiras și
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
semnificative figuri ale mitologiei clasice din cultura occidentală, fiind portretizat în mai multe forme de artă precum poezie, film, operă, muzică și pictură. Pentru greci, Orfeu a fost fondatorul și profetul așa numitelor mistere orfice. El este considerat autorul „Imnurilor Orfice”, o colecție care a supraviețuit până în zilele noastre. Unele surse datând din vremea grecilor antici susțin originile tracice ale sale. Fiul regelui trac, originar din regiunea munților Rodopi, a fost asemenea lui Tamiras și Heracles instruit de fratele său Linos
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
Grecia, poate de origine tracă, caracterizată de mistere și de credința în nemurirea sufletului. K. Meuli (1935) a descoperit în coborârea în Tartar chiar influența părăsirii trupului de către suflet în ritualurile șamanice de sorginte scitică. Cercetătorii datează răspândirea unei mișcări orfice în secolul al V-lea î.Hr. Deși Orfeu este văzut în mitologia elenă clasică, datorită originii sale apolinice, în opoziție cu adepții lui Dionysos, mitul său a influențat misterele dionisiace, în care zeul este dezmembrat, pentru a învia ulterior. Sectanții
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
al cultului lui Dionysos Zagreus și nu în postura de cântăreț. Orfismul a dat naștere multor opere lirice rămase anonime pentru a sugera propria vechime. Lui Herodot îi este cunoscută însă originea mai nouă, presupus pitagoreică și egipteană, a scrierilor orfice. Poetul Onomacrit, care a trăit în perioada lui Pisistratus (ca. 607 - 528 î.Hr.), este probabil principalul falsificator al textelor mistice ale sectei, chipurile anterioare operei lui Homer și teogoniei lui Hesiod, pe care le-a atribuit lui Orfeu și lui
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
ca sublimație a pasiunilor senzuale un rol central în gnoseologie, ea fiind caracteristica sufletului nemuritor. Acesta se află pe o treaptă intermediară a ființei, între trup și divinitate. Ficino s-a identificat chiar cu Orfeu, compunând după propriile spuse imnuri orfice și acompaniindu-se la un instrument asemănător cu lira. Unul din precursorii empirismului, Francis Bacon, prețuiește la Orfeu după modelul patristic capacitatea de a stăpâni natura. Trăsăturile sacerdotale ale eroului trac se contopesc cu cele ale unui maestru stăpân pe
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
formează scenele reprezentate pe vasele găsite în sudul Italiei, mai ales în Puglia, datând din secolul al IV-lea î.Hr. Acestea înfățișează cu predilecție coborârea eroului în imperiul lui Hades, alături de alte scene plasate în infern, probabil datorită răspândirii imnurilor orfice și a orfismului în regiune. În antichitatea târzie devin mai frecvente scenele în care cântărețul apare în port frigian (cu pantaloni și tichie), în brațe ținând lira, înconjurat de animalele sălbatice țintuite de vraja melodiilor sale, de exemplu în pictura
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
datoreaza mai ales mitologiilor mai bine cunoscute, ca cea greacă și cea egipteană, care nu respectă regulă "soarelui feminin". Dualismul soare/masculin/lumină și luna/feminin/întuneric este găsit în multe (dar nu toate) tradițiile europene care derivă din filosofiile orfice și gnostice, o excepție notabilă fiind în mitologia nordică, unde Soarele este feminin, iar Luna este masculină. Venerarea soarelui este o posibilă origine a henoteismului și în cele din urmă a monoteismului. În a optsprezecea dinastie a Egiptului Antic, religia
Divinitate solară () [Corola-website/Science/303865_a_305194]
-
latura "apollinică" a cultului, inițiată de venerarea unei zeițe solare, căreia nu i se închinau sacrifcii sau sărbători tumultoase. Numele acesteia era în transpunerea greacă Hepta sau Hipta, semnificând a șaptea treaptă a teogoniei și, în același timp, a inițierii orfice. Fiul acestei zeițe era cunoscut din Creta până în Tracia sub numele de Zagreus, care era identificat cu Ares, Axiokersos, Orfeu, Rhesus și Zalmoxis. În teogonia orfică, acest zeu devine Dionysos Zagreus, sacrificat în ceremonii în ipostaza unui taur. Acest sacrificiu
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
Artemis, Zagreus cu Dionis și fiul celor doi, zeu al cailor la traci, cu Ares. Zeul Ares fusese trac și în accepția lui Homer, care în "Iliada" îl implicase pe zeul războiului în luptă sub chipul căpeteniei trace Akamas.. Ritualurile orfice constau inițial în comemorarea teo- și cosmogoniei trace, reprezentată prin treptele inițierii. Numele grecești se datorează izvoarelor. Primele patru trepte, tetrada, semnifică și cele patru ipostaze ale Zeiței Mamă în conformitate cu elementele "pământ, aer, apă, foc": Această tetradă inițială e urmată
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
Timokles sau de Persinos), "krathres" (Zopyros), "tronismoi mhtrooi kai Bakxika" (de Nichias Eleatul), "eis Aidoy katabasis" (de Herodicos din Perint), "peplos kai diktyon" (de Zopyros sau de Brontinos), "pysika" și un imn pitagoreic despre coborârea în infern (Brontinos). Diversele teogonii orfice au putut fi datate înaintea anului 500 î.Hr., doar o "katabasis" dedicată lui Heracles ar putea fi de dată mai veche și este atribuită unui poet influențat de orfism, adept al misterelor eleusine. Datarea acestor izvoare relevă faptul că Pitagora
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
o "katabasis" dedicată lui Heracles ar putea fi de dată mai veche și este atribuită unui poet influențat de orfism, adept al misterelor eleusine. Datarea acestor izvoare relevă faptul că Pitagora nu a putut fi influențat în timpul vieții de scrieri orfice, apropierea dintre pitagoreism și orfism s-a produs așadar mai târziu. Imnurile pitagoreic-ofice sunt probabil de origine elenistico-egipteană. Orfismul tracic a avut un loc principal de cult pe insula Samothràce încă din secolul VIII î.Hr., dinaintea răspândirii culturii elene. Celebrarea
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
inițiate de Pisistratus. Festivitățile aveau un rol inițiatic asemănător celui al misterelor de la Eleusis, cu care erau dealtfel înrudite atât formal cât și prin concepțiile eshatologice. De multe ori, cercetătorilor le este greu să facă o distincție clară între ritualurile orfice și misterele dionisiace. Astfel, orficul este condus în lumea de apoi de "bacchoi" (entuziaști) și mistagogi. Chiar imnurile eleusine aduse zeiței Demetra, datate în a doua jumătate a secolului V î.Hr. (terminus post quem), erau atribuite lui Orfeu. Cultul se
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
datate în a doua jumătate a secolului V î.Hr. (terminus post quem), erau atribuite lui Orfeu. Cultul se pare că nu era unitar în Grecia, ci varia geografic, în funcție de diversele influențe ale tracilor, fenicienlor ori frigienilor. Influența egipteană asupra metempsihozei orfice, presupusă de Herodot, nu a putut fi dovedită. Orfismul a avut probabil și după alungarea tiranilor Hippias și Hiparh mulți adepți, atât în rândurile grecilor cât și, ulterior, la romani. Fiind un cult esoteric, nu i se cunosc însă nici
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
și a similarităților cu misterele dionisiace există și studii care contestă existența orfismului ca fenomen semnificant în istoria religiei elene. Primul care a susținut o asemenea teorie, arătându-se pe bună dreptate sceptic față de rezultatele cercetărilor strict filologice ale imnurilor orfice, a fost Wilamowitz-Moellendorff, în 1931. Descoperirile arheologice făcute ulterior par însă a confirma larga răspândire a orfismului. Astfel, descoperirea la Olbia (azi Bug în Ucraina) a unor tăblițe de os dovedește existența cultului pe țărmurile Mării Negre. În 1962 a fost
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
păstrat acum în Muzeul arheologic din Salonic, fusese deci parțial ars și rămâne încă subiectul multor cercetări și controverse. El dovedește larga răspândire a orfismului în lumea greacă și vechimea lui considerabilă. Comentariile la "Teogonie" recunosc caracterul ermetic al textelor orfice și subliniază că riturile nu pot fi înțelese decât individual, prin inițiere (coloanele VI și XX). Aceste interpretări se dovedesc a fi influențate de filozofia platonică, ele sunt probail o reacție la critica raționalistă care îi era adusă orfismului în
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
cu ajutorul resturilor papirusului de la Derveni, există și alte izvoare referitoare la cult sau la principiile etice și filosofice ale orficilor. În orășelul calabrez Vibo Valentia, numit Hipponion în antichitate, au fost găsite cele mai vechi lamele de aur cu texte orfice, datate aproximativ în anul 400 î.Hr.. Ele conțin o descriere a lumii de apoi și enumeră normele de conduită a sectanților, confirmate de majoritatea izvoarelor. Lângă "casa" lui Hades se află, conform acestui text, un izvor umbrit la dreapta de
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
dedicate zeiței Demetra și fiicei ei Persefona din recunoștință pentru darul agriculturii. Conform legendei, eleusinii erau protejați de Demetra fiindcă se arătaseră primitori față de ea când luase înfățișarea unei bătrâne sărmane, atunci când o căuta pe fiica ei Persefona. Asemeni misterelor orfice, alături de care probabil s-a dezvoltat în mod paralel, festivitățile misterelor din Eleusis aveau parțial un caracter esoteric, care presupunea inițierea și prin mitul Persefonei denotau credința în nemurirea sufletului. Conform surselor, misterele eleusine se celebrau încă din sec. al
Misterele din Eleusis () [Corola-website/Science/304202_a_305531]
-
patriei sale, la malul râului Strimon. Un comentator al piesei lui Pseudo-Euripide îl citează pe istoricul elenist Marisias, care localizase ultimul loc de odihnă al lui Rhesus pe o colină în fața sanctuarului muzei Clio din Amfipolis. Referirile tragediei la misterele orfice și la grupurile de adepți ai regelui fac probabilă existența unui cult inițiatic asemănător sau chiar identic cu orfismul în Amfipolis. Menționarea lui Orfeu în "Rhesus" ca aliat al Persefonei în rolul său de mistagog și nu în cel de
Rhesus (mitologie) () [Corola-website/Science/304417_a_305746]
-
după capricii divine. Printre primii filosofi, Anaxagora a fost acela care a contribuit la reprezentarea sufletului într-o formă pură, dar un rol important la atribuirea unui sens religios a fost jucat de oracolele sibilinice și, mai ales, de misterele orfice și eleusine, a căror influență în conturarea unei speranțe moralizatoare în viitorul omenirii a făcut concurență filosofilor, poeților și istoricilor. Misterele orfice afirmă origina divină și preexistența spiritului, pentru care trupul este o închisoare temporară. Aceste mistere au exercitat o
Escatologie () [Corola-website/Science/309629_a_310958]
-
rol important la atribuirea unui sens religios a fost jucat de oracolele sibilinice și, mai ales, de misterele orfice și eleusine, a căror influență în conturarea unei speranțe moralizatoare în viitorul omenirii a făcut concurență filosofilor, poeților și istoricilor. Misterele orfice afirmă origina divină și preexistența spiritului, pentru care trupul este o închisoare temporară. Aceste mistere au exercitat o influență considerabilă asupra creației poetice a lui Pindar și asupra filosofiei lui Platon. În mitologia nordică, sfârștul lumii - denumit ""Ragnarök"" - este descris
Escatologie () [Corola-website/Science/309629_a_310958]
-
organizarea marii sărbători a Panatheneelor, simbol al unității atice, că și susținerea cultului Dionisiac și a prmelor spectacole tragice. Se remarcă poeți ca Anacreon și Semonide din Keos la curtea Pisistrasilor, inițiativa editării poemelor homerice și unei culegeri de poeme orfice; tot atâtea modalități de a afirmă proeminentă și strălucirea puterii tiranilor. Presiunea aristocraților se diminuează asupra demosului rural, atât prin susținerea lui economică, cât și printr-o justiție independența, garantată de judecătorii itineranți. Cetățile ionice au fost socotite că un
Grecia clasică () [Corola-website/Science/320929_a_322258]
-
accesul publicului la colecțiile particulare ce intră în circuitul public. Insolitul acestor picturi de mari dimensiuni creează de departe sentimentul că te afli în fața unor fresce sau scenografii misterioase, care construiesc și deformează fabulații și geneze mecanomorfe, în păienjenișul abstracțiilor orfice. Picabia se apropie vizibil de o nouă provocare și prefigurează utopiile și distopiile tehnologiilor și ingineriilor, într-o lume a protezelor, purtate de invalizii Primului Război Mondial. Sunt enorm de multe lucruri de spus cu privire la trecerea lui Picabia de la cubism, orfism, abstracționism
“Dacă aș putea scrie pe cer Picabia, folosind un Citroen, aș face-o” by Corespondență de la DOINA URICARIU de la New York () [Corola-website/Journalistic/105859_a_107151]
-
baza unor idei permanente: întoarcerea la izvoare, lupta cu destinul, sau evocarea fericirii pierdute . Viorel Cosma afirmă că unele dintre aceste principii estetice își au originea tocmai în gândirea pastorală a compozitorului, care apare ca o „reflexia a miturilor antice, orfice, mioritice” . Identitatea românească a discursului lui Enescu este una rezultată din fuziunea limbajului și expresiilor melodice tipice folclorului românesc cu amprenta personală a compozitorului. Legătura strânsă cu folclorul românesc s-a dovedit încă din lucrările din tinerețe, ca "Poema Română
Suita Săteasca, op. 27 (Enescu) () [Corola-website/Science/336368_a_337697]