384 matches
-
care regele german Otto I "cel Mare" a recunoscut-o în 937. După moartea lui Gero din 965 și pierderea Mărcii de Nord în cursul răscoalei slavilor din 983, Luzacia a devenit centrul a ceea ce a mai rămas din Marca Saxonă de Răsărit ("Ostmark") sub markgraful Odo I. În vreme ce termenul de "Ostmark" s-a menținut în uz vreme de secole, Marca Luzaciană a apărut ca unitate administrativă separată din 965, alături de alte mărci, precum Meissen, Merseburg și Zeitz. Divizarea dintre Luzacia
Marca de Luzacia () [Corola-website/Science/325363_a_326692]
-
Superioară de la urmașul lui Boleslav, Mieszko al II-lea. Din timpul domniei regelui Henric al IV-lea, de la 1056, Luzacia a fost reîncorporată în Sfântul Imperiu Roman, formând una dintre cele patru diviziuni ale Saxoniei Superioare alături de Meissen, "Ostmark" (Marca Saxonă de Răsărit) și Zeitz. Aceste regiuni nu au fost de fiecare dată conduse de către markgrafi separați, ci erau mai degrabă diviziuni administrative. Luzacia și Ostmark erau guvernate împreună și până la urmă "Ostmark" a fost redus la puțin mai mult decât
Marca de Luzacia () [Corola-website/Science/325363_a_326692]
-
William Hamilton, al 11-lea Duce de Hamilton și a soției lui Prințesa Marie de Baden. Prin bunica maternă era verișoară de gradul trei cu împăratul Napoleon al III-lea al Franței. A fost verișoară primară cu regina Carola a Saxonei, regina Stephanie a Portugaliei, regele Carol I al României și contesa Marie de Flandra (mama regelui Albert I al Belgiei).
Mary Victoria Douglas-Hamilton () [Corola-website/Science/319063_a_320392]
-
Universitatea din Bonn. Prima sa experiență de război a venit în 1849, când el a servit drept căpitan în Primul Război Germano-Danez împotriva Danemarcei. Când a izbucnit Războiul austro-prusac în 1866, Albert, pe atunci Prinț Moștenitor (), a preluat comanda trupelor saxone împotriva armatei prusace condusă de Prințul Friedrich Karl al Prusiei. Nu s-a făcut nici o încercare pentru a apăra Saxonia; saxonii au plecat în Boemia și au efectuat o joncțiune cu austriecii. Ei au avut un rol important în bătăliile
Albert I al Saxoniei () [Corola-website/Science/321289_a_322618]
-
iulie 1866) el a ținut extrema stângă a poziției Austriei. Saxonii și-au menținut pozițiile cu multă tenacitate dar au fost implicați în înfrângerea dezastruoasă a aliaților lor. La izbucnirea Războiului franco-prusac în 1870 el a comandat din nou trupele saxone, care au fost incluse în armata a 2-a sub comnada Prințului Friedrich Karl al Prusiei, vechiul său oponent. În Bătălia de la Gravelotte, ei au format extrema stângă a armatei germane și împreună cu garda prusacă au dat atacul final și
Albert I al Saxoniei () [Corola-website/Science/321289_a_322618]
-
parte puțin la partea publică în politică, dedicându-se afacerilor militare, în care sfaturile și experiența sa au fost de cea mai mare valoare, nu numai pentru corpul saxon, dar și pentru armata germană în general. În timpul guvernării sale, monarhia saxonă a devenit constituțională. La Dresda la 18 iunie 1853 Albert s-a căsătorit cu Prințesa Carola, fiica lui Gustav, Prinț de Vasa și nepoata regelui Gustav al IV-lea Adolf. Albert a murit fără copii și a fost succedat de
Albert I al Saxoniei () [Corola-website/Science/321289_a_322618]
-
Bășina sau Basine (n. cca. 438 - d. 477) a fost o regină a tribul germanic al thuringienilor de la jumatatea secolului al V-lea. Bășina a fost fiica regelui thuringian Basin și Bășina sau, potrivit altor surse, o prințesă saxona. Ea și-a părăsit soțul, regele Bisinus de Thuringia și a fugit în Galia română. Ea însăși a făcut primul pas în a cere în căsătorie pe Childeric I, regele francilor. Se spune că avea obiceiul să spună, "Vreau să
Basina de Thuringia () [Corola-website/Science/328543_a_329872]
-
domină cursurile superior și mijlociu ale Rinului și cel superior al Dunării. În 257, este formată uniunea francilor, regrupați în secolul V în două uniuni de triburi: salică-pe cursul inferior al Rinului și riquarica pe cursul mijlociu al Rinului. Uniunea saxona ocupă zona dintre Ems, cursul inferior al Elbei și regiunile Schleswig și Holstein. Uniunea thuringa s-a dezvoltat între cursul superior și mijlociu al Elbei, cursul superior al Wesserului și cel superior al Dunării. Uniunea bavareza s-a format în
Migrația popoarelor () [Corola-website/Science/305010_a_306339]
-
la coasta europeană a Canalului Mânecii, aceștia ocupând și mare parte din Insulele Britanice. După cucerirea romană, Imperiul le încredințează protecția coastelor nordice ale Galiei, iar după retragerea din Marea Britanie în 411, le încredințează paza acestei insule. Sub presiunea atacurilor triburilor saxone, o parte din triburile celtice se retrag din Marea Britanie pe continent, unde ocupă toată coasta Franței actuale, între Bretania și gurile Senei în Normandia. Este neclar în momentul de față cât de diferită era limba lor față de cea a galilor
Bretania () [Corola-website/Science/300169_a_301498]
-
împlinite. A urmat o nouă perioadă grea pentru Heyne și numai după multe solicitări insistente a obținut un mic post de funcționar la biblioteca contelui, cu un salariu de mizerie. A obținut venituri suplimentare traducând romane franțuzești, căutate de protipendada saxonă din acea epocă. În 1755 a publicat în limba germană prima traducere a lui Tibullus, iar în 1756 a editat prima traducere a lui Epictet. Din nefericire, invadarea Saxoniei în 1756 de către Prusia, în timpul Războiului de Șapte Ani, a dus
Christian Gottlob Heyne () [Corola-website/Science/319724_a_321053]
-
moștenitorului lui Barbarossa, ducele de Suabua. Astfel, toate moșiile Casei de Welf din Suabia au trecut în mîinile Hohenstaufenilor, descendenți din sora lui Welf, Judith. Linia masculină a Welfilor, pornind de la Henric Leul, a rămas cu patrimoniul său de la familia saxonă a Billungilor din Germania de Nord. Welf a fost ctitor al unor biserici. A fost înmormântat în mănăstirea Ordinului Premonstratens din abația Steingaden din Bavaria, pe care a fondat-o împreună cu fiul său, Welf al VII-lea. A fost de
Welf al VI-lea () [Corola-website/Science/325116_a_326445]
-
zona landurilor germane Saxonia Inferioară, Renania de Nord-Westfalia, Schleswig-Holstein și Saxonia de azi. Saxonii s-au convertit la creștinism în această perioadă. Teritoriul Saxoniei a devenit parte din Sfântul Imperiu Roman în secolului al 10-lea. Dinastia Billungs, o familie nobilă saxonă a primit feude extinse în Saxonia. Împăratul (romano-german) le-a dat în cele din urmă titlul de Duci ai Saxoniei. Ducele Magnus a murit în 1106, provocând dispariția dinastiei Billungs. În 1485, Saxonia a fost împărțită. O linie colaterale ale
Saxonia () [Corola-website/Science/297276_a_298605]
-
Saxonia s-a alăturat coaliției Austriei, Franței și Rusiei împotriva Prusiei. Frederick al II-lea al Prusiei s-a decis să atace preventiv și a invadat Saxonia, în august 1756. Prusacii au învins rapid pe saxoni și au încorporat armata saxonă (săsească) în armata prusacă. La sfârșitul războiului, Saxonia a redevenit independentă. În 1806, împăratul francez Napoleon a desființat Sfântul Imperiu Roman (Imperiul romano-german) și a decretat Saxonia un regat în sine. Regele Frederic August I a rămas fidel lui Napoleon
Saxonia () [Corola-website/Science/297276_a_298605]
-
și au invadat apoi Boemia austriacă. După război, Saxonia a fost nevoită să plătească o despăgubire și să se alăture Confederației Germane de Nord în 1867. Prusia a preluat controlul asupra sistemului statal saxon. În războiul franco-prusac din 1870, trupele saxone au luptat împreună cu cele prusace și cu alte trupe germane împotriva Franței. In 1871, Saxonia a aderat la Imperiul german nou format. În timpul regimului nazist german, Saxonia a pierdut în anul 1934 dreptul de a se numi "Freistaat". În 1945
Saxonia () [Corola-website/Science/297276_a_298605]
-
Hermanfrid (sau Hermanifrid, Hermanafrid, Herminafried; în latină, Hermenfredus) a fost ultimul rege independent al tribului germanic al thuringienilor. Hermanfried a fost unul dintre cei trei fii ai regelui thuringian Bessinus (sau Bisinus) cu regina longobardă (sau saxonă) Menia (sau Basina). Frații săi erau Baderic și Berthar, iar sora sa era Radegunda, care se va căsători cu regele Wacho al longobarzilor. Hermanfrid a fost căsătorit cu Amalaberga, fiică a Amalafridei care era urmașa regelui Theodemir al ostrogoților, cândva
Hermanfrid de Thuringia () [Corola-website/Science/328544_a_329873]
-
Saale a fost preluată de către triburile slave, iar nordul Thuringiei de către saxoni. Stingerea dinastiei thuringiene a devenit subiectul a numeroase opere epice, cea mai cunoscută fiind "Rerum gestarum saxonicarum libri tres" a lui Widukind de Corvey, un mit al întemeierilor saxone scris în 967. Principala sursă pentru această perioadă este cronica lui Grigore din Tours, care însă prezintă punctul de vedere al francilor. Cronica lui Widukind este scrisă mult mai târziu și are în mod clar încorporată o componentă mitică. Procopius
Hermanfrid de Thuringia () [Corola-website/Science/328544_a_329873]
-
erau ușor fermecați de personalitatea și frumusețea ei. Totuși, la curte, căsătoria n-a fost atât de populară ca urmare a tensiunilor de lungă durată dintre Austria și Franța. Mulți curteni au susținut o căsătorie între Delfin și diferite prințese saxone. Pe la spatele ei, "Mesdames" au numit-o „l'Autrichienne” (austriaca). (Mai târziu, în ajunul Revoluției, când nepopularitatea reginei era din ce în ce mai mare, l'Autrichienne s-a transformat în l'Autruchienne, un joc de cuvinte care folosea „struț” () și „cățea” ()). Tânăra Delfină
Maria Antoaneta, regină a Franței () [Corola-website/Science/309697_a_311026]
-
Mare Duce de Toscana și Prințesa Alice de Parma. După divorțul părinților săi din 1902, tatăl său a preluat singur responsabilitățile părintești. Copiii au fost educați de tutori privați într-o "școală a prinților" înființată de tatăl lor la curtea saxonă. Cele mai multe dintre cadrele didactice erau protestante; acest lucru a contribuit la atitudinea sa ecumenică de mai târziu. Georg a devenit Prinț Moștenitor de la vârsta de unsprezece ani, când tatăl său a urcat pe tron în 1904. După ce a absolvit școala
Georg, Prinț Moștenitor al Saxoniei () [Corola-website/Science/322605_a_323934]
-
de est cât și pe frontul din vest. A deținut comanda până la 22 mai 1918. În primăvara anului 1918, ziarele au anunțat logodna prințului cu Ducesa Marie Amelia, fiica lui Albrecht, Duce de Württemberg, moștenitorul tronului Regatului Württemberg. Sfârșitul monarhiei saxone și dorința prințului de a deveni preot a dus la ruperea logodnei. Ducesa a murit nemăritată în 1923.
Georg, Prinț Moștenitor al Saxoniei () [Corola-website/Science/322605_a_323934]
-
Frederick, au părăsit Ansbach împreună cu mama lor, care s-a întors în orașul ei natal Eisenach. În 1692, mama Carolinei a fost împinsă într-un mariaj nefericit cu Electorul de Saxonia și ea și copiii s-au mutat la curtea saxonă, la Dresda. Doi ani mai târziu, Eleonore Erdmuthe a devenit din nou văduvă după ce necredinciosul ei soț a contactat variolă de la metresele sale. Eleonore a rămas în Saxonia încă doi ani, până la moartea ei în 1696. Caroline și Wilhelm Frederick
Carolina de Ansbach () [Corola-website/Science/318738_a_320067]
-
și fratele său s-au mutat la Viena sau, poate, la Chemnitz, în Saxonia, unde au fost printre fondatorii industriei textile a Saxoniei. Ambii frați au fost înnobilați la 1 iunie 1792 de Frederic August, pe atunci principe elector al Saxonei, cu dreptul adăugării prepoziției „von” numele de familie: „von Karajan”. Unul din ascendenții lui Herbert von Karajan a fost germanistul vienez Theodor von Karajan. Prin desființarea oficială a aristocrației în 1919 în Austria, familia von Karajan și-a pierdut de
Herbert von Karajan () [Corola-website/Science/304955_a_306284]
-
și Arhiducatul Austriei, care vor deveni unele dintre cele mai importante state europene, și-au început așadar existența ca mărci. Resturi ale câtorva dintre ducatele de origine germane au supraviețuit până astăzi ca state sau regiuni ale Europei Occidentale. Teritoriile saxone, bavareze și thuringieneau devenit statele germane Saxonia, Bavaria și Thuringia; teritoriile france și alemane s-au transformat în timp în regiunile germane ale Franconiei și Suabiei. Parte a teritoriului burgund a devenit actuala regiune administrativă de Burgundia din Franța, iar
Ducatele germane de origine () [Corola-website/Science/328075_a_329404]
-
și alianțe matrimoniale, cu cele mai importante familii regale ale Europei. Tatăl său era fiul contelui Gerard de Metz și al Odei, văduvă a regelui carolingian de Lotharingia Zwentibold și soră a regelui Henric Păsărarul, rege al Germaniei din dinastia saxonă. Mătușa sa, Oda, era căsătorită cu Gothelo conte de Bidgau și Methingau, iar el era văr cu contele Godefroi I de Verdun, ai cărui copii vor deveni ulterior și ei duci de Lotharingia Inferioară. În 958, arhiepiscopul Bruno de Köln
Godefroi I de Lotharingia Inferioară () [Corola-website/Science/328509_a_329838]
-
(pol. "Tumult toruński", ger. "Thorner Blutgericht") se referă la torturile și execuțiile ordonate în 1724 de Curtea Supremă a Poloniei aflată atunci sub conducerea regelui Frederic August II cel Puternic dintr-o dinastie saxonă. În timpul conflictului religios dintre populația majoritar protestantă reprezentată de Johann Gottfried Rösner, primarul orașului Toruń din Prusia Regală, și studenții colegiului iezuit, clădirea colegiului a fost devastată de o mulțime de protestanți germani. Primarul și alți nouă oficiali protestanți au
Tumultul din Toruń () [Corola-website/Science/328083_a_329412]
-
493 de evrei care locuiau în Winschoten de la începutul războiului, doar 20 au supraviețuit. În timp ce neerlandeza standard este cunoscută de majoritatea locuitorilor și mulți tineri știu limba germană și engleză, limba preferată, in viata de zi cu zi este Limba Saxona de Jos din Groningen. Varietatea din Winschoten a dialectului Groningen are o brumă de cuvinte din ebraica (și idiș), ceea ce reflectă comunitatea evreiască proeminenta mai demult, care locuia aici de la 1700.
Winschoten () [Corola-website/Science/315716_a_317045]