553 matches
-
receptări, trebuie să avem în vedere o adevărată polifonie de tip bahtinian. Într-un spectacol de calitate, această polifonie este potențată de gradul înalt de semioticitate al fiecărui obiect, gest, element de decor, fond muzical sau variație de ecleraj. Această polifonie, esențială în teatru, justifică o mai atentă tratare a monologului ce dezvăluie, cel mai adesea, identitatea multiplă sau cu potențe de multiplicitate, proprie unui personaj. Un exemplu binecunoscut: pe drumul de întoarcere spre palatul stăpânului său, Sosie (din Amphitryon-ul molieresc
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
în calitate de brav luptător, regină și alter ego admirativ. Don Rodrigue este, în primul său monolog din Cidul, o ființă scindată: fiul, apărător al valorilor clanului aristocratic trebuie să înăbușe ezitările tânărului îndrăgostit etc. Pentru a reda aceste forme subtile ale polifoniei teatrale, actorul este mult mai mult decât un simplu locutor. De pildă, un rol important îi revine modului în care intonează și expresiei chipului în momentul în care vrea să dea o turnură ironică unei replici. Din punctul de vedere
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
ironice, locutorul se disociază de acele gânduri sau vorbe. Chiar dacă teoriile lui Sperber și Wilson au fost contestate, ele au avut meritul semnalării prezenței celuilalt în discursul eului. Și alți cercetători au analizat ironia ca pe un fenomen privilegiat de polifonie enunțiativă. Dominique Maingueneau observă că acest fenomen este posibil datorită specificității limbilor naturale ce amestecă continuu discursul și metadiscursul. Categorii privilegiate de manifestare a subiectivității, adjectivele, adverbele, anumite întrebuințări stilistice ale substantivului au ocazionat apariția distincției pertinente dintre clasificare și
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
tradițională) sau la câteva principii de organizare foarte generoase (ca în structuralism), ci se constituie într-un adevărat instrument de investigație. Făcând o analiză din punctul de vedere al enunțării, descoperim fenomene lingvistice de o mare finețe (modalități, discurs indirect, polifonie, temporalitate, determinare temporală, meta-enunțare...), în care referința la lume și înscrierea partenerilor enunțării în discurs se întrepătrund. Or, literatura mizează enorm pe aceste detalii lingvistice, pe care un comentariu tradițional nu-și poate permite să le analizeze. În plus, reflectarea
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
noi. În casa aceasta restaurată și al cărui lux încă proaspăt contrasta cu exteriorul învechit al tuturor celorlalte, un ochi atent ar fi putut îndată ghici gândurile meschine și desăvârșita mulțumire-de-sine a micului negustor retras din afaceri 141. Capitolul 4 POLIFONIA Problematica polifoniei se referă la identitatea subiectului enunțării. Teza pe care o contracarează este cea conform căreia un enunț nu ar proveni decât dintr-o singură sursă, numită fie "locutor", fie "subiect vorbitor", fie "enunțător"..., sursă unică în care s-
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
casa aceasta restaurată și al cărui lux încă proaspăt contrasta cu exteriorul învechit al tuturor celorlalte, un ochi atent ar fi putut îndată ghici gândurile meschine și desăvârșita mulțumire-de-sine a micului negustor retras din afaceri 141. Capitolul 4 POLIFONIA Problematica polifoniei se referă la identitatea subiectului enunțării. Teza pe care o contracarează este cea conform căreia un enunț nu ar proveni decât dintr-o singură sursă, numită fie "locutor", fie "subiect vorbitor", fie "enunțător"..., sursă unică în care s-ar contopi
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
roluri trebuie să fie operată și deoarece ea este cea care ne permite să explicăm un anumit număr de fenomene lingvistice din limba obișnuită și a fortiori din discursul literar, care presupune un tip mai complex de comunicare. Noțiunea de "polifonie", împrumutată din lucrările lui M. Bahtin 143, a fost dezvoltată mai întâi de O. Ducrot ca instrument de analiză pentru acele enunțuri în care în discursul aceluiași enunțător se fac auzite mai multe "voci"144. În viziunea lui Ducrot 145
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
M. Bahtin 143, a fost dezvoltată mai întâi de O. Ducrot ca instrument de analiză pentru acele enunțuri în care în discursul aceluiași enunțător se fac auzite mai multe "voci"144. În viziunea lui Ducrot 145, în toate teoriile despre polifonia lingvistică se regăsesc "trei teze": "diferențierea între subiectul vorbitor ("empiric" sau "real"), înțeles ca producătorul efectiv al enunțului, adică ființa psihosociologică căreia i se atribuie o origine [...], și locutorul, adică ființa pe care sensul enunțului o prezintă ca fiind responsabilă
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
narativă de acest fel. Poziția autorului dramatic față de enunțurile personajelor sale este total diferită. Nu putem vorbi despre "discurs direct", atâta vreme cât autorul este absent și își lasă personajele să dialogheze singure. Acest dispozitiv se bazează pe un alt tip de polifonie, în care "subiectul vorbitor" (actorul care joacă rolul) diferă de "locutor" (rolul): cea care vorbește este La Champmeslé, însă cea care se face responsabilă de aceste cuvinte este Atalide. Teatrul constituie deci un mod aparte de enunțare literară, care, în ciuda
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
cel care se angajează prin enunțarea sa este "locutorul-L", pe când în (2) doar "locutorulλ" intră în calcul: este vorba despre eu în calitate de persoană despre care se vorbește, și nu de locutor responsabil de enunțul său. 4.4. Ironie și polifonie Problematica polifoniei permite, de asemenea, abordarea unor fenomene importante, cum ar fi discursul indirect, la care vom reveni în detaliu, sau ironia. Ironia face în genere parte din "tropii" retoricii tradiționale, alături de metaforă, hiperbolă, litotă. În toate aceste cazuri se
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
se angajează prin enunțarea sa este "locutorul-L", pe când în (2) doar "locutorulλ" intră în calcul: este vorba despre eu în calitate de persoană despre care se vorbește, și nu de locutor responsabil de enunțul său. 4.4. Ironie și polifonie Problematica polifoniei permite, de asemenea, abordarea unor fenomene importante, cum ar fi discursul indirect, la care vom reveni în detaliu, sau ironia. Ironia face în genere parte din "tropii" retoricii tradiționale, alături de metaforă, hiperbolă, litotă. În toate aceste cazuri se consideră că
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
o "mențiune", înseamnă a considera că ea nu este o antifrază în care s-ar afirma "contrariul" sensului literal, ci mențiunea opiniei unui locutor care ar spune ceva deplasat. Pornind de la această "mențiune" putem glisa către ideea, fundamentală pentru înțelegerea polifoniei, conform căreia în ironie se face auzit un punct de vedere distinct de cel al locutorului: din această perspectivă, o enunțare ironică pune în scenă un personaj care ar enunța ceva deplasat și de care enunțătorul s-ar distanța prin
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
la niveluri distincte: alocutarul imediat, iezuitul, și cititorii scrisorilor. Recurgând la ironie, locutorul poate să producă enunțuri interpretabile pe două planuri în același timp: preotul iezuit le interpretează ca fiind serioase, la nivelul structurii de suprafață, în timp ce cititorii pamfletului percep polifonia în mod ironic. Găsim o ilustrare fidelă în următorul fragment, în care iezuitul laudă binefacerile cazuisticii: Dar, fără să ne îndepărtăm de subiectul nostru, ascultă și pasajul următor luat din paterul Gaspard Hurtado, De sub. pecc. diff., 9, citat de Diana
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
teorie a ironiei trebuie să explice de ce enunțul ironic este exprimat în mod direct (nu este un citat), fără ca acest lucru să însemne că este asumat de subiectul enunțării. Această combinație ciudată de adeziune și respingere poate fi analizată ca polifonie, dar și ca enunțare paradoxală, autodistrugătoare, în care subiectul își invalidează propria enunțare. Astfel, pentru A. Berrendonner, "a fi ironic nu înseamnă să te înscrii în mod fals, mimetic, împotriva actului de vorbire anterior sau virtual, în orice caz exterior
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
arată ca semn. Spre deosebire de ironie, care este inseparabilă de dorința deriziunii (eventual îndreptată chiar împotriva enunțătorului), punerea între ghilimele arată doar că un cuvânt sau un grup de cuvinte nu sunt folosite în mod corespunzător. Nu este vorba propriu-zis de polifonie, care ar implica punctele de vedere a două instanțe diferite, ci de un decalaj pe care enunțarea îl introduce între două imagini distincte ale enunțătorului, oferite în același timp: una își asumă expresia între ghilimele, cealaltă o refuză. Să analizăm
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
de el176. În ultima replică a Silviei, grupul nominal "galantul bourguignon" este întrebuințat atât ca folosire, cât și ca mențiune, fiind citat și asumat. 4.8. Captare și subversiune Parodia poate fi și ea analizată din punctul de vedere al polifoniei. G. Genette 177 distinge trei specii de parodie satirică: parodia minimală: "a relua literal un text cunoscut pentru a-i da o nouă semnificație"178; de exemplu când Arnolphe din Școala nevestelor (versul 642) reia un vers dintr-o tragedie
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
Cap. al V-lea, în cadrul unei teorii a fenomenelor de "mențiune", subliniază caracterul paradoxal al ironiei.) DUCROT O., 1984 Le Dire et le Dit, Minuit Paris. (Capitolul al VIII-lea, "Esquisse d'une théorie polypho-nique de l'énonciation", dezvoltă problematica polifoniei.) 1978 L'Ironie, colecția "Linguistique et sémiologie", 2, Presses Universitaires de Lyon. (Culegere de articole despre diversele aspecte ale ironiei, analizate dintr-o perspectivă non-polifonică). Exerciții ▪ 4.1. Analizați ironia și parodia în următoarea dezbatere din incipitul cărții Candid de
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
-l ducă în brațe la culcare după ce stătea la masă cu niscaiva confrați. Cunoștea destul de binișor teologia; și când se plictisea de citit pe sfântul Augustin, petrecea cu Rabelais; așa că toată lumea îl vorbea de bine180. ▪ 4.2. Analizați fenomenele de polifonie din următorul fragment din Marivaux: LIZETA: O, doamnă, din moment ce vă apărați pe tonul acesta și sunteți chiar pe cale de a vă supăra, nu mai am nimic de spus. SILVIA: Din moment ce mă apăr pe tonul acesta! Dar ce înseamnă tonul cu
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
său. Intră în rândul preoțimii în târgul B... ( a fi în camerie înseamnă a avea camera ta la un burghez care îți dă, la un preț de... supa pe pîine)183. Capitolul 5 DISCURSUL RAPORTAT Cea mai evidentă manifestare a polifoniei lingvistice este ceea ce numim, în mod tradițional, discurs raportat 184, adică diversele moduri de reprezentare, într-o enunțare, a unui alt act de enunțare. De fapt, nu se pune problema raportării unui enunț, ci a unei enunțări, care implică o
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
atribui niciunui singur narator, nici unui singur autor al celor raportate. Chiar dacă, la o primă abordare, ar părea utilă o caracterizare negativă a discursului indirect liber, aici trebuie avut în vedere un mod de enunțare original, care se sprijină exclusiv pe polifonie. Continuând perspectivele lui M. Bahtin 197, se admite, de comun acord, că acest tip de citat face să se audă două "voci" indisolubil amestecate, cea a naratorului și cea a personajului: "În aceeași construcție lingvistică, există accentele a două voci
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
du Seuil, Paris. (Prezentarea tehnicilor literare care permit descrierea stărilor de conștiință ale personajelor într-o narațiune.) DUCROT O., 1984 Le Dire et le Dit, éditions de Minuit, capitolul al VIII-lea. (Discursul raportat este evocat în cadrul general al teoriei "polifoniei".) PHILIPPE G., 1997 Le Discours en soi. La représentation du discours intérieur dans les romans de Sartre, H. Champion, Paris. (Plecând de la cazul lui Sartre, o largă reflecție asupra problemelor puse de monologul interior în ficțiunea literară.) ROSIER L., 1999
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
321 "povestire" (vs "discurs"), 103 paragraf, 297 parodie, 196 partitiv (articol ~), 267 pastișă, 196 perfect compus, 106 perfect simplu, 91 perfectiv, 104 persoană, 70 plan embraiat (vs non~embraiat), 113 plan secund vs prim-plan, 144 plural, 268 poetică, 43 polifonie, 167 povestire (vs narațiune), 104 prezent al narațiunii, 129 prezent istoric, 129 prim-plan (vs plan secund), 144 progresie tematică, 306 pronominalizare, 319 propriu (substantiv ~), 319 prospectiv, 110 pseudo-iterativ, 160 pseudonim, 172 public (vs cititor), 171 punct de vedere, 85
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
Essai de philosophie du langage et de l'esprit sur la signification des énonciations, Mardaga Liège, 1988. 143 A se vedea T. Todorov, Mikhaïl Bachtine,le principe dialogique, Éd. du Seuil, Paris, 1981. 144 În Franța, fenomenele care țin de polifonie au fost problematizate de două teorii, cea a lui O. Ducrot și cea a lui A. Culioli. Pentru a nu ne complica prezentarea descriind teorii care nu coincid complet, vom privilegia poziția lui Ducrot, mai accesibilă, care face adesea apel
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
distinguer énonciateur et locuteur dans une théorie énonciative", DRLAV, nr. 30, 1984. Conceptualizarea lui Ducrot a evoluat referitor la acest subiect; în acest capitol o urmărim pe cea din Le Dire et le Dit (Ed. Minuit, Paris, 1984). Reflecția asupra polifoniei, și în special asupra polifoniei literare, a fost detaliată în mod considerabil de lucrările "polifoniștilor scandinavi" din jurul lui H. Nolke; ei publică în Danemarca o revistă, Polifonia lingvistică și literară. 145 "Quelques raisons de distinguer "locuteurs" et "énonciateurs"", în Polifonia
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
une théorie énonciative", DRLAV, nr. 30, 1984. Conceptualizarea lui Ducrot a evoluat referitor la acest subiect; în acest capitol o urmărim pe cea din Le Dire et le Dit (Ed. Minuit, Paris, 1984). Reflecția asupra polifoniei, și în special asupra polifoniei literare, a fost detaliată în mod considerabil de lucrările "polifoniștilor scandinavi" din jurul lui H. Nolke; ei publică în Danemarca o revistă, Polifonia lingvistică și literară. 145 "Quelques raisons de distinguer "locuteurs" et "énonciateurs"", în Polifonia lingvistică și literară, nr. 3
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]