274 matches
-
a exprimat - fie și într-o situație de urgență - propria homosexualitate (ajutat de un curaj cu siguranță mai mult popular decât burghez: de aici conotația clasică a urii împotriva homosexualității) nu va mai fi, măcar în acest domeniu, rasist și persecutor. În experiența sa omenească va exista un element de „reală” toleranță în plus, care înainte nu era. Și, în cel mai bun caz, își va îmbogăți propria cunoaștere a persoanelor de același sex, relația cu acestea neputând să fie, în
[Corola-publishinghouse/Science/2224_a_3549]
-
demiurgică a autorului de a-și inventa, însufleți și acredita tipologic creațiile. Isabel, eroină tragică și totodată bovarică, reușește să scape de sub tutela soțului-despot. Isabel, ce nu putea să-l ierte pe Domnu pentru apartenența la șleahta de anchetatori și persecutori ai tatălui ei pe când se afla în orașul Sintra, este singura femeie ce evadează de pe moșia Palmela, singura ce-l va părăsi pentru un melodramatic love-story, sfârșit în sărăcie, decrepitudine și demență. Joaõ este copilul lui Isabel, cu totul altă
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
de emigranții protestanți. Fugind de persecuție, ei sosesc în număr mare în Anglia, în Provinciile Unite și în Prusia, unde conducerea și populația îi primesc cu simpatie pe acești coreligionari persecutați, care sînt adesea meseriași pricepuți. Ei întrețin ura împotriva persecutorului și, ca pastorul Jurieu în Olanda, organizează uneori adevărate oficii de spionaj destinate să ușureze un eventual conflict cu Franța. Ura protestanților este consolidată de o creștere a puterii politice a adversarilor regelui Franței: turcii suferă o înfrîngere importantă (1683
by ADRIAN NICOLESCU [Corola-publishinghouse/Science/963_a_2471]
-
acuzat Jacopo. Dogele mulțumește Cerului, dar bucuria să este de scurtă durată: Lucreția intra plângând în camera pentru a anunța moartea lui Jacopo, care a avut loc în clipa imediat următoare plecării galerei. Ea părăsește cameră invocând pedeapsă divină împotriva persecutorilor soțului ei (Più non vive.. l’innocente!). Apoi membrii Consiliului, conduși de Loredano, sunt introduși în fața Dogelui. Ei vin să ceară demisia Dogelui, dată fiind vârstă avansată a acestuia și starea de șoc provocată de moartea fiului său. Pentru Doge
Opera italiană în capodopere by Alexandru Emanoil () [Corola-publishinghouse/Science/1302_a_1926]
-
Franței, a luat tronul numai după multe împotriviri și lupte, din care s a ales cu mulți dușmani. Când ajunse rege, luă un registru, în care erau trecute numele multor persoane, și însemnă cu o cruce roșie pe acelea ale persecutorilor lui. Fapta regelui ajunse la urechile dușmanilor, care se crezură pierduți și fugiră. Dar Ludovic puse să-i cheme și le spuse: Am făcut o cruce în dreptul numelor voastre, ca să-mi amintesc de crucea Mântuitorului și ca să iau exemplu de la
Istorioare moral-religioase by Valeriu Dobrrescu () [Corola-publishinghouse/Science/851_a_1786]
-
atenția savantului francez sunt dereglările foarte bine structurate: "avem aici o specie patologică bine definită, cu o evoluție extrem de sistemică (magistralement systématique), distingându-se atât prin absența sau prezența unei predispoziții (degenerescență ereditară) cât și prin evoluția ei "ciclică" regulată, persecutorul devenind în timp megaloman, cel posedat de demon ajungând Dumnezeu (p. 218). Contribuția cea mai importantă la definirea paranoiei - atât de substanțială încât istoria paranoiei s-ar putea despărți, după unii istorici ai psihiatriei, în două perioade distincte - este cea
[Corola-publishinghouse/Science/84973_a_85758]
-
vigilă, și le descrie în termeni de "afecte", "reprezentări perceptive", "intuiții delirante". În ultima versiune a manualului, Kraepelin scrie că paranoia ar trebui să fie limitată tematic și logic la deliruri consistente, deliruri profetice, deliruri grandomane, dar mai ales deliruri persecutorii, pe care le leagă de dispoziția psihopatică (1920: 225-249). Paranoia este definită drept "dezvoltarea insidioasă a unui sistem delirant permanent și de nezdruncinat care rezultă din cauze interne și care este însoțită de perfecta păstrare a unei gândiri, voințe și
[Corola-publishinghouse/Science/84973_a_85758]
-
și faimoasa convertire ca Pahomie monah, răstălmăcită cinic, în alt veac, drept joc duplicitar, al histrionicului personaj, cu „masca” morții în final) anticipă, retoric, nota subsecventă, în care A. dezavua pe Despot (Iacob Heraclid): un apostat, uzurpator, de extracție incertă, persecutor, ca „luteran”, al clerului și boierimii indigene. Acumularea de „păcate” e stringentă, punând la încercare răbdarea cronicarului. Partizanatul va fi încă și mai obstinat, „rechizitoriul” virulent, într-un portret - cheia secvenței e apocaliptică - menit a submina imaginea lui Ioan Vodă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285513_a_286842]
-
așadar deicizi, adică ucigași de Dumnezeu, dar la aceasta s-au adăugat și altele, care țineau de ignoranță, prejudecăți sau superstiții. Multe dintre victimele Inchiziției mai ales în Spania au fost evrei. Este, de asemenea, adevărat că unii dintre marii persecutori ai evreilor au fost evrei botezați trecuți, adică, la creștinism. Așadar, istoria relațiilor celor două religii este una dramatică și, uneori, tragică. Timpurile moderne au adus și primele încercări de conciliere dintre creștini și evrei. Cea mai importantă a fost
Curierul diplomatic by Mihai Baciu [Corola-publishinghouse/Administrative/939_a_2447]
-
în orice moment și în orice loc, sunt impresionate de curajul fizic, iar curajul fizic se demonstrează la maximum în fața morții. Atitudinea dârză și neînfricată a martirilor în fața morții și durerilor teribile de pe urma groaznicelor suplicii la care erau supuși de către persecutorii păgâni, constituie o adevărată paradigmă și pentru bolnavii aflați într-o stare terminală sau pentru cei cărora li s-a comunicat un diagnostic letal sau un prognostic infaust. Sfinții martiri nutreau cu tărie credința în viața veșnică, de aceea nu
Medicii și Biserica. Medicină și Spiritualitate în abordarea pacientului terminal by Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/121_a_138]
-
O.R., București, 1986, p. 537. footnote>. Dacă în acest mod al promisiunilor deșarte și al adulațiilor, creștinii nu au cedat, prigonitorii au recurs la chinuirea trupurilor lor, uneltind și scornind suplicii inimaginabile. Însă mucenicii i-au înfruntat pe acești persecutori cu forța credinței în Hristos și un curaj pilduitor pentru toate generațiile de creștini de pretutindeni și dintotdeauna. În Actele martirice sunt nenumărate astfel de episoade paradigmatice: „Probus zise: «Ori aduci jertfă, ori te pun la chinuri». Montanus răspunse: «Mă
Medicii și Biserica. Medicină și Spiritualitate în abordarea pacientului terminal by Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/121_a_138]
-
Păcat boieresc), pe multe moșii muncitorii agricoli se recrutează din rândul dezertorilor și fugarilor, au drept locuințe bordeie și lucrează sub regimul unei exploatări nemiloase (Bordeenii). Disperați de abuzurile autorităților, oamenii își iau câmpii (Emigranți la Brazilia) ori țin calea persecutorilor și îi judecă ei singuri (O umbră). Hoți de codru vestiți, prezentați cu vădită simpatie idealizantă (Cosma Răcoare) și populând adesea narațiunile lui S., ba chiar unele romane târzii, ca Nopțile de Sânziene sau Paștele Blajinilor (1935), aparțin și ei
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289422_a_290751]
-
Tesalonic de iminența acesteia. 2Tes. apare ca un răspuns indirect, polemic. În cuprinsul epistolei se remarcă trei momente semnificative: 1) primul capitol dezvoltă temele complementare ale persecuției și răsplății. Cristos îi va pedepsi la a doua sa venire pe toți persecutorii, fără nici o excepție, iar pe toți cei credincioși îi va răsplăti; 2) al doilea capitol are în vedere eshatologia: parusia va întârzia din diferite motive; 3) al treilea capitol propune creștinilor un ghid de comportare. Dată fiind întârzierea parusiei pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și direct la o situație de persecuție suferită de creștini. În privința Anticristului, autorul pare să aibă în vizor un personaj istoric. De asemenea, el se adresează unei comunități nu doar amenințate, dar care a suferit deja încercarea martiriului. În ce măsură numele persecutorului poate fi identificat pe baza datelor furnizate de text? Cercetătorul scoțian R. Bauckham, în două studii impresionante, propune identificarea falsului Mesia cu Simeon bar Kokhba, conducătorul revoltei antiromane din 132‑135. Să vedem care sunt argumentele sale. În prezentarea primelor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
dezlănțuie împotriva tuturor celor care refuză să îl recunoască, să îl susțină, dar mai ales împotriva celor care „l‑au slăvit pe cel dintâi Cristos, cel pe care părinții noștri l‑au răstignit pe cruce” (2, 9). Fără nici o îndoială, persecutorul este un fals mesia evreu, iar printre persecutați se află creștinii care au ales să rămână neutri din punct de vedere politic, dat fiind faptul că ei cunoscuseră deja un Mesia, pe Isus. Prin urmare, miza textului este în primul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
anumit scop; dacă persecuțiile împotriva creștinilor există, acestea vizează același scop, ascuns ochilor profanilor, dar limpede pentru cei inițiați. Episcopul de Lyon raportează sensul martiriului la o logică divină, al cărei sens profund scapă, pentru moment, atât victimelor, cât și persecutorilor. Potrivit acestei logici, încercarea martiriului este cea care îi separă cel mai bine pe sfinți de păcătoși, hărăzindu‑i pe cei dintâi raiului, iar pe ceilalți, iadului. Întrucât recapitulează întreaga istorie a apostaziei, Anticristul lucrează, la rândul său, în cadrul planului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
să o poarte (cf. 2Mac. 6,7; 3Mac. 2,29). Ea este opusul cununii „vieții”, cununii martirilor. Hipolit îl menționează pe Antiochos Epiphanes, primul care a impus iudeilor asemenea sacrificii, din două motive: Antiochos constituie, în opinia sa, prefigurarea ultimului persecutor al „sfinților”; moartea sa îngrozitoare (a fost „mâncat de viermi”, 2Mac. 9,9) anunță sfârșitul Anticristului. În acest punct, exegetul atinge tema răzbunării divine, temă capitală în scrierile lui Lactanțiu. Prin aceste referiri livrești este sugerată realitatea cotidiană - comportamentul Romei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nedreptățită de Cristos” (57, 1). Hipolit accentuează opoziția, esențială la Chiril al Ierusalimului, între Isus, împărat ceresc, și Anticrist, împărat pământesc. Acesta din urmă va îndeplini toate dorințele evreilor. Capitolul 58 constituie o virulentă diatribă împotriva „trădătorilor lui Dumnezeu”, împotriva „persecutorilor sfinților”, având ca model cunoscutul discurs al martirului Ștefan din Faptele Apostolilor (cap. 7). Iudeii sunt actorii unei escalade a nelegiuirii - ei au trădat succesiv Legea, Profeții, Evangheliile și Apostolii (58, 2) - care va culmina cu recunoașterea lui Anticrist. În
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Daniel, Isaia și din Apocalipsă. Exegetul își propune organizarea sistematică a acestor testimonia și lămurirea pasajelor dificile, asistat fiind de Duhul Sfânt. Tratatul dezvoltă douăsprezece teme, enumerate în capitolul 5, organizate în jurul unei teme principale - tiranul eshatologic de origine iudaică, persecutor al creștinilor. Anticristul este caracterizat prin opoziție cu Cristos (există nouă opoziții, prezentate în capitolul 6). Potrivit profețiilor lui Moise și Ieremia, el se va naște din tribul lui Dan, în perioada ulterioară divizării Imperiului Roman în zece mici democrații
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pentru credința lor, cei șapte frați Macabei au devenit modele pentru posteritate, figuri exemplare, repere religioase (II, 35). Pe de altă parte, dacă Dumnezeu ar fi evitat în mod constant să‑și apere credincioșii, dacă ar fi acordat deplină libertate persecutorilor, aceasta ar fi apărut ca o dovadă de slăbiciune, de neputință. De aceea, de fiecare dată când un martir scapă din mâinile persecutorilor săi, acest lucru trebuie considerat o minune. Hipolit spune lucrurilor pe nume. Pe de o parte, el
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Dumnezeu ar fi evitat în mod constant să‑și apere credincioșii, dacă ar fi acordat deplină libertate persecutorilor, aceasta ar fi apărut ca o dovadă de slăbiciune, de neputință. De aceea, de fiecare dată când un martir scapă din mâinile persecutorilor săi, acest lucru trebuie considerat o minune. Hipolit spune lucrurilor pe nume. Pe de o parte, el dezaprobă orice compromis cu imperiul ostil creștinilor, pe de alta, lansează un îndemn foarte ferm la martiriu în numele credinței. Refuzarea martiriului, fuga de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
227; 361‑370. Nero încarnează aici monstrul absolut. Dacă în cartea precedentă, se simțea totuși o oarecare simpatie față de apărătorul cauzei orientale, sentimentele care se degajă de această dată sunt ura și setea de răzbunare față de un reprezentant al imperiului persecutor. Roma însăși este numită, ca și în Apoc. 17, „cetatea Babilonului”. Nero va fugi din această cetate a „noului Babilon” și se va refugia la curtea regelui Persiei, nu pentru a declanșa atacul împotriva propriei cetăți‑mamă, ci împotriva... Ierusalimului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sibiline, scrieri iudaice, reluate și completate mai târziu de creștini, folosesc legenda lui Nero într‑o campanie de propagandă antioccidentală. Această alegere se datorează probabil ambiguității personalității sale: respingător, pe de o parte, prin biografia sa monstruoasă - matricid, infanticid, incestuos, persecutor -, atrăgător, pe de alta, prin simpatia pe care o nutrește față de popoarele Orientului, pe toată durata domniei sale. Creștinii au integrat legenda unui scenariu cristologic. Astfel, începând cu Apocalipsa lui Ioan (cap. 13), Nero devine figura emblematică a tiranului de la sfârșitul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a lui Cristos sunt puse pe același plan cu condamnarea Romei („Marea Desfrânată”, „Noul Babilon”) și a imperiului occidental. Pe de altă parte, declanșând cea dintâi persecuție sângeroasă împotriva creștinilor, în anul 64, Nero se impune practic drept paradigmă a persecutorului. Chiar dacă ideea dezvoltării mitului anticristic pornind de la legenda neroniană nu poate fi acceptată, merită remarcat rolul capital pe care figura tiranului păgân l‑a avut în gândirea apocaliptică creștină din toate timpurile. Autorul Urcării la cer a lui Isaia (cap
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Nero. Se știe că acesta s‑a rănit la gât, urmărit fiind de cavaleria trimisă de Senat. El este cel pe care Dumnezeu, după ce îl va învia, îl va trimite ca rege demn al celor demni de el, iudeii și persecutorii lui Cristos, un Mesia binemeritat de persecutori și iudei” (13, 3). Nero, ca protopersecutor al Bisericii, se situează pe același plan cu iudeii, care, în ochii lui Victorin, l‑au prigonit și omorât pe Isus. Pe de altă parte, tiranul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]