129 matches
-
vedeau și unde toamnele noi nu lăsau nicio urmă, își dădu seama că plasarea acelei ultime frunze ar fi fost o încercare disperată, ce n-ar fi reușit să reînvie orașul care fusese. Își înfipse codița ultimei frunze în părul sârmos, hotărând că, oriunde va merge, ea va fi granița vechiului oraș. De aceea Maca decise, pentru ceilalți, încotro să se îndrepte. O luă înainte, cu mersul lui crăcănat, legănându-se la fiece pas, cu mâinile înfundate în buzunare și coatele
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
atât mai mare. Căuta cu rătăcirea celui ce știe că nu poate găsi. Dintr-odată, în colțul stâng al catapetesmei îi întâlni privirile cu atâta putere, încât simți că el este celălalt. Își duse mâinile la obraz, își mângâie părul sârmos, barba cățărându-se pe pomeți, ochii sticlind de o lumină întunecată. Dar celălalt chip al său îl privea într-un fel straniu. Capul stătea bine înfipt între umerii osoși, acoperiți cu o tunică sălbăticită. Dar brațul ținea în mână o
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
cu degetul de oameni ca un păcătos. Nu prea era încurajator precum îndemnul lui don Terentio, dimpotrivă, cel ce vorbea făcea caz de un ton solemn și amenințător, fără putință de apel. Acesta era preotul Costantino, înalt, usacățiv, cu barba sârmoasă, ce tăvălea cuvintele ca și cum le-ar stoarce pentru a le usca. Giandomenico asculta cu capul plecat; iar dacă în pauze pe furiș izbutea să ridice privirea din pământ, simțea imboldul să se agațe de barba călugărului și să strige. Dar
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
-i place obiectul, e prost dispus În fața temei, Însă, ce bizar!, reaua stare afectivă provoacă o mai bună dispoziție a imaginației. Există, lîngă imaginația literară, o mai clar conturată imaginație materială: pămînt ars de soare, vîrtejuri de colb, iarbă mohorîtă, sîrmoasă și, deasupra tuturor, o cumpănă de fîntînă ca gîtul unui struț, semn al unei precare fertilizări (umanizări) a pustiului. O. poetică, Încă modestă, se prefigurează aici: o poetică a carbonizării, o reverie a pustietății: „focul verii”, „pustietatea goală sub arșița
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]