255 matches
-
acestei prejudecăți clasicizante, „autorul Paginilor bizare face parte din categoria celor care se citesc cu resentiment, și așa se face că aproape unanimitatea criticii românești s-a constituit ca supra-eu colectiv, taxînd-o ca bufonerie și minimalizînd-o”. Refuzul justificat al conservatorismului protocronist nu justifică însă și delirul apologetic al autorului: „opera lui Urmuz (...) este, în contextul românesc, marea, deznădăjduita, eroica Negație. Poziția sa este, din acest punct de vedere, funcțional omoloagă cu locul pe care îl ocupă, în culturile respective, marii torturați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în contextul românesc, marea, deznădăjduita, eroica Negație. Poziția sa este, din acest punct de vedere, funcțional omoloagă cu locul pe care îl ocupă, în culturile respective, marii torturați, un Blake, un Dostoievski, un Kafka”... Tot pe linie semiotică (dar colorate „protocronist” și, totodată, „textualist”) se înscriu și interpretările lui Marin Mincu din studiul introductiv la antologia Avangarda literară românească. Citînd manifestul apologetic al lui Geo Bogza din revista unu, în care Urmuz era pus pe același plan cu Eminescu, Mincu apreciază
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
noi... Odată aclimatizat însă (după 1985), cei mai mulți „optzeciști” ajung să respingă textualismul (fără a se autointitula, obligatoriu, postmoderni!), sesizînd caracterul său marginal, excentric, excesiv-tehnicist și steril, bref — contraproductiv. La fel de contraproductivă s-a dovedit a fi însă și invocarea — cu argumente protocroniste! — a „textualismului” urmuzian, în plină bătălie cultural-politică între sincronism și protocronism... Analizele din Arca lui Noe despre „Arghezi & Urmuz” duc mai departe observațiile lui Nicolae Balotă, polemizînd cu prejudecățile criticii tradiționale de autoritate. Primii vizați sînt G. Călinescu și Tudor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
odată cu ceea ce Marin Mincu numește „clasicizarea” avangardei interbelice. În condițiile unui regim totalitar precum cel ceaușist, asimilarea în cauză are însă niște date cu totul particulare. Recuperării „estetice”, „umaniste” și „marxizante” i se adaugă, la începutul deceniului nouă, o recuperare protocronistă tot mai accentuată. În numărul 3 pe 1983, apare sub egida revistei Manuscriptum o publicație realizată de Nichita Stănescu, Adrian Bota și Adrian Hoajă, editată de Al. Oprea și intitulată — pe urmele revistei din 1928 a lui Geo Bogza — Urmuz
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
viu, s-a pierdut uriaș din tainicul său spirit patriotic, cînd se scuza într-o scrisoare de familie că nu a putut lua parte la întîia parte a războiului mondial din pricina repartizării lui ordonate ca ofițer în administrația harnașamentelor”. Recuperarea protocronistă este explicită în chapeau-ul redacțional „Un caz limită” care preia un fragment din Marin Mincu („Urmînd brusc unei tradiții literare folclorice, avangardismul românesc este, cum ar spune Edgar Papu, protocronic prin Urmuz”), ajungînd la interogații patetic-retorice de genul: „Cum a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
cutare sau cutare stil au fost lansate de un scriitor român înaintea unui confrate francez sau britanic”, invocînd, ca pe o scuză, complexul culturilor mici: „Aceasta (...) e soarta dramatică și ingrată a tuturor culturilor de limbă mică”. Însă - pe urmele protocronistului Paul Anghel, abundent citat — întregul eseu pornește de la postularea „rădăcinilor folclorice” ale creației urmuziene. Ceea ce își propune să arate Constantin Crișan e că suprarealismul european nu e incompatibil cu mitul și cu folclorul autohton (în cazul de față, „basmul absurd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
a produs în mai mulți timpi, sub presiunea unor contexte culturale și ideologice favorabile: 1) recuperarea estetică și „umanistă” din perioada așa-numitei destinderi poststaliniste pe fondul clasicizării europene a avangardelor și al emergenței europene a literaturii absurdului; 2) recuperarea protocronistă (în anii ’80) a „precursorilor” avangardiști autohtoni ca expresie a priorității unei culturi naționale mici în fața dominației marilor puteri; 3) apariția unei noi paradigme artistice (de tip postmodern) în România deceniului nouă și integrarea estetică a revoluției avangardiste în tradiția
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de ruptură și negare radicală a tradiției instituționalizate), introdusă de Marin Mincu în prelungirea teoriilor lui Angelo Guglielmi și ale Gruppo ’63 (Avangardismul poetic românesc, 1983), va fi oarecum marginalizată. (Ovidiu Morar vede în această propunere teoretică „o nouă teorie protocronistă”; de fapt, e vorba chiar de cea „veche”, adeziunea lui Marin Mincu la protocronism avînd incidențe vădite în teoriile sale asupra avangardismului, experimentalismului și textualismului autohton). Cu excepția unor experimentatori radicali ai limbajului, tributari tel-quel-ismului și neoavangardelor europene ale anilor ’60
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
spiritualiștii autohtoniști de la Gîndirea) fusese cu adevărat recunoscută în România abia la două decenii după impunerea ei în afară. În fine, atît recuperarea „umanist-socialistă” a avangardei istorice (petrecută parțial și tardiv, în anii ’60-’70), cît și - mai ales - cea „protocronistă” din anii ’80 se cuvine a fi reinterpretate - prin prisma amintitului complex al periferiei - și în termeni de rentabilitate simbolică, în acord cu politica de stat a regimului Ceaușescu. Cazul Urmuz - mit fondator și obiect de cult al avangardei istorice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ar putea fi reprezentat de procesul asimilării/instituționalizării critice a avangardei. Sub acest aspect, capitolele metacritice și, mai ales, studiul despre receptarea lui Urmuz încearcă să urmărească procesul legitimării interne și externe a fenomenului avangardist, complexele „sincroniste” sau, după caz, „protocroniste” implicate în recuperarea critică a acestuia, precum și căile de asimilare a noutății artistice radicale. Bibliografie Ediții. Beletristică, antologii Antologia literaturii române de avangardă, ediție de Sașa Pană, studiu introductiv de Matei Călinescu, Editura pentru Literatură, București, 1969 Antologie de proză
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
dă ca exemplu de receptare critica, neunivocă a revistei Contrafort. Ce să spun? În cazul acesta destul de potrivită mi se pare expresia: spune-mi pe cine citești, ca să te înțeleg mai bine. Noua revistă română este cunoscută drept o publicație protocronistă, național-comunistă, și a afirma public că îi urmărești elucubrațiile este descalificant. Iată ce scrie același Alex. Ștefănescu (citat de Samson Noah drept un critic vehement și cu credibilitate, al optzecismului - lucru neadevărat în parte, pentru că Alex. Ștefănescu a semnat cronici
Intelectualul ca diversiune. Fragmente tragicomice de inadecvare la realitate by Vasile Gârneț () [Corola-publishinghouse/Science/2015_a_3340]
-
Samson Noah drept un critic vehement și cu credibilitate, al optzecismului - lucru neadevărat în parte, pentru că Alex. Ștefănescu a semnat cronici foarte pozitive la cărțile poeților tineri basarabeni, postmoderniști declarați) despre Noua revistă română: „Stilul este, bineînțeles, acela al revistei protocroniste de altădată (e vorba de Luceafărul de până la 1989 - n. n.). Însăși ideea de a folosi moaștele unor personalități din istoria culturii naționale (Noua revistă română este titlul unei publicații interbelice a lui C. Rădulescu-Motru - n.n.) pentru a justifica acțiuni ignobile
Intelectualul ca diversiune. Fragmente tragicomice de inadecvare la realitate by Vasile Gârneț () [Corola-publishinghouse/Science/2015_a_3340]
-
până la 1989 - n. n.). Însăși ideea de a folosi moaștele unor personalități din istoria culturii naționale (Noua revistă română este titlul unei publicații interbelice a lui C. Rădulescu-Motru - n.n.) pentru a justifica acțiuni ignobile provine din arsenalul propagandiștilor PCR. Ca și protocroniștii, realizatorii Noii reviste române practică, apoi, sustragerea de la asumarea răspunderii pentru infestarea climatului literar cu ideologia lor național-comunistă și antieuropeană.” (vezi România literară nr.23, 12-18 iunie, 1996). Îi sugerez, fără malițiozitate, lui Samson Noah și Mesagerului să-și revizuiască
Intelectualul ca diversiune. Fragmente tragicomice de inadecvare la realitate by Vasile Gârneț () [Corola-publishinghouse/Science/2015_a_3340]
-
moment, decretând "marea adunare populară de la Alba Iulia, care a proclamat unirea Transilvaniei la patria mamă" drept apogeu al istoriei naționale 245. Următoarele festivități de amploare datează din anii 1978, 1983 și 1988, fiind asociate tot mai strâns cu obsesia protocronistă a lui Nicolae Ceaușescu. Prima dintre ele pare să fi fost și cea mai extinsă. În publicațiile vremii 246, dar și în școli 247, momentul a fost marcat cu insistență. Următoarea aniversare de proporții nu a mai lăsat nici o îndoială
Didactica apartenenţei: istorii de uz şcolar în România secolului XX by Cătălina Mihalache () [Corola-publishinghouse/Science/1404_a_2646]
-
acordat un spațiu considerabil tehnicilor romane în general și, în contextul campaniilor militare din Dacia, a găsit ocazia să aducă în discuție și podul de peste Dunăre, bine susținut de o reconstituire ilustrată. De la bun început, el s-a opus reflexului protocronist care a dat naștere denumirii "Drobeta Turnu Severin", separând clar cele două realități istorice, cumulate sub același nume. A explicat apoi originea greacă a arhitectului, în corelație cu întinderea Imperiului roman, lăsând cititorilor să înțeleagă că acel pod a fost
Didactica apartenenţei: istorii de uz şcolar în România secolului XX by Cătălina Mihalache () [Corola-publishinghouse/Science/1404_a_2646]
-
anxios heraclitian și totodată un cioranian ce veștejește cu predilecție provincialismul ca simptom devastator al unei posibile patologii culturale. De la înălțimea unei perspective "monarhice, inventariază în această stranie republică a literelor păcate veniale și mortale, cum ar fi veleitarismul, reveria protocronistă, furtul de idei, imobilismul, lipsa de vlagă și onestitatea în a-și impune valorile la scară universală. În contra acestui tip de comoditate conservatoare, Marian Mincu și-ar fi lansat metoda ce îmbină teoria telquel-istă a textului cu semiologia italiană și
Fără menajamente : critici, istorici literari şi eseişti români by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1441_a_2683]
-
scriitori cu funcții în diversele foruri culturale sau jurii ca de pildă despre inevitabilul N. Manolescu care și-ar fi început cariera critică în siajul scrisului călinescian, pe când toată lumea știe că autorul "Lecturilor infidele" a fost omul antifascistului, național-ateistului și protocronistului George Ivașcu) este totuși una cât se poate de fertilă: spiritul critic în literatură trebuie să se radicalizeze, să iasă de sub o așa-zisă anestezie, de sub reflexe apologetice și hagiografice, să se debaraseze de praznice și felurite conclave de recondiționare
Fără menajamente : critici, istorici literari şi eseişti români by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1441_a_2683]
-
sunt deloc secrete: Ion Lăncrăjan, Mihai Ungheanu, Dan Zamfirescu, care au pledat foarte mult pe ideea națională, folosind-o de fapt, ca pe un alibi"231. O zonă parțial liberă de comunism o constituie Uniunea Scriitorilor. "Opoziția activă, față de ideile protocroniste și. în general, față de megalomania naționalist-comunistă este asigurată de gruparea de la "România literară", adevărata elită a intelectualității românești, de unele reviste din provincie (printre care, "Convorbiri literare", din Iași, "Ramuri", din Craiova), de emisiunile literare ale postului de radio Europa
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
apărarea identității naționale...". După căderea regimului comunist, cele două direcții, protocronismul și modernismul, au fost asimilate ca stânga și dreapta, existând însă confuzii în suprapunerea celor două perechi (Kitschelt 1992). După cum mărturisea Katherine Verdery (1994, 156-157), "adversarii îi legau pe protocroniști de extrema dreaptă din anii interbelici, pentru că extremele lor naționaliste erau similare; totuși, această etichetare atrăgea rareori după sine autoetichetarea lor cu stânga (etichetă pe care puțini erau dispuși să o revendice). Mai mulți protocroniști mi-au argumentat, totuși, că
Voturi și politici : dinamica partidelor românești în ultimele două decenii by Sergiu Gherghina () [Corola-publishinghouse/Science/1101_a_2609]
-
156-157), "adversarii îi legau pe protocroniști de extrema dreaptă din anii interbelici, pentru că extremele lor naționaliste erau similare; totuși, această etichetare atrăgea rareori după sine autoetichetarea lor cu stânga (etichetă pe care puțini erau dispuși să o revendice). Mai mulți protocroniști mi-au argumentat, totuși, că protocroniștii erau stânga; iar un adversar al lor s-a autonumit parte a dreptei". Confuzia doctrinară din primii ani ai tranziției românești a fost puternic exploatată de reprezentanții fostului regim convertiți la democrație. Iată cum
Voturi și politici : dinamica partidelor românești în ultimele două decenii by Sergiu Gherghina () [Corola-publishinghouse/Science/1101_a_2609]
-
de extrema dreaptă din anii interbelici, pentru că extremele lor naționaliste erau similare; totuși, această etichetare atrăgea rareori după sine autoetichetarea lor cu stânga (etichetă pe care puțini erau dispuși să o revendice). Mai mulți protocroniști mi-au argumentat, totuși, că protocroniștii erau stânga; iar un adversar al lor s-a autonumit parte a dreptei". Confuzia doctrinară din primii ani ai tranziției românești a fost puternic exploatată de reprezentanții fostului regim convertiți la democrație. Iată cum comenta Alina Mungiu Pippidi (2002, 110-111
Voturi și politici : dinamica partidelor românești în ultimele două decenii by Sergiu Gherghina () [Corola-publishinghouse/Science/1101_a_2609]
-
Concluzii Pornind de la această scurtă rememorare a ceea ce s-a întâmplat, cu scuze față de cei pe care i-am omis, putem trage câteva concluzii. În primul rând, postcomunismul românesc a moștenit cel puțin un vechi clivaj, cel dintre moderniști și protocroniști, regăsit în cel dintre partidele neocomuniste și cele anticomuniste. Din păcate, disputa dintre cele două părți continuă, fiincă gesturile ce ar fi dus la dispariția ei (adoptarea legii lustrației, despăgubirea victimelor securității ca poliție politică și condamnarea individuală a securiștilor
Voturi și politici : dinamica partidelor românești în ultimele două decenii by Sergiu Gherghina () [Corola-publishinghouse/Science/1101_a_2609]
-
în adevăr, la o saturație în raport cu abuzul de istorie, mit, figuri proeminente, oraculare, susceptibile de a fi, la un moment dat, respinse, detestate. Chiar și atunci când un atare discurs este mai elaborat, ca în cazul lui Edgar Papu, pe linie protocronistă, el ajunge să aibă efecte nocive, pe o scară mai largă, prin contaminări și distorsiuni. Un abuz de istorie și de figuri mitice se întâmplă chiar sub ochii noștri, tot din motive politice, pentru a se anexa anumite tradiții la
[Corola-publishinghouse/Science/1469_a_2767]
-
române, pe toate terenurile vieții politice, sub înțeleapta domnie de patruzeci de ani a lui Carol-cel-Mare". Involuntara și sinistra expresivitate a acestui limbaj de lemn atît de cunoscut generației mele l-ar putea propune pe Caragiale ca un exemplu de protocronist dacă ne raportăm la Carol al II-lea și Ceaușescu și, mai ales, dacă aducem în discuție celebra revistă istorică națională a secolului XIX, în 10 ilustrațiuni intitulată 100 de ani, aranjată de I. L. Caragiale în schimbul sumei de 1000 lei
[Corola-publishinghouse/Science/1499_a_2797]
-
are de regulă ceva din furia adolescentului mai mult decît din seninătatea maturului"). Am dat aceste lungi citate din dorința de a nu simplifica prea mult o interpretare plină de nuanțe a îndelungii polemici între "albii" și "roșii" din trecut, protocroniștii și sincroniștii din perioada comunistă, naționaliști și antinaționaliști. Miturile ar fi (după opinia lui Vintilă Mihăilescu) în aceste cazuri "criterii de afiliere și categorizare socială", iar "discursul mai mult mijloc decît scop", în orice caz "repertoriu de legitimare și de
Mituri și mitologii politice by RAOUL GIRARDET [Corola-publishinghouse/Science/1114_a_2622]