175 matches
-
aruncarea harfei în mare implică un destin tragic al civilizației"), ochiul mării etc. Urmărind în paralel acest imaginar la Baudelaire, Mallarmé și la poetul nostru, Paul Iruc se vede îndreptățit a constata că "Eminescu este poetul cel mai profund al orfismului european, în cele două ipostaze: a posesiei și a absenței cântării, de unde provine și tragicul raport poet-cuvânt". În imaginarul eminescian, eroul se confundă cu poetul, ca în Oda (în metru antic): "Poetul este încântat de propria imagine romantică, în iluzia
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
forme lirice atât de diferite. În fine, un "mit al poeziei", cu două ipostaze; prima, ca "temă de reflecție în poem", iar a doua, aceea pe care criticul o consideră a fi esențială, este "expresia unei muzicalități interioare" a unui "orfism generalizat" ce devine "semnul de identitate al eminescianismului". Pentru acesta, "poezia este înainte de orice o muzică încorporată în limbaj". Iată, un tablou coordonator al operei eminesciene, în cadrul căruia își află loc fiecare comentariu aplicat asupra textelor individuale. Rugăciunea unui dac
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
Naratori și modelare umană în medievalitatea românească. Iași: Junimea, 2000, 172 p. (Eminesciana. Serie nouă; 1) * PETRESCU, Ioana Em. Mihai Eminescu poet tragic. Ediția a 2-a. Iași: Junimea, 2001, 194 p. (Eminesciana. Serie nouă; 2) * LATEȘ, George. Mihai Eminescu: orfism și gnomism. Iași: Junimea, 2001, 285 p. (Eminesciana. Serie nouă; 3) * HUSAR, Al. Pro Eminescu. Iași: Junimea, 2001, 296 p. (Eminesciana. Serie nouă; 4) * LIVESCU, Cristian. Întâiul Eminescu: studiu critic. Copiii lui Saturn: digresiuni despre geniu. Iași: Junimea, 2002, 245
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
mortal de la act la discurs, într-un delir al grandorii. Deformarea se produce în spațiul discursului, accele- ratorul grandorii se află în operațiunile retorice, iar nara- torul convoacă printr-un trop uzat imaginea vivificării statuii sub semnul discursului febricitat, al orfismului revoluționar al lui Coriolan. Avem un erou al discursului ca erou al maselor, liderul care reușește să le mesmerizeze. În această situație se potrivește definiția pe care Paluel- Marmont o conferă eroismului : „l’héroïsme, c’est du lyrisme en action
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
lui D. Caracostea, autorul se delimitează de părerile fostului profesor al Universității din București. El stabilește, într-un efort personal de exegeză realizată din perspectiva întregului, zece „motivații” ale creativității eminesciene - epicureismul estetic, spațiile claustromorfe, estetica privirii, uitarea-amintirea, visul, gândirea, orfismul cuvintelor, ușor-măruntul, finalitatea etică, iluminările - pe care le urmărește în operă, punând în valoare întruparea lor poetică. Cartea, care dezvoltă noi accepțiuni ale conceptului de creativitate (Cristian Livescu), poate fi așezată într-o filiație cu alte încercări aparținând, în primul
TIUTIUCA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290201_a_291530]
-
Răului ce și-a ales sediul în spirit” - Astrul nomad), iar poetul se simte nevoit a ispăși „nevrednicia verbului” de a fi „părtaș la peanul luminii” și nesăbuința de a se lua la întrecere cu vocile tenebrelor („De plânge Demiurgos...”). Orfismul, de care vorbea cu îndreptățire I. Negoițescu, se pliază pe expresia unor experiențe ritualice, într-o structură aparent (și formal) riguros articulată, dar minată din interior de nebulozitatea imagistică specifică dezagregărilor vizionare expresioniste. Premoniția sfârșitului răsună obsesiv: „Cu ultimul răsuflet
DAMASCHIN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286658_a_287987]
-
armelor și a războaielor. Lumea, făcută o turmă și un pastor, se desprinde astfel de lume că un fruct copt și nouă Naștere, Parusia, intervine firește și închide poemul". În acest capitol, tonalitatea e imnica, luminoasă și florala, de un orfism creștinat: "Bunăvestire duci, vîntule mire,/ La fel răspundeți harfelor eole!/ din păduri, din izvoare, din corole,/ Același clocot lung: Bunăvestire!". Sub unghiul strict al lirismului, putem diferenția etapele acestei tulburătoare "priveliști a sufletului", aflat la răscrucea istorică a anului 1940
După un model dantesc by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/18151_a_19476]
-
îi atribuie lui Uranus și un tată, Aether, zeul luminii raiului și al aerului pur superior. Cicero, în "De Natura Deorum" ("Despre natura zeilor"), spune că Uranus își are originea în zeii antici Aether și Hemera, aer și ziuă. Conform cu Orfismul, Uranus a fost fiul lui Nyx, personificarea nopții. După Hesiod, printre fiii lor se numărau Titanii: șase fii (Oceanus, Coeus, Crius, Hyperion, Iapetus și Cronos) și șase fiice (Theia, Rhea, Themis, Mnemosyne, Phoebe și Tethys). Alți urmași sunt: Ciclopii, (care
Uranus (mitologie) () [Corola-website/Science/300146_a_301475]
-
Dionysos, mitul său a influențat misterele dionisiace, în care zeul este dezmembrat, pentru a învia ulterior. Sectanții orfici l-au văzut de fapt pe Orfeu ca preot și inițiator al cultului lui Dionysos Zagreus și nu în postura de cântăreț. Orfismul a dat naștere multor opere lirice rămase anonime pentru a sugera propria vechime. Lui Herodot îi este cunoscută însă originea mai nouă, presupus pitagoreică și egipteană, a scrierilor orfice. Poetul Onomacrit, care a trăit în perioada lui Pisistratus (ca. 607
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
pe Orfeu cu Hristos (vezi notele la capitolul despre artele plastice). În perioada renașterii Orfeu este redescoperit ca reprezentant al muzicii. Prețuirea artei muzicale ca limbaj inițial al înțelepciunii se datorează platonicienilor florentini, care înțeleg din perspectiva teologiei creștine influența orfismului asupra lui Platon, dând pe deasupra „filosofiei iubirii” din "Banchetul" o nouă interpretare, în care Orfeu este artistul arhetipic. Marsilio Ficino este principalul apologet al personajului, el mărturisește în dedicația operei sale din 1469, " In Convivium Platonis sive de Amore", că
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
filosofie, pe care le combate ca „apolinice”. Socrate își găsește sfârșitul ca un „nou Orfeu” datorită forțelor dionisiace cărora li se împotrivise. Aceste forțe au dat naștere în perioada de supremație a platonismului la diverse culte secrete, printre altele și orfismului. Ca simulacre ale forței vitale, acestea au putut fi integrate în idealismul metafizic. Nu Orfeu, ci Dionis este de aceea la Nietzsche reprezentantul muzicii. Atitudinea depreciativă față de Orfeu și orfism devine evidentă după ruptura cu Wagner, care este caracterizat în
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
supremație a platonismului la diverse culte secrete, printre altele și orfismului. Ca simulacre ale forței vitale, acestea au putut fi integrate în idealismul metafizic. Nu Orfeu, ci Dionis este de aceea la Nietzsche reprezentantul muzicii. Atitudinea depreciativă față de Orfeu și orfism devine evidentă după ruptura cu Wagner, care este caracterizat în capitolul 87 („Despre vanitatea artistului”) din „Știința veselă” (1882) drept un „Orfeu al tuturor mizeriilor secrete” (verdictul este repetat în „Nietzsche contra Wagner”, 1895). Tendințele ascetice ale orfismului sunt evidențiate
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
Orfeu și orfism devine evidentă după ruptura cu Wagner, care este caracterizat în capitolul 87 („Despre vanitatea artistului”) din „Știința veselă” (1882) drept un „Orfeu al tuturor mizeriilor secrete” (verdictul este repetat în „Nietzsche contra Wagner”, 1895). Tendințele ascetice ale orfismului sunt evidențiate deja în capitolul 5 („Întrecerea lui Homer”) din „Cinci preambuluri pentru cinci cărți nescrise” (1872). Personajul a inspirat pe mulți muzicieni, de exemplu: Una din cele mai vechi reprezentări ale lui Orfeu se întâlnește pe o metopă din
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
pe vasele găsite în sudul Italiei, mai ales în Puglia, datând din secolul al IV-lea î.Hr. Acestea înfățișează cu predilecție coborârea eroului în imperiul lui Hades, alături de alte scene plasate în infern, probabil datorită răspândirii imnurilor orfice și a orfismului în regiune. În antichitatea târzie devin mai frecvente scenele în care cântărețul apare în port frigian (cu pantaloni și tichie), în brațe ținând lira, înconjurat de animalele sălbatice țintuite de vraja melodiilor sale, de exemplu în pictura murală din Casa
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
operele lui Ovidiu și Phanocle în care este pomenită pederastia (vezi sursele scrise ale legendei ), dând naștere unui joc de cuvinte cu denumirile latine de „bulgarus”, respectiv „bougonia” și cea italiană de „buggerone” (pederast). Această interpretare coexistă cu prețuirea acordată orfismului și lui Orfeu ca artist promovând autonomia esteticului de către neoplatonicienii din anturajul familiei de Medici, care este evidentă mai ales la Marsillio Ficino și la Angelo Poliziano. Andrea Mantegna reprezintă conform acestor concepții uciderea lui Orfeu pentru prima oară în cadrul
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
amintește de cele două statui ale clasicistului Antonio Canova, „Orfeu” (1775-76) și „Euridice” (1773-75), care aveau de asemenea ca temă căderea definitivă a nimfei în Tartar (Museo Correr, Veneția). În ajunul primului război mondial, poetul Guillaume Apollinaire încearcă să lanseze „Orfismul” ca mișcare avangardistă în pictură, avându-l ca protagonist pe Robert Delaunay. Mișcarea s-a înțeles ca o continuare a cubismului analitic cu accentul pus pe muzicalitatea și ritmul culorilor, dar a rămas un episod de scurtă durată. Cu mijloacele
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
din 1908. Pictează neobosit în atelierul său din "Casa do Ribeiro" și întreține relații de prietenie cu Eduardo Viana, Almada Negreiros și Robert Delaunay. De la acesta din urmă preia dispunerea nuanțelor de culori în cercuri suprapuse (""Cap de femeie""), caracteristică orfismului. În 1916 organizează la Porto o expoziție personală cu 114 tablouri, întitulată "Abstracționism", care va fi prezentată și în Lisabona. La 25 octombrie 1918, Amadeo de Souza-Cardoso moare la Espinho, în vârstă de numai 31 de ani, în urma epidemiei de
Amadeo de Souza-Cardoso () [Corola-website/Science/300933_a_302262]
-
Henri Matisse și Georges Braque. Asista la nașterea cubismului și devine unul dintre animatorii și teoreticienii curentului, fapt consfințit în 1913 de eseul "Leș peintres cubistes", apărut în revista de sub conducerea lui ""Leș Soirées de Paris"". Apollinaire propune termenul de ""orfism"" pentru a descrie tendința către abstracția absolută în pictură lui Robert Delaunay, termen care i se putea aplica la fel de bine și lui, ținând seama de primă să culegere de poeme din 1911 intitulată "Le Bestiaire ou Cortège d'Orphée". Tot
Guillaume Apollinaire () [Corola-website/Science/298588_a_299917]
-
Pe lăngă Persefona și mama ei a fost sărbătorit mai târziu la Eleusis și Dionis, numit acolo Iachos, drept reprezentant al forței creatoare a naturii. Cultul eleusin s-a răspândit în toată lumea, urmele lui se găsesc și în Egipt. În orfism, zeița se confundă în primul rând cu mama ei Demetra, dar și cu Hecate, Gaia, Rhea și Isis, fiind considerată o zeitate care stăpânește întreaga natură. Ca stăpânitoare a lumii umbrelor, Persefona e reprezentată de obicei împreună cu Hades, pe un
Persefona () [Corola-website/Science/299603_a_300932]
-
și inițiază ciclul abstract ""Contrastele formelor"", în care reintroduce policromatismul ("La femme en bleu", 1912) și realizează o atmosferă de incantație ca în tablourile lui Delaunay, fapt care îl va determina pe Apollinaire să caracterizeze acest stil cu denumirea de orfism. Totuși, în timp ce la Delaunay predomină supremația culorii, Léger aspiră la "un echilibtru între linii, forme și culoare" (Léger). Artistul începe să-și manifeste independența față de orice curent. Continuă să se inspire din cubism în privința suprafețelor geometrice care se suprapun, a
Fernand Léger () [Corola-website/Science/308312_a_309641]
-
după bunul său plac. Literatura grecilor antici nu oferă o imagine unitară a lumii de apoi. Deși ideea existenței sufletului sau a unei individualități de după moarte era străină credințelor grecilor, mișcări influențate de traci, egipteni sau orientali cum au fost orfismul, pitagorismul și cultul zeităților Demetra și Dionis s-au bazat pe aceste concepții, necunoscute de pildă lui Homer. Astfel, în cel de-al XI-lea cânt al "Odiseei", sufletele morților invocate de Odiseu nu au o conștiință proprie, ci își
Moarte (mitologie) () [Corola-website/Science/302138_a_303467]
-
înfrângerea oștirilor lui Xerxes. Presocraticul Empedocle a susținut chiar o teorie a metempsihozei (fragmentele 115, 117, 146-7 în: Hermann Diels/Walther Kranz (îngrijitori de ediție): "Die Fragmente der Vorsokratiker", vol. I, Berlin 1951). Filosoful grec Platon susținea, probabil influențat de orfism, că sufletul deține imortalitate. Drept pedeapsă pentru nelegiuirea primordială, sufletul este închis în corp ca într-un mormânt. Astfel, existența întrupată, ceea ce noi numim viață, însemna pentru Platon, moarte. Moartea era începutul vieții adevărate, dar aceasta nu avea loc decât
Moarte (mitologie) () [Corola-website/Science/302138_a_303467]
-
Orfismul este o doctrină secretă provenită din Tracia care s-a răspândit probabil în Grecia secolului al V-lea î.Hr., ai cărei adepți se considerau urmașii lui Orfeu. Izvoarele antice afirmă în mod repetat originea tracică a lui Orfeu. Istoricul Arrian
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
pietrele funerare romane din Tracia. Cultul zeiței-mamă Pèrke/Tracia, celebrat în peșteri, cunoștea formele extatice ale cultului Cybelei, fiind la rândul său o celebrare a fertilității. Acest cult a influențat probabil atât serbările dionisiace cât și ritualurile de sacrificiu ale orfismului. Tot din Tracia provine, se pare, și latura "apollinică" a cultului, inițiată de venerarea unei zeițe solare, căreia nu i se închinau sacrifcii sau sărbători tumultoase. Numele acesteia era în transpunerea greacă Hepta sau Hipta, semnificând a șaptea treaptă a
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
La traci a existat însă un zeu al soarelui, numit de Sofocle în acest fel și identificat cu Apollo. Aceast caracter heteroclit a lui Dionysos Zagreus, rezultat dintr-o îmbinare a calităților lui Helios și Chtonos-Dionis, e important pentru înțelegerea orfismului și a misterelor eleusine. Ca în cadrul acestora, adeptul lui Sabazios își află izbăvirea la traci în mod individual, prin ritualuri inițiatice. Diferită de doctrina metempsihozei la orfici e credința tracilor într-o înviere reală prin Sabazios, implicând atât nemurirea sufletului
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]