281 matches
-
ani. Inițial a fost compus din două stele strălucitoare albăstrui. Cea mai masivă dintre ele, Sirius B, și-a consumat resursele, devenind o gigantă roșie înainte de a-și pierde straturile exterioare, și s-a restrâns în starea sa actuală de pitică albă cu circa de ani în urmă. De asemenea, Sirius este cunoscută sub numele colocvial de „Steaua Câine”, ceea ce reflectă importanța ei în constelația Câinele Mare. Răsăritul heliacal al lui Sirius marca inundațiile Nilului în Egiptul antic și „canicula” de
Sirius () [Corola-website/Science/303223_a_304552]
-
Datele care se potrivesc cel mai bine indică o orbită de 6 ani vechime din jurul stelei Sirius A cu o masă de numai 0.06 mase solare. Această stea ar putea fi cu cinci sau zece magnitudini mai fadă decât pitica albă Sirius B, lucru care are explica de ce este atât de dificil de observat. Observații publicate în 2008 au fost incapabile să detecteze vreo a treia stea sau planetă. O „a treia stea” observată în anii 1920 este confirmată acum
Sirius () [Corola-website/Science/303223_a_304552]
-
5 m (60 inch) la Mount Wilson Observatory, a observat spectrul stelei Sirius B și a determinat faptul că aceasta este o stea fadă de culoare albă. Această descoperire i-a ajutat pe astronomi să concluzioneze că ea era o pitică albă, a doua descoperită. Diametrul stelei Sirius A a fost pentru prima dată măsurat de către Robert Hanbury Brown și Richard Q. Twiss în 1959 la Jodrell Bank folosind un infractometru de intensitate stelară. În 2005, folosind telescopul spațial Hubble, astronomii
Sirius () [Corola-website/Science/303223_a_304552]
-
50 de ani. Steaua mai luminoasă, Sirius A, este o stea de tip A1V spectral, cu o temperatură la suprafață de aproximativ 9.940 K. Însoțitorul său, Sirius B, este o stea care a evoluat deja și a devenit o pitică albă. În prezent, de 10.000 de ori mai puțin luminoasă în spectrul vizual, Sirius B a fost o dată mai masivă decât Sirius A. Vârsta sistemului a fost estimată la 230 milioane de ani. Sistemul emite un nivelul de radiații
Sirius () [Corola-website/Science/303223_a_304552]
-
generarea energiei. Se prezice că Sirius A va epuiza complet rezervele de hidrogen din centrul său într-un miliard (10) de ani de la formarea sa. La acest moment el va deveni o gigantă roșie, apoi se va transforma într-o pitică albă. Sirius A este clasificată ca stea Am, deoarea spectrul arată o adâncă linie de absorbție metalică, indicând sporirea elementelor mai grele decât heliul, cum ar fi fierul. Când se compară cu Soarele, proporția de fier în atmosfera lui Sirius
Sirius () [Corola-website/Science/303223_a_304552]
-
de 25.200 K. Cu toate acestea, pentru că nu există nici o sursă internă de căldură, Sirius B va răci în mod constant căldura rămasă, care este radiată în spațiu, o perioadă de mai mult de două miliarde de ani. O pitică albă se formează numai după ce steaua a evoluat de la secvența principală și apoi a trecut a fost o gigantă roșie. Acest lucru a avut loc atunci când Sirius B, a avut mai puțin de jumătate din vârsta sa actuală, în urmă
Sirius () [Corola-website/Science/303223_a_304552]
-
și bătrâne încetează să mai genereze energie prin fuziune nucleară, ea poate suferi un colaps gravitațional brusc devenind stea neutronică sau gaură neagră și eliminând energie potențială gravitațională ce încălzește și împinge în afară straturile exterioare ale stelei. Altfel, o pitică albă poate acumula suficient material de la o stea companion (de regulă prin acreție, rareori prin fuziune) pentru a-și crește temperatura miezului suficient pentru a declanșa fuziunea nucleară a carbonului. Centrele stelare ale căror surse de energie se epuizează complet
Supernovă () [Corola-website/Science/304000_a_305329]
-
de regulă prin acreție, rareori prin fuziune) pentru a-și crește temperatura miezului suficient pentru a declanșa fuziunea nucleară a carbonului. Centrele stelare ale căror surse de energie se epuizează complet se prăbușesc când limita lor depășește limita Chandrasekhar, iar piticele albe se aprind atunci când se apropie de această limită (aproximativ 1,38 de mase solare). Piticele albe sunt și supuse unui alt tip, mai mic de explozie termonucleară alimentată de hidrogen la suprafața lor, explozie denumită nova. Stelele solitare cu
Supernovă () [Corola-website/Science/304000_a_305329]
-
declanșa fuziunea nucleară a carbonului. Centrele stelare ale căror surse de energie se epuizează complet se prăbușesc când limita lor depășește limita Chandrasekhar, iar piticele albe se aprind atunci când se apropie de această limită (aproximativ 1,38 de mase solare). Piticele albe sunt și supuse unui alt tip, mai mic de explozie termonucleară alimentată de hidrogen la suprafața lor, explozie denumită nova. Stelele solitare cu o masă sub o limită de aproximativ nouă mase solare, cum ar fi chiar Soarele, evoluează
Supernovă () [Corola-website/Science/304000_a_305329]
-
sunt și supuse unui alt tip, mai mic de explozie termonucleară alimentată de hidrogen la suprafața lor, explozie denumită nova. Stelele solitare cu o masă sub o limită de aproximativ nouă mase solare, cum ar fi chiar Soarele, evoluează în pitice albe fără a deveni supernove. În medie, supernovele apar o dată la fiecare 50 de ani într-o galaxie de dimensiunile Căii Lactee. Ele joacă un rol semnificativ în îmbogățirea mediului interstelar cu elemente de mase mari. Mai mult, undele de șoc
Supernovă () [Corola-website/Science/304000_a_305329]
-
pentru a descrie combinația trăsăturilor asociate în mod normal cu tipurile II și Ib. Există mai multe moduri prin care se poate forma o supernovă de acest tip, dar aceste moduri au toate un mecanism de bază comun. Dacă o pitică albă cu miezul de carbon-oxigen a adunat suficientă materie pentru a atinge limita Chandrasekhar de aproximativ 1,38 mase solare (pentru o stea fără mișcare de rotație), ea nu va mai putea susține cantitatea mare de plasmă cu ajutorul presiunii de
Supernovă () [Corola-website/Science/304000_a_305329]
-
atinsă în mod normal; creșterea temperaturii și a densității din interiorul miezului duc la declanșarea fuziunii carbonului pe măsură ce steaua se apropie de limită (la o distanță de aproximativ 1%), înainte de declanșarea colapsului. În câteva secunde, o porțiune substanțială din materia piticei albe intră în fuziune nucleară, eliberând suficientă energie (1-2 × 10 jouli) pentru a dezlega steaua într-o explozie supernova. Se generează o undă de șoc, materia atingând viteze de ordinul a , aproximativ 3% din viteza luminii. Apare și o creștere
Supernovă () [Corola-website/Science/304000_a_305329]
-
stele începe acum să se micșoreze, întrucât cele două stele ajung să aibă o coroană comună. Giganta își expulzează apoi propria coroană, pierzând masă până în momentul în care nu mai poate continua fuziunea nucleară. În acest punct, ea devine o pitică albă, compusă mai ales din carbon și oxigen. În cele din urmă, și cea de-a doua stea iese de pe secvența principală, devenind gigantă roșie. Materia expulzată de giganta roșie este însă adunată prin acreție de pitica albă, ceea ce cauzează
Supernovă () [Corola-website/Science/304000_a_305329]
-
ea devine o pitică albă, compusă mai ales din carbon și oxigen. În cele din urmă, și cea de-a doua stea iese de pe secvența principală, devenind gigantă roșie. Materia expulzată de giganta roșie este însă adunată prin acreție de pitica albă, ceea ce cauzează creșterea masei celei din urmă. Un alt model de formare a exploziilor de tip Ia implică fuziunea a două pitice albe, masa combinată depășind pentru scurt timp limita Chandrasekhar. O pitică albă poate prelua materie și de la
Supernovă () [Corola-website/Science/304000_a_305329]
-
de pe secvența principală, devenind gigantă roșie. Materia expulzată de giganta roșie este însă adunată prin acreție de pitica albă, ceea ce cauzează creșterea masei celei din urmă. Un alt model de formare a exploziilor de tip Ia implică fuziunea a două pitice albe, masa combinată depășind pentru scurt timp limita Chandrasekhar. O pitică albă poate prelua materie și de la alte tipuri de stele companion, inclusiv de la o stea din secvența principală (dacă orbita este suficient de mică). Supernovele de tip Ia descrie
Supernovă () [Corola-website/Science/304000_a_305329]
-
este însă adunată prin acreție de pitica albă, ceea ce cauzează creșterea masei celei din urmă. Un alt model de formare a exploziilor de tip Ia implică fuziunea a două pitice albe, masa combinată depășind pentru scurt timp limita Chandrasekhar. O pitică albă poate prelua materie și de la alte tipuri de stele companion, inclusiv de la o stea din secvența principală (dacă orbita este suficient de mică). Supernovele de tip Ia descrie o curbă de lumină caracteristică după explozie. Luminozitatea este generată de
Supernovă () [Corola-website/Science/304000_a_305329]
-
a observat creșterea cantității de fier-60 în rocile de pe fundul Oceanului Pacific. Supernovele de tip Ia ar putea fi, potențial, cele mai periculoase dacă au loc suficient de aproape de Pământ. Întrucât supernovele de tip Ia apar din stelele slabe din categoria piticelor albe, este posibil ca o supernovă ce ar putea afecta Pământul să apară pe neprevăzute într-un sistem solar care nu a fost bine studiat. O teorie sugerează că o supernovă de tip Ia ar trebui să fie mai aproape de
Supernovă () [Corola-website/Science/304000_a_305329]
-
ele considerate posibile precursoare ale unei supernove în viitorul apropiat. Cea mai apropiată stea-candidat de supernovă este IK Pegasi (HR 8210), aflată la 150 ani-lumină. Acest sistem binar cu orbită mică constă dintr-o stea din secvența principală și o pitică albă, aflate una de alta la o distanță de 31 milioane de kilometri. Pitica are o masă estimată de 1,15 ori masa Soarelui. Se estimează că după câteva milioane de ani, pitica albă ar putea aduna prin acreție masa
Supernovă () [Corola-website/Science/304000_a_305329]
-
de supernovă este IK Pegasi (HR 8210), aflată la 150 ani-lumină. Acest sistem binar cu orbită mică constă dintr-o stea din secvența principală și o pitică albă, aflate una de alta la o distanță de 31 milioane de kilometri. Pitica are o masă estimată de 1,15 ori masa Soarelui. Se estimează că după câteva milioane de ani, pitica albă ar putea aduna prin acreție masa critică pentru a deveni o supernovă de tip Ia.
Supernovă () [Corola-website/Science/304000_a_305329]
-
o stea din secvența principală și o pitică albă, aflate una de alta la o distanță de 31 milioane de kilometri. Pitica are o masă estimată de 1,15 ori masa Soarelui. Se estimează că după câteva milioane de ani, pitica albă ar putea aduna prin acreție masa critică pentru a deveni o supernovă de tip Ia.
Supernovă () [Corola-website/Science/304000_a_305329]
-
asociate cu galaxiile apropiate lor, și care împreună formează lanțuri și arce: acestea par a fi regiuni în care se formează intensiv stele. Altele par a fi quasari îndepărtați. Astronomii au eliminat inițial posibilitatea ca unele obiecte punctiforme să fie pitice albe, deoarece sunt prea albastre pentru a fi consistente cu teoriile privind evoluția piticelor albe, teorii considerate valabile la acea vreme. Totuși, lucrări mai recente au arătat că multe pitice albe devin albastre cu trecerea timpului, dând suport ideii că
Hubble Deep Field () [Corola-website/Science/311775_a_313104]
-
a fi regiuni în care se formează intensiv stele. Altele par a fi quasari îndepărtați. Astronomii au eliminat inițial posibilitatea ca unele obiecte punctiforme să fie pitice albe, deoarece sunt prea albastre pentru a fi consistente cu teoriile privind evoluția piticelor albe, teorii considerate valabile la acea vreme. Totuși, lucrări mai recente au arătat că multe pitice albe devin albastre cu trecerea timpului, dând suport ideii că HDF ar conține și pitice albe. Datele din HDF au furnizat un material extrem de
Hubble Deep Field () [Corola-website/Science/311775_a_313104]
-
au eliminat inițial posibilitatea ca unele obiecte punctiforme să fie pitice albe, deoarece sunt prea albastre pentru a fi consistente cu teoriile privind evoluția piticelor albe, teorii considerate valabile la acea vreme. Totuși, lucrări mai recente au arătat că multe pitice albe devin albastre cu trecerea timpului, dând suport ideii că HDF ar conține și pitice albe. Datele din HDF au furnizat un material extrem de bogat pentru cosmologi. În 2005, fuseseră publicate 400 de lucrări pe baza HDF. Una dintre cele
Hubble Deep Field () [Corola-website/Science/311775_a_313104]
-
albastre pentru a fi consistente cu teoriile privind evoluția piticelor albe, teorii considerate valabile la acea vreme. Totuși, lucrări mai recente au arătat că multe pitice albe devin albastre cu trecerea timpului, dând suport ideii că HDF ar conține și pitice albe. Datele din HDF au furnizat un material extrem de bogat pentru cosmologi. În 2005, fuseseră publicate 400 de lucrări pe baza HDF. Una dintre cele mai fundamentale descoperiri a fost descoperirea unui mare număr de galaxii a căror deplasare spre
Hubble Deep Field () [Corola-website/Science/311775_a_313104]
-
întrebări asupra naturii materiei întunecate, care pare a fi nedetectabilă dar care observațiile efectuate sugerează că reprezintă 90% din masa universului. A existat o teorie că materia întunecată constă din obiecte MACHO (în ) — obiecte neluminoase dar masive, cum ar fi piticele roșii și planetele din regiunile exterioare ale galaxiilor. HDF a arătat, însă, că nu există un număr semnificativ de pitice roșii în regiunile exterioare ale galaxiei noastre. HDF a reprezentat un punct de cotitură în cosmologia observațională și încă rămân
Hubble Deep Field () [Corola-website/Science/311775_a_313104]