1,340 matches
-
muștelor” (a țăranilor) împotriva jafului boieresc, luptele pentru putere compun tabloul sumbru, de „roman social-istoric”, bântuit de un rău moral a cărui imagine se realizează în jocul estetic al glisării baroce între gustul grotescului și al șarjei (Struțocămila, Hameleonul), efecte parodice (pe tipare de elocință bizantină), inserții narative (anecdotă, legendă, snoavă), „citate” paremiologice, pe de o parte și, de cealaltă, notele grave, de „eleghii căielnice și trăghicești”, pe teme ale soartei omenești, dar și ale conștiinței unui destin istoric. Dincolo de - și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285580_a_286909]
-
vervă și cu destule, imprevizibile, salturi, până la măsura unui adevărat spectacol verbal, și, de cealaltă parte, „povestea” care ilustrează, plastic, narativ, în versuri, „vorba”; sunt narațiuni pe tipare de fabulă, de basm, de snoavă, de alegorie amplificată uneori metaforic și parodic (Povestea poamelor), care se umplu de mișcare și relief comic, de efecte hiperbolice (leneșii, gata să ardă în foc, mirați de osteneala de a-i preveni de pericol), vorbire aparent absurdă etc. Sinteză, ca artă literară, de ludică paradă de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285580_a_286909]
-
G. Călinescu, umanitatea amestecată, de port dunărean (Jean Bart, Europolis), reabilitarea lui „Mitică”, în replica dată, polemic, lui Caragiale de către Camil Petrescu (comedia Mitică Popescu), apropierile de o viziune a absurdului, în cheia unei poetici a grotescului și a subminării parodice, de la Urmuz la Tudor Arghezi (Cimitirul Buna-Vestire). Dar capodopera rămâne Craii de Curtea-Veche (1929), semnată Mateiu I. Caragiale. Precedată de „tâmpla de icoane” medievale din Pajere (poeme-portret care „rezumă” o lume dispărută, fanariotă, cu atmosfera ei de „trândavă-aromeală” și lascivitate
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285580_a_286909]
-
stil” decât o alcătuire de adâncime, fie l-au negat, din cauza faptului că personajul nu caută să compenseze un handicap, ci să îl cultive, să îl exploateze pozitiv prin discurs și fantezie creatoare. Scriitura are și unele inflexiuni ironice și parodice. În câteva episoade onirice există similitudini cu realismul fantastic al prozatorilor latino-americani, în timp ce în secvențele de familie atmosfera e cea din proza ardelenească. De remarcat abundența romanescă a materiei epice, construcția personajelor, ca și o bună adecvare stilistică. În Meda
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290715_a_292044]
-
Homi K. Bhabha. Nu-i pomenești? Să-ți iei gândul, degeaba i-ai citit În original pe Jaspers, Kant, Hegel sau Adorno. Anca Hațiegan: La un moment dat ați pomenit despre un alt concept capabil să lămurească problema arhetipului deconstruit parodic - credeam că acela va fi discutat aici. Corin Braga: E vorba de eschatip, pe care Însă nu sunt deocamdată pregătit să Îl prezint aici. Ștefan Borbély: Începând cu ședința următoare, ar trebui neapărat să capacităm oameni din alte domenii: să
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
romantică, și dacă am fi trăit pe vremea romanticilor, textul lui Horea ar fi fost probabil un discurs despre poezie și Dumnezeu. Dar acum și aici, un asemenea text Își este propria oglindă și chiar și umbra În oglindă, efectul parodic. Lux, calm și voluptate nu anunță doar stația Baudelaire În pădurea de simboluri, ci o reflecție despre Întrupare, cum am mai spus, ori, mai bine zis, o excursie În țara chiasmei. Pericolul discursului (de ce voi fi văzând eu atâtea pericole
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
a fost una din țintele fixe ale fenomenului „Piața Universității 1990”: mă refer la spectacolele ironice și caricaturale ce aveau loc seara (În special În luna mai) În fața mulțimii de „golani” anticomuniști (continuatori ai „huliganilor” din decembrie 1989); aceste spectacole parodice deconstruiau mecanismele mitingurilor și gândirii comuniste (și ale urmașilor acestora, regrupați În Frontul Salvării Naționale). Probabil că acesta a fost scopul cel mai clar al „Golaniei” și al fenomenului „Piața Universității 1990”. Totuși, din cauza lipsei unor mass-media care să informeze
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
responsabilizarea conștiințelor contemporane, față de o istorie încă nescrisă, dar amenințată de o anume fatalitate ideologică. Reluarea piesei în decembrie 1937 și turneul trupei Jouvet în numeroase orașe europene, reprezentarea piesei la Praga, Belgrad și Zürich sunt confirmarea succesului acestei rescrieri parodice a unui episod din Iliada, cu un rafinat mecanism intertextual ce amintește și de sonetele lui Ronsard, dar și de piesa lui Shakespeare Troilus și Cresida. Ceea ce a asigurat în timp succesul piesei a fost, desigur, umanismul ei (evidențiat, de
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
faptului că un text sau un gen, o dată înscrise în memorie, sunt purtătoare ale unui capital variabil de autoritate, evaluat pozitiv sau negativ. Captatio constă în transferul autorității atribuite textului sau genului în discursul reînvestitor. În subversiune, în schimb, imitarea parodică permite discalificarea autorității textului sau a genului sursă. Se poate întâmpla chiar ca o reînvestire să fie ambiguă, să nu se știe dacă trebuie să fie interpretată ca o captare sau ca o subminare. Discursul captat sau subminat nu este
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
justificării descrierii și focalizării pornind de la Clotilde, traseul operei se operează independent de privirea, de cunoștințele și de interesele tinerei. ▪ 4.1 Acest text prezintă două părți cu un statut enunțiativ specific. Primele două paragrafe se prezintă ca o subminare parodică, în timp ce al treilea este un text ironic. La începutul povestirii, Voltaire parodiază un gen al literaturii religioase, în ocurență "legenda aurită", viețile sfinților din literatura populară. Caracterul parodic nu este perceptibil decât pentru cititorii cunoscători ai acestui gen. Ne aflăm
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
un statut enunțiativ specific. Primele două paragrafe se prezintă ca o subminare parodică, în timp ce al treilea este un text ironic. La începutul povestirii, Voltaire parodiază un gen al literaturii religioase, în ocurență "legenda aurită", viețile sfinților din literatura populară. Caracterul parodic nu este perceptibil decât pentru cititorii cunoscători ai acestui gen. Ne aflăm în prezența a ceea ce Genette numește o "pastișă satirică", care diferă de pastișă prin prezența indicilor de distanțare meniți să discalifice enunțarea și pe enunțătorul ei (în ocurență
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
nu este un malițios în forul său lăuntric. Semnalează corupția, o descrie cu un ochi critic, dar nu cere cu vehemență înlăturarea ei. Medieval fiind, nu are suficientă putere să schimbe lumea în care se află, o judecă în spirit parodic și încearcă să-i ofere unele alternative, însă tonalitatea rămâne permanent destinsă, jovială. 527 G. Boccaccio, Decameronul, vol. I, p. 50. 143 A treia povestire din prima zi a Decameronului vine să completeze oarecum cele sugerate anterior. Este vorba de
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
ironiei, povestitorul se află mereu în conflict cu boierii ruginiți, cu stăpânirea, cu toți adversarii înnoirilor. Prima aventură sentimentală e evocată cu detașarea ironică, dar nostalgică, a bărbatului matur. Locurile comune ale literaturii romanțioase la modă primesc aici o nuanță parodică și glumeață, care salvează povestirea de la un idilism desuet. În Fiziologia provincialului în Iași (1844), mijloacele prozatorului au devenit mai sigure, mai echilibrate. Schița, deși are un model francez, rămâne sub influența directă a fiziologiilor lui C. Negruzzi, citat cu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287719_a_289048]
-
se ilustrează-n mod programatic ideea de intertextualitate. Nici un alt curent literar nu a mai pus la baza creațiilor sale acest tip de intertextualitate conștientă, organizată. Desigur, postmodernismul va exploata cel mai mult resursele intertextualității, dar într-o manieră ironică, parodică, vizând de fapt, o inversare a polarităților. Tradiția înțelegându-se prin aceasta totalitatea hipotextelor nu-și păstrează statutul de model, ci devine o matrice golită de conținutul inițial spre a fi reinvestită sub semnul jocului și al ironiei cu un
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Umoristul înscenează simulând seriozitatea, exploatează cu fantezie asociativă, dar nu o dată excesiv, calamburul, efectul burlesc, împins până la absurd. Astfel ridiculizează reclamele năstrușnice (Pilulele Pink), stilul gazetăresc, maniera exaltată a reportajelor de senzație (O crimă oribilă) etc. U. scrie în cheie parodică interviuri, reportaje, impresii de călătorie, scenete, monologuri, cugetări etc., semn că orice, dar mai cu seamă condeiul confraților poate fi persiflat, bagatelizat. Multe „pilule” datează, aparținând efemerei publicistici umoristice, adesea critica este facilă, agresivă, supralicitând comicul de limbaj, echivocurile, nu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290375_a_291704]
-
consumului „de masă”. Textele sale „teoretice” au un neașteptat aer de seriozitate, în ciuda faptului că, de regulă, autorul se autopercepe într-un registru ironic, asemănător celui din romane. Scriind despre sine, Chandler nu abandonează aerul sarcastic, șarja caustică și vivacitatea parodică. Prezentându-se drept un erou de roman („Sunt exact ca personajele din cărțile mele”), autoflatându-se la modul bășcălios („Sunt foarte frumos, am un fizic puternic și îmi schimb cămașa în fiecare luni dimineață”), el reușește un portret plin de farmec
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
extrage romanul polițist seva? Exemple - nesemnificative - de cărți cu intrigă polițistă inspirate de zona livrescului ori a speculației metafizice (de la Bioy Casares și Borges la Italo Calvino și Umberto Eco) rămân, în cele din urmă, marginale și, din păcate, involuntar parodice. Retezând pilonii clasici ai demersului policier, Raymond Chandler înghesuie într-un culoar aparent strâmt - culoarul onorabilității - una dintre cele mai stufoase forme de literatură populară. Chiar practicată de mari maeștri, o astfel de literatură se dovedește acut limitativă și reducționistă
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
psihic, ci și un adăpost pentru mârșăviile neștiute ale lumii. Marlowe intuiește corect că forța unui om ca Bonsentir nu provine doar din puterea „acelor și a pilulelor”, ci și din complicitatea cu monștrii lumii interlope. În gamă minoră, aproape parodică, locul amintește de bolgiile dantești, populate de personaje deșucheate, într-o panoramă în care umorul sardonic și grotescul agresiv sunt produse de imaginația unui doctor el însuși demn să figureze pe lista pacienților săi: Nepotul dipsoman, sora nimfomană, mama în
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
fiului meu”. În week-end printre mutanți refuzul se acutizează, devenind oglinda „părților întunecate ale existenței” (Al. Andriescu). Textelor de o încărcătură negativistă severă li se opun mai multe Însemnări în proză, care oferă autorului prilejul de a-și exersa discursul parodic: „Eram, din pricini cunoscute, închis la Văcărești. Mă gândii să profit de acest lucru și să-mi diversific registrul poetic. De aceea, din confortul chiliei, mi-am închipuit că-mi scriu versurile pe un perete de firidă goală, în singurătate
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288460_a_289789]
-
muzică ușoară Angel Grigoriu și Romeo Iorgulescu. Schițele și povestirile, îndeosebi cele din volumul Ce frumoasă este viața! (1986), sunt secvențe din viața oamenilor obișnuiți, într-o optică înțelegătoare, compasivă în gen cehovian, cu o ușoară detașare, sesizabilă în mimetismul parodic al limbajului personajelor (analfabetism, semidoctism, prețiozitate, sintagme „de lemn” etc.), în esență o varietate nouă de „forme fără fond”, ca și în stilul livresc al comentariului, contrastant umoristic. Așa, bunăoară, tribulațiile Vetei Cârlan, „femeie cu vocația iubirii”, care, „în preajma frumoasei
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286997_a_288326]
-
în polemică. De asemenea, lectorul primește indicații despre numele real al adversarului și despre modul în care autorul se raportează la el, în acord cu anumite presupoziții semantice și pragmatice. Acest enunț vine după un titlu complet ambiguizat prin asociere parodică "Constantin cel Bun...", și are rolul de a conecta lectorul la lumea imediatului, a factualității subiectiv asumate. Dimensiunea pragmatică a discursului polemic derivă tocmai din această referențialitate specifică oricărui demers teleologic, fiind uneori explicit formulată, ca de pildă în textul
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
Vălenii pe mine"56), constată Arghezi, autorul se identifică în totalitate cu subiectul enunțării polemice și dorește ca acest lucru să fie decodificat ca atare. Cornel Munteanu, pe urmele lui Ducrot și Maingueneau, delimitează, în cazul enunțului ironic și/sau parodic, spre exemplu, între enunțiatorul și locutorul enunțării, adică între două instanțe locutive corespunzătoare dublei dimensiuni a enunțării (referențială și modală). Privit ca act ilocutoriu, discursul polemistului este adresat, cel mai adesea, unui "tu" absent din planul suprafeței textuale (putem vorbi
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
al victimei și situația imaginată, ilar-absurdă, în care o proiectează autorul. De la Universitate la grajd, de la grajd în postura de obiect-obstacol și, la urmă, de rebut inutil: iată parcursul virtual al decăderii simbolice pe care-l trasează fantezia moralistului, invocând parodic "tortura lui Crist" cu deosebirea că, victimei sale "când va cere apă i se va da sirop". Nota edulcorantă din final accentuează imaginea unei pedepse-simulacru, care nu se soldează cu pierderea vieții, ci cu a demintății. În ofensiva morală, dar
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
predilecte sunt fără îndoială parodia și ironia. Prima, ca imitație distorsionată sau reductivă a obiectului real, este, în substanța sa, un atipic discurs critic. Obiectul însuși este pus de parodist să-și etaleze vulnerabilitățile în fața unui receptor familiarizat cu convenția parodică. Cu cât obiectul este mai cunosut și mai evident, cu atât imitația lui este mai ușor de decodificat și invers, cu cât obiectul apare ca abstract și greu de prins în tipare palpabile, cu atât parodierea lui se subtilizează, iar
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
sa nu e sarcastică și nici șfichiuitoare, ea nu exprimă tragismul unei lumi în derivă, ci o atitudine ludic-intelectuală în fața degringoladei valorice. Un articol întreg 253 reprezintă, de pildă, o ironică descriere a "intelectualilor". E o combinație savuroasă între modul parodic, prin analogia cu geneza și evoluția sectelor religioase, și cel ironic, anunțat încă din incipitul retoric: "Intelectualii! Iată un soi prețios de cetățeni, de lipsa căruia patria noastră nu se poate plânge. Slavă domnului! Avem destui". Urmează povestea "capuținiștilor" (= secta
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]