KorAP: Find »[drukola/base=romanitate & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...5 6 7 ...28 >

676 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

locale și la compensarea (parțială) a pierderilor demografice ale Daciei, în urma retragerii romane din 275. O parte a cuvintelor traco-dacice transmise până azi în limba română, prin filieră latină, provine și de la acești daci liberi, asimilați etno-cultural și lingvistic de romanitatea din spațiul carpatic în secolele IV-V.18 În ansamblu, viața social-economică autohtonă reflectă trăsăturile unei societăți cu structuri bine definite, capabilă să obțină o producție agricolă și meșteșugărească importantă, care, din secolul al IV-lea, necesita și folosirea monedei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
să obțină o producție agricolă și meșteșugărească importantă, care, din secolul al IV-lea, necesita și folosirea monedei. Sub aspect cultural-religios, creștinarea a evoluat împreună cu romanizarea, influențându-se reciproc, primirea creștinismului de aceste comunități umane (daci) și asimilarea lor de romanitatea locală are loc în secolele IV-V. În această perioadă, chiar și în mediul rural, romanizarea și creștinismul erau realități consolidate. Datele istorice atestă continuitatea masivă a autohtonilor daco-romani în tot spațiul vechii Dacii. Pe teritoriul fostei provincii se constată

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
față de alogenii migratori din Dacia și față de populațiile limitrofe. Însă, începând cu secolul al V-lea, după invazia hunică, achizițiile romane se pierd, iar civilizația autohtonă (daco-romană), în întregul ei, se "barbarizează" și se uniformizează în tot nordul Dunării. Legăturile romanității din nordul Dunării cu cea din sud Părăsirea Daciei sub împăratul Aurelian (275) n-a însemnat un transfer de populație, ci un transfer de autoritate. Retragerea administrației și a legiunilor nu a însemnat desprinderea din sânul romanității imperiale. Abandonarea provinciei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nordul Dunării. Legăturile romanității din nordul Dunării cu cea din sud Părăsirea Daciei sub împăratul Aurelian (275) n-a însemnat un transfer de populație, ci un transfer de autoritate. Retragerea administrației și a legiunilor nu a însemnat desprinderea din sânul romanității imperiale. Abandonarea provinciei, în 275, nu a fost un eveniment semnificativ, ci anul 602, când Imperiul a părăsit limesul danubian. Între 275-602, Dacia din nordul Dunării s-a aflat în continuare sub dominația (suzeranitatea) politică, economică și culturală a Imperiului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nu se exprima prin guvernator și o administrație civilă, dar prezența sa era reală. Dominația romană atinge apogeul sub Justinian, dar continuă până la Mauriciu.19 Prin urmare, abandonarea Daciei și fixarea limesului pe Dunăre nu a însemnat întreruperea legăturilor cu romanitatea din nordul fluviului, în perioada următoare, ci din ambele părți (sud și nord) au existat interese mari și variate pentru menținerea și dezvoltarea legăturilor, în noua situație istorică creată. Sursele istorice arată că, de la Aurelian până la Justinian, Imperiul a avut

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
al IV-lea, au fost distruse între 435-448, de invaziile repetate ale hunilor lui Attila, instalați în Pannonia. Practic, apărarea romană de pe Dunărea mijlocie și de Jos a fost desființată, tot acum se produce o întrerupere temporară a legăturilor dintre romanitatea nord italică și iliro-pannonică, pe de o parte, și cea din nordul Dunării sudul Daciei, pe de altă parte, care se orientează economic și cultural spre Bizanț. O revenire puternică a stăpânirii romano-bizantine la nordul Dunării are loc în timpul lui

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au distrus multe cetăți romano-bizantine, de la Singidunum până în Dobrogea. Cetatea Sucidava a fost distrusă de un incendiu și nu a fost refăcută niciodată. Apărarea romană pe Dunărea de Jos s-a prăbușit la începutul secolului al VII-lea, iar unitatea romanității răsăritene a fost sfâșiată de avari și de slavi, care s-au așezat statornic în teritoriile romane din sudul Dunării. Cu anul 602, începea o nouă etapă istorică și în viața romanității nord-dunărene.20 Populația autohtonă din regiunile extra-carpatice (sec

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
la începutul secolului al VII-lea, iar unitatea romanității răsăritene a fost sfâșiată de avari și de slavi, care s-au așezat statornic în teritoriile romane din sudul Dunării. Cu anul 602, începea o nouă etapă istorică și în viața romanității nord-dunărene.20 Populația autohtonă din regiunile extra-carpatice (sec. IV-VI d. H.) Retragerea armatei și administrației romane din Dacia a dus la modificarea situației politice din nordul Dunării de jos. Spațiul dacic, în totalitatea sa, cuprindea regiuni cu statut politic

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dar intensificarea circulației monetare bizantine în regiunile extra-carpatice are loc în prima jumătate a secolului al VI-lea, sub domnia lui Justinian. Folosirea monedelor bizantine era firească la populația romanică din nordul Dunării, care întreținea legături comerciale și etno-lingvistice cu romanitatea sud-dunăreană. S-au descoperit tezaure monetare din secolul al VI-lea, la Hotin (Basarabia), Trebiscăuți (Edineț Basarabia), Cudalbi și Movileni (județul Galați), Horgești (județul Bacău). Pentru cunoașterea societăți autohtone din regiunile extra-carpatice, în secolele V-VI, importante sunt și necropolele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
unei mari mase slave în nordul Dunării de Jos și a slăbirii legăturilor cu civilizația romană, după 602. În același timp, deplasările în zonele carpato-dunărene a unor grupuri de populație romanizată din Moesia, Illyricum și Panonia au dus la întărirea romanității în zona de nord a Dunării de Jos. Dobrogea în secolele IV-VI d. H. Moesia inferioară, din care făcea parte Dobrogea, era bine apărată prin fortificațiile aflate de a lungul Dunării, de la Oescus și până la vărsarea în mare. La

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
drept al Dunării, în provinciile ce aparțineau Imperiului, după 275, ca Panonia Inferior, Moesia Superior, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Dalmația, Dardania, Moesia Inferior și Scythia Minor. Întrucât poporul român s-a închegat, deopotrivă, în nordul și în sudul Dunării, în cadrul "romanității răsăritene", este firesc să amintim aici pe toți martirii creștini din aceste provincii, după cum subliniază Pr. Păcurariu în sinteza sa bisericească.17 Astfel, la Sirmium (Mitrovița-Serbia), în Panonia Inferior, au fost martirizați preotul Montanus și soția sa Maxima, înecați în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
obicei păgân. În domeniul funerar, înhumația era predominantă, conform descoperirilor din necropola Sucidavei, din secolul al IV-lea, dar incinerația nu era abandonată, se introduceau monede în mormânt, cutumă religioasă păgână romană. În nordul provinciei Dacia, unde se perpetuează o "romanitate fără Imperiu" (M Bărbulescu), asistăm la supraviețuirea unor credințe tradiționale romane, unii adepți ai păgânismului s-au refugiat la nord de Dunăre în secolul al IV-lea. Infiltrarea unor grupuri de daci liberi, care au activat credințele vechi de substrat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și în teritoriile necucerite de Imperiu, dar factorul decisiv al progresului noii credințe, la sud și est de Carpați, a fost contactul permanent, sub diferite forme (circulație internă, acțiuni politice, stăpâniri periodice, relații economice) al populației din stânga (nordul) Dunării cu romanitatea sud-dunăreană. Pentru autohtoni, răspândirea creștinismului a reprezentat continuarea însușirii unor elemente de civilizație romană, noua credință a fost un mijloc de integrare a etnosului getic (dacic) într-o lume ale cărei valori nu-i erau străine. În secolul al IV

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Imperiul creștin, "sentimentul colectiv" și "voința celor ce-i împărtășeau religia" de a-i fi cetățeni și de a-i îmbrățișa civilizația (Meslin). În felul acesta, apartenența la comunitatea creștină înlătura barierele etnice și propunea o nouă identitate, cea dintre romanitate și creștinism. Paul Orosius spune: creștinii persecutați de Athanarich (regele vizigot) pentru credința în Hristos, cei mai mulți dintre ei "au fugit pe pământ roman, fără teamă de dușmani, cu încredere că mergeau la niște frați". Scrierile din zonă exprimă această realitate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sa. Viața romană la Dunăre era puternică și înfloritoare, episcopatele numeroase o dovedesc.34 Răspândirea creștinismului printre barbari este opera misionarilor, astfel, Sf. Niceta de Remesiana a contribuit la creștinarea bessilor traci. După apariția ereziei ariene, populația latină, ca și romanitatea răsăriteană, au rămas fidele ortodoxiei Bisericii universale. Episcopatele latine s-au menținut și în vremea stăpânirii hunilor, acestea au apărat pe locuitori împotriva năvălitorilor. Împăratul Justinian a reorganizat episcopatele, subordonându-le autorității imperiale. Însă, după 602, episcopatele latine de la Dunăre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
părăsirea Daciei (vezi mai sus), nordul Dunării a rămas sub influența politică, economică și culturală a Imperiului, de aceea creștinismul latin de-aici este consecința firească a continuării prezenței romane în zonă, în secolele IV-VI. În perioada aceasta, întreaga romanitate răsăriteană era creștină, sub aspect cultural și religios, până la venirea slavilor, în 602. Pe de altă parte, în acest răstimp, se produce un exod continuu al populației agricole din Imperiu spre părțile "barbare" din nordul Dunării, unde domnea o viață

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
plus, conviețuirea, strânsă sau nu, timp de o jumătate de secol a creștinilor latinofoni cu păgânii barbari a generat contacte și interferențe spirituale, dar și accentuarea diferențelor. În epoca în care romanus-barbarus era valorizat ca romanus christianus, iar barbarus paganus, romanitatea și creștinismul unei părți a populației nord-dunărene au constituit elemente de individualizare și personalizare în raport cu neamurile alogene, în secolele IV-V, de aici creștin era opus lui păgân (necreștin, necredincios). Destrămarea conglomeratului hunic (după 454), schimbarea echilibrului politic și militar

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în lingua franca. Creștinismul latinofon a fost nu numai un mijloc de păstrare a individualității etnice, lingvistice și religioase, dar și o cale de integrare a celor de altă credință sau etnie. Paradoxal, migrațiile barbare s-au soldat cu triumful romanității creștine. Într-o vreme când misionarismul imperial cunoștea sub Justinian mari reușite, epocă de reafirmare a superiorității romane prin valorile creștinismului, latinofonii creștini nord-dunăreni au fost adevărați "apostoli" anonimi printre păgânii alături de care conviețuiau. Pierderea specifității obiceiurilor funerare getice (dacice

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
față de ecclesia apusenilor, sărbătoare-faste, crăciun (creatio)-dies natalis, rugăciune (rogatio)-prière, credință-foi. Însă, din limba română, lipsesc unele cuvinte, precum religio (în limba română, avem lege, din latinescul lex). Deosebirea dintre cei doi termeni se explică prin ruperea legăturilor dintre romanitatea apuseană și cea răsăriteană, în secolul al VII-lea, de aceea creștinismul nostru a păstrat forme latine mai vechi, arhaice, din secolele IV-VI. 56 Respectivele cuvinte românești nu s-au născut într-un mediu izolat, în Dacia romană, ci

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
preluat de la păgânism un fond de credințe, practici, ritualuri, terminologii pe care le-a perpetuat mult timp (vezi mai sus). Creștinismul daco-roman s-a dovedit viabil, indiferent de modul de răspândire și organizare. Viabilitatea sa a fost posibilă numai prin romanitatea locală și prin legăturile strânse, neîntrerupte, cu lumea romană din sudul Dunării (până la 602). Din sudul fluviului, prin admigrări de populație, contacte economice și culturale s-a hrănit masiv romanitatea și creștinătatea din nordul lui, în ciuda situației politice grele în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
răspândire și organizare. Viabilitatea sa a fost posibilă numai prin romanitatea locală și prin legăturile strânse, neîntrerupte, cu lumea romană din sudul Dunării (până la 602). Din sudul fluviului, prin admigrări de populație, contacte economice și culturale s-a hrănit masiv romanitatea și creștinătatea din nordul lui, în ciuda situației politice grele în care a trebuit să-și ducă existența. Răspândit și însușit în limba latină, creștinismul a contribuit substanțial la desăvârșirea romanizării în spațiul fostei provincii Dacia, la extinderea și fixarea latinei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
vechii provincii, în lumea dacilor liberi. Istoricul D. Protase spune: "Creștinismul (ca formă universală) și romanizarea (ca mutație etno-culturală) pe pământul Daciei au mers mână în mână și s-au completat reciproc, reprezentând pilonii de rezistență și dăinuire ai întregii romanități nord-dunărene în fața pericolului triburilor migratoare. Prin creștinismul răspândit în limba latină s-a constituit și consolidat populația romanică nord-danubiană, singura creștină în afara Imperiului, la Dunărea de Jos și mijlocie, populație care va deveni cu timpul poporul român. Românii, ca popor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Românii, ca popor, s-au născut și au fost cei dintâi creștini în sud-estul Europei, toate celelalte popoare creștinându-se mult mai târziu"57. Creștinarea românilor, ca și formarea neamului nostru s-au dezvoltat pe ambele maluri ale Dunării, în cadrul romanității răsăritene, și având legături neîntrerupte cu Imperiul. Examinarea istoric-culturală a termenilor creștini de limbă latină, din limba noastră, conduce la concluzia generală că, abia după 350, sunt situate începuturile creștinismului în nordul Dunării. Cuvintele fundamentale ale creștinismului românesc (biserică, sărbătoare

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
multele ei episcopate plantate la Dunăre. Organizarea bisericii creștine latine din nordul Dunării este în directă dependență de biserica-mamă, misionară, din Dacia sud-dunăreană și Moesia superioară, episcopii din dreapta fluviului și-au extins jurisdicția și în stânga acestuia. Concluzia fundamentală este că romanitatea și creștinismul sunt născute și crescute în chip firesc, încet și tainic în Dacia nord-dunăreană și nu aduse mai târziu din alte părți. Aceasta a fost posibil, deoarece noi am trăit, până în secolul al VII-lea, în continuitate fizică și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
secole de activitate. Astfel, tăvălugul slav, după 602-614, a provocat o bulversare de proporții, o adevărată dislocare, în sudul Dunării și zona Pontului, cu consecințe etno-demografice, religioase și instituționale: organizarea ecleziastică, ruperea creștinătății dunărene (veche de secole), un reflux al romanității care avea să influențeze negativ evoluția creștinismului din spațiul carpato-dunăreano-pontic. Aflat într-o situație foarte gravă, creștinismul n-a fost șters cu desăvârșire din regiunile sud-est europene (dar s-a susținut acest lucru), el a fost "total dezrădăcinat" (Fr. Dvornik

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]