1,132 matches
-
incontestabilă, oricât de puțin elaborat este anarhetipul) ca, În momentul În care vei merge mai departe cu elaborările - pentru că asta se va Întâmpla, Într-o formă sau alta -, să eviți asocierea cu modernismul sau cu postmodernismul, să nu păstrezi referința paradigmatică decât pentru ilustrări, În alegerea exemplelor. Însă În momentul În care implicațiile tale vizează ce „se Întâmplă” cu omul de astăzi sau cauzele care duc la aparițiile operelor de acest tip, mă gândesc să nu arestezi configurarea anarhetipală Într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
reciproc permeabile, toate preocupate să studieze "limbajul în context"2. Françoise Armengaud 3 propunea discutarea a patru tipuri de contexte: 1) Contextul circumstanțial, factual, existențial, referențial, preocupat de identitatea interlocutorilor, de locul și de timpul comunicării; 2) Contextul situațional sau paradigmatic, ce are în vedere practici discursive comportând o anume finalitate și rutină, specifice unei anumite culturi, ca de pildă: o liturghie, o discuție de afaceri, o discuție între parlamentari în ședință publică, un flirt, un interogatoriu sau o pledoarie la
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
că proprietățile enunțurilor supuse acestei "funcții poetice" sunt de la bun început structurale: metrul, rima, strofele ... depind de un principiu structural, ele permit stabilirea rețelelor de echivalențe. Astfel, există o corespondență remarcabilă între enunțurile poetice și epistemologia structuralistă, fondată pe opoziții paradigmatice. Este suficient să ne gândim la un roman sau la o piesă de teatru pentru a înțelege de ce progresele datorate lingvisticii structurale au fost atât de reduse în ceea ce privește acest tip de corpus: nici romanul, nici piesa de teatru nu prezintă
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
de autoritate, orice interpretare constituia o experiență. Textul cel mai autoritar era, fără îndoială, Sfânta Scriptură, deoarece autor fusese însuși Dumnezeu. Experiența exemplară o oferea viața lui Hristos, cel care era privit drept interpretul decisiv, hotărâtor al textelor sfinte, „exegetul paradigmatic” prin definiție. În acest Verbum Dei întâlnim joncțiunea între experiență și autoritate. În afară de aceste modele, identificăm și alte exemple de autoritate și experiență: adevărul, tot ceea ce poate fi cunoscut, universaliile sunt autorități, pe când limba, semnificația, rațiunea, particularul reprezintă experiențe. De
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
embrionar" al sacrului și profanului. Acest dualism poate echivala cu o dialectică originară de unde decurg toate consecințele: ,,sacrul poate dobândi semnificații profane, profanul poate dobândi semnificații sacre"438. Sacrul cuprinde atât referentul cât și semnificația sa, iar prin caracterul său paradigmatic, reprezintă condiția însăși a semnificației. A enumera caracterul sacrului, înseamnă a defini cele mai profunde aspecte ale semnificației, ,,actul semnificant în esența sa". Pentru Mircea Eliade "omul sacru", este mai presus de orice un homo semnificans 439. Astfel, pentru istoricul
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
Între partide și întregul social, între ideologii și gândirea în întregul ei, precum și între partide și ideologii se produc, continuu, schimburi de idei și informații, valori, energii și alte resurse. Din cele spuse până acum reiese destul de clar, cred, potențialul paradigmatic al clivajului părților din întreg, faptul că acesta poate deveni un model explicativ-interpretativ referitor la noi, oamenii, percepuți ca întreg social și, concomitent, ca părți concurente pentru puterea politică (re)alocatoare de resurse. Totalitatea părților în unitatea lor autosuficientă alcătuiește
by Sergiu Gherghina [Corola-publishinghouse/Science/1101_a_2609]
-
Pentru Gaetano Mosca (1962) clasa politică are, în toate sistemele politice, un anumit grad de coeziune, ceea ce pare să determine caracteristici comune ale membrilor săi, interese și preferințe comune. Mai târziu, alți autori recunosc conceptului de "clasă politică" potențialul său paradigmatic chiar dacă accentele cad diferit. De pildă Mattei Dogan (1995) considera că, deși din punct de vedere sociologic, al stratificării sociale, clasa politică nu este o clasă socială, lipsindu-i coerența internă, totuși, clasa politică continuă să aibă rolul cel mai
by Sergiu Gherghina [Corola-publishinghouse/Science/1101_a_2609]
-
îndeamnă să renunți la lectură. O anumită crispare e, desigur, evidentă, dar ea trebuie pusă pe seama provocării permanente a cărții lui Chandler. Maestru al comparației, acesta i-a întins, involuntar, urmașului său o capcană primejdioasă. Recenzia lui Martin Amis este paradigmatică pentru schimbarea de sensibilitate și pentru mutațiile ideologice petrecute în deceniile scurse de la scrierea Somnului de veci până la publicarea cărții lui Parker. Raymond Chandler se situa pe pozițiile morale ale unui conservator hrănit de puritanismul victorian, pe când Amis este heraldul
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
în „Timpul”, „Dacia literară”, „Convorbiri literare”, „Minerva”, „România literară”, „Monitorul-Arte”, „Observator cultural”, „Viața românească”, „Mișcarea literară”, „Caiete critice” ș.a. Debutul lui N. stă sub semnul unor gesturi literare nonconformiste. Se întrevede, în majoritatea textelor, voința răsturnărilor majore și a mutațiilor paradigmatice. Cum realitatea este o dezamăgire continuă, poetul spune „m-aș întoarce acasă - dar unde/ peste tot atârnă portrete pancarde și funde”, în timp ce toate principiile se dovedesc și ele lipsite de orice consistență, „prețul omului - afișat la târgul de vite/ ascunde
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288460_a_289789]
-
Stăpîn al Puterilor (kyrios ton dynameon), Împărat al Slavei ș.a. Atunci cînd Dumnezeu a dorit să creeze lumea, a creat mai Întîi „Lumea inteligibilă” (kosmos noetos). Această expresie, născocită chiar de Filon, desemnează lumea platonică a ideilor nepieritoare, imateriale și paradigmatice, În conformitate cu care lumea Însăși a fost creată, prima fiind deci mai veche (presbyteros) decît lumea, care este, la rîndul ei, mai tînără (neoteros). După cum observă H.A. Wolfson, lumea este gîndită (noeton) de Dumnezeu, este produsul gîndirii sale (noesis), ceea ce este
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
ingrat", abandonează formularea univocă, glisând, prin antifraza ironică, spre pseudoreferențialitate. El suspendă, temporar, coerența globală pentru a reveni apoi la detaliile lumii obiective (dar subiectiv asumate) într-o incitantă navetă real imaginar real. Enunțul ironic joacă un rol structural și paradigmatic în polemica literară, în mod particular în cea argheziană. În acest punct considerăm necesare câteva considerații cu privire la ironie pe care le vom nuanța și relaționa concret în analiza discursului polemic arghezian. Privind-o "ca agent de ficțiune", C. Munteanu îi
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
acest sens, discursul-pledoarie referitor la "bătaie", capital pentru înțelegerea gestului polemic arghezian, trebuie citit, mai întâi, în cheie ideologică și acceptat ca metatext al publicisticii ofensive. Este, în esență, o ars polemica, decodabilă prin răsturnarea sensului literal, din care transpare paradigmatic și sintagmatic individualitatea argheziană. Iată perspectiva etico-estetică pe care o regăsim atât de frecvent în gazetăria polemică: "Lumea politicoasă se scârbește de bătaie. Concepția despre bătaie se ajustează în calapodul fix al unei formule. Dacă citești, dacă scrii, dacă ești
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
teritoriul imaginar probându-și virtuozitatea pe spații restrânse și sub cenzura impusă de rigorile cadrului polemic. În astfel de condiții, litota (procedeu ce exprimă "regimul de viață al economiei și al celei mai mari densități spirituale"153) devine o figură paradigmatică, grație căreia autorul poate amenda nu prin ceea ce spune, ci prin ceea ce lasă să se înțeleagă. Gândită, din perspectivă semiotică, drept semn distinctiv în discursul polemic, litota traduce, în fond, o autocenzură scriptică a semnificantului, în favoarea libertății de mișcare a
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
preoteasă și a făcut-o moașă. Porcul celălalt trăiește cu nevestele fraților lui, popa Cârnu și popa Blegu". În această secvență, totul (lexicul trivial, sintaxa, procedeele satirice și pamfletare înjurătura, porecla aluziv peiorativă, tema lumii descentrate) trimite la un stil paradigmatic pentru Icoane de lemn și Poarta neagră, dar identificabil și în extensiile ficționale din proza publicistică. Tocmai din acest motiv am acordat un spațiu mai amplu anecdotei ficționale, ca modalitate exclusiv literară, în care dimensiunea polemică e implicită, iar agresivitatea
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
Intenționăm însă tocmai demontarea acestor claustrări în tandem, printr-un demers analitic al cărui scop explicit să fie repunerea în ecuație a două tipuri de discursuri care, structural și formal, sunt diferite. Dacă, în lirica românească, intervenția lui Arghezi devine paradigmatică prin contestarea tacită mai ales a statu-quo-ului posteminescian și redefinirea conceptului de poezie, în gazetărie scriitorul nu s-a mai așezat de-a curmezișul curentului ci, captându-i energiile, și-a deviat propriul curs. Exersată încă de la începuturile presei românești
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
autorului său. Format în perioada maturității presei românești și având șansa de a veni după Eminescu, Arghezi liricizează discursul gazetăresc într-o manieră atât de personală încât îi va impune, ca și antedecesorul său, însă cu alte valențe, un statut paradigmatic. Sedus de substanța magică a cuvântului, poetul Agatelor negre va ceda impulsului ludic de a transforma realul evenimențial în poezie, de cele mai multe ori. Acest lucru nu înseamnă că, atunci când rămâne cantonat în actualitatea imediată, devine prozaic, așa cum uneori exegeza argheziană
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
credem că putem adânci perspectiva contiguității discursiv-polemice, situând gazetăria argheziană în proximitatea spirituală și chiar afectivă a celei caragialiene, pentru a releva palierul cel mai spectaculos al întâlnirii celor două condeie: comicul. Asupra acestei problematici, viziunea eminesciană dobândește un sens paradigmatic, de aceea o reamintim: "Nu sunt oamenii la locul lor, nu sunt ceea ce reprezintă. Compararea între ceea ce sunt într-adevăr, nimica toată, și ceea ce reprezintă, demnități înalte ale statului, escitează râsul și ironia cititorului"233. Mai întâi, găsim necesară reliefarea
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
subtil cartograf al mentalității românești într-un interval istoric determinat. Arghezi l-a asimilat într-o manieră proprie care până la un punct îi apropie, iar contiguitatea lor devine evidentă (e vorba aici și de emulație culturală), mai ales în planul paradigmatic al creației publicistice, pentru ca, apoi, să-i distingă complet, la nivelul de suprafață al discursului publicistic ei devenind exponenți ai unor maniere diferite de "punere în formă". Fapt firesc, având în vedere "orgoliul de prozator" al lui Caragiale, în contrast cu lirismul
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
de a-l incita să formuleze el însuși acuzațiile. Evident, formula predilectă a atacului disimulat este ironia, dublu ipostaziată în text: sintagmatică (litota, antifraza, asteismul, diasirmul, charientismul), mizând pe figuri ale economiei lingvistice și pe forța lor de sugestie, și paradigmatică (alegoria, parabola, hiperbola, enigma)305, relevând abilitatea polemistului de a selecta, din tropologia polemică, figurile cel mai adecvate pentru a stimula latura imaginativă a receptorului. În discursul antiiorghist, disimularea argheziană este, de cele mai multe ori, sursa unui umor de o intensitate
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
Ține, până la urmă, de evoluția intimă și firească a raporturilor dintre critică și literatură, evoluție manipulată, evident, de priorități estetice, ca interesul pentru publicistica unui scriitor să apară nu simultan, ci la un interval după re-cunoașterea discursului său reprezentativ și paradigmatic. De aceea, publicistica scriitorilor importanți apare, cel mai adesea, ca un segment obligatoriu de recuperat, fiind validată, întotdeauna, de postumitate. Pe de altă parte, gazetăria agresivă, practicată, cu predilecție, de nume interbelice sonore (dacă ne gândim doar la condeiul lui
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
Alain Montandon, se dezvăluie și în episoadele cu Telemah, care pornit în căutarea tatălui, este găzduit, cu o ospitalitate, la prima vedere ideală, în Pylos de către Nestor și în Sparta de către Menelau. Deși aceste două primiri ar putea fi considerate paradigmatice pentru scena de ospitalitate în derularea exemplară a secvențelor ei (străinul este întâmpinat de la sosirea lui, este luat de mână, așezat la un loc de onoare la masă, i se face o baie și i se dau schimburi curate, la
[Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
așezat pe țărm plângând în fiecare zi, hohotind și gemând, cuprins de o durere care-i zguduie inima, e cea a timpului. Trebuie să se întoarcă în timp, să lase în urmă această ospitalitate care suspendă timpul, într-un mod paradigmatic deoarece i se oferă nemurirea. Pe acest erou al aventurii, doar făgașele temporalității umane îl interesează 281. Și chiar dacă Penelopa nu are nici măreția, nici frumusețea unei zeițe, ea este o muritoare ce va cunoaște îmbătrânirea și moartea și el
[Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
nici un sacrificiu, iar ospățul este pus în prim-plan. Ospitalitatea lui Nestor este mai călduroasă, mai personală (însuși Nestor și familia sa se ocupă de oaspete, nu servitorii), în timp ce Menelau rămâne mai distant. Ospitalitatea astfel descrisă la începutul Odiseei este paradigmatică și, așa cum observă Steve Reece, funcționează ca o scenă standard pentru ceea ce ar trebui să fie veritabila și autentica ospitalitate, cu care celelalte scene din Odiseea ar putea fi comparate și cu care contrastează. Homer ar plasa astfel, destul de timpuriu
[Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
al vasului din "același argint" (pentru a spune că e, de fapt, din lut ars) și fructele oferite (pe care unii le vor găsi mai târziu prea abundente față de bucatele mai frugale din versiunea lui La Fontaine) avem o scena paradigmatică de ospitalitate hrănitoare care oferă în simplitatea ei ce are mai bun. Evocând ospitalitatea țărănească în Emile, Rousseau va face și el elogiul acestei hrane simple și naturale. Există o legătură și mai secretă între arbore și ospitalitate. Fără îndoială
[Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
atâtea experiențe, tu ai înțeles în cele din urmă ce înseamnă orice Itacă 224. Astfel Itaca cea unică devine multiplă. Experiența timpului a pulverizat singularitatea ei într-o miriadă de imagini variate, schimbătoare, strălucitoare care luminează drumul călătorului. Acest loc paradigmatic al ospitalității a fost metamorfozat de către timp, deformat de către amintire, reconstruit de imaginație, transfigurat de dorință. Itaca, capăt și țintă ale căutării ospitaliere, a revelat ospitalitatea timpului, adică puterea sa de întâmpina, păstra și hrăni înalta dorință a unei primiri
[Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]