KorAP: Find »[drukola/base=scit & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...5 6 7 ...36 >

876 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

scria în acel an: "a scos scurte tratate sub forma unor dialoguri, în stilul vechii retorici". Ulterior, Ioan Damaschin (m. 749), în Sfintele Paralele amintește că Teotim a scris omilii la texte evanghelice, iar Sozomen scria despre el că era "scit" de neam și ducea "un trai modest". Un alt istoric bisericesc, Socrate, spune și el că era "cunoscut de toți pentru evlavia și corectitudinea vieții". Ar rezulta că Teotim I era un localnic, un daco-roman. Sub păstorirea sa au avut

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Timp de o jumătate de veac, nu mai avem informații despre despre biserica din Scythia, dar într-o inscripție anterioară anului 518, este amintit un episcop Paternus. Numele lui este asociat de unele dispute hristologice ale vremii, precum acțiunile "călugărilor sciți" care urmăreau ca formula lor teologică (theopasită) "unul din Sfânta Treime a pătimit în trup" să fie acceptată de Biserica universală. Se pare că episcopul Tomisului era rezervat față de ei sau chiar ostil, încât aceștia s-au adresat împăratului Justin

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-l pe Paternus și alți episcopi din Scythia că nu le împărtășesc credința. Mai mult, episcopul era învinuit de nestorianism, ceea ce l-a determinat pe acesta să meargă la Constantinopol pentru a se dezvinovăți în fața împăratului. La rândul lor, călugării sciți n-au renunțat, ci au plecat la Roma pentru a prezenta papei Hormizdas formula lor, apoi au reușit să obțină simpatia viitorului împărat Justinian. În 520, Paternus continua să se afle la Constantinopol, unde a luat parte la alegerea noului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în Scythia Minor și-au desfășurat activitatea și alți cărturari și teologi, care, prin operele lor, și-au adus o contribuție substanțială la îmbogățirea tezaurului creștin patristic. Vom aminti pe cei mai însemnați dintre ei. Ioan Cassian era de "neam scit", cf. biografului său Ghenadie din Marsilia. Vasile Pârvan a descoperit două inscripții în pădurea Șeremetului (Casian, jud. Constanța), care făceau referire la "Casieni", locuri considerate drept patria sa. Ioan Casian s-a născut pe la 360, în Scythia Minor, a primit

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ale creștinătății, Apus și Răsărit, prin regulile vieții monahale și prin hristologia sa.42 Un alt cărturar și teolog de seamă din Scythia Minor este Dionisie Exiguul, pe care biograful și prietenul său Cassiodor îl prezintă ca fiind "de neam scit, dar de maniere întru totul romane". Dionisie însuși, în prefața unei traduceri, scria că Sciția este patria sa, iar într-o altă prefață își arăta recunoștința pentru binefacerile unui episcop Petru în copilăria sa. Dionisie Născut în jurul lui 470, el

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
erei creștine, adică numărarea anilor de la întruparea lui Iisus Hristos, dar a comis o eroare de patru -cinci. În concluzie, Dionisie Exiguul a fost un mare teolog, dogmatist, canonist, traducător, ca și un cărturar cu orizont larg.43 Dintre "călugării sciți", implicați în controversele teologice din secolul al VI-lea, amintim pe Leonțiu de Bizanț, Ioan Maxențiu, Petru Diaconul ș. a. În secolele V-VI, în Scythia Minor, s-a constituit o adevărată rețea episcopală, ceea ce nu putea decât să impulsioneze creștinismul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
susținut formula teophasită: unul din Sfânta Treime s-a întrupat pentru noi "fără a fi antiortodoxă, nu era totuși ireproșabil niceeană și chalcedoniană" (I. G. Coman), formulă afirmată pe fondul disputelor din jurul naturii lui Hristos, adică "doctrina neochalcedoniană". Acțiunea "călugărilor sciți" a reprezentat o importantă contribuție a creștinătății din această provincie romană la păstrarea valorilor Bisericii universale, o cale de afirmare a culturii latine danubiene în fața celei grecești orientale. Progresele evanghelizării, organizarea ecleziastică și amploarea vieții creștine în Scythia Minor au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 146-149. 41. N. Zugravu, op. cit., p. 361-365. 42. Ioan G. Coman, Teologi și teologie în Scythia Minor în sec. IV-VI, în B.O.R., 1978, nr. 7-8, p. 784-796; D. Stăniloae, Contribuția ¨călugărilor sciți¨ la precizarea hristologiei la începutul secolului VI, în M.O., 1985, nr. 3-4, p. 199-244; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 151-152. 43. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 152-154. 44. N.Zugravu, op. cit., p. 366-384. 45. Ibidem

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pe teritoriul Daciei după 275 Timp de un mileniu (secolele III-XIII), în spațiul carpato-danubiano-pontic, s-au perindat douăsprezece seminții, cele mai multe fără a influența evoluția societății locale. Sarmații Făceau parte din ramura vestică a populațiilor iraniene și erau strâns înrudiți cu sciții. Istoria lor cuprinde 11 secole și este împărțită în patru perioade: 1. sec. VII-IV a. H. 2. sec. IV-II a. H. 3. sec. II a. H.I d. H. 4. sec. IIIV d. H. Ne vom referi, în continuare, la ultima perioadă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
vom referi, în continuare, la ultima perioadă a istoriei sarmaților. Ei ocupau o regiune foarte întinsă ce includea Uralul de sud, râurile Ural și Volga și teritoriile dintre Volga și Don. Civilizația sarmatică se apropia foarte mult de aceea a sciților din stepele nord-pontice, de-aici înrudirea celor două populații iraniene. Sarmații, mai ales la început, duceau un mod de viață nomad, ocupația lor principală fiind creșterea animalelor în turmă, cu care se deplasau mereu în căutare de pășuni. Ei se

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
teritorii, goții au întemeiat prima cultură (civilizție), Wielborie, ce cuprindea așezări și necropole, expresie a unor comunități mari, bine organizate și durabile.10 După declanșarea marii migrații și în contact cu populațiile sedentare sau nomade întâlnite în spațiul ocupat, daci, sciți târzii, sarmați, goții au intrat într-un proces profund de aculturație, ce va duce în cele din urmă la nașterea culturii Sântana de Mureș-Cerneahov. Pe la mijlocul secolului al III-lea, goții s-au pus din nou în mișcare pentru cucerirea de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
până la Munții Haemus. Luptele cu goții au continuat și sub Aurelian (270-275), în anul 271, el angajează mai multe lupte victorioase cu goții în regiunea Dunării de Jos, în urma cărora își ia titlul de "Gothicus Maximus". O nouă expediție a "sciților" (goți și heruli) are loc în 276, din zona Mării de Azov, ei pornesc pe mare și pe uscat de-a lungul coastei estice a Mării Negre și, traversând Pontul, ei ajung până în Cappadocia, Galatia și Cilicia. Împărații Tacitus, Florianus și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
epocii migrației popoarelor". Este adevărat că hunii au inițiat mișcările populațiilor altaice de neam turcic și au provocat în Europa o învălmășeală generală de populații, valurile acesteia ajungând până la coastele Atlanticului și Africii de nord. Am văzut mai sus mișcările sciților, sarmaților, germanilor, dar năvala hunilor nu reprezintă decât o secvență, semnificativă, în cadrul unui proces ce a început o dată cu migrația grupurilor de populații germanice. Hunii erau de neam turcic sau turanic (așa le numeau vechii perși) o dovadă fiind resturile de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
aparținând unor neamuri distincte sub aspect rasial și lingvistic a provocat o mare emoție. În contextul înfruntării dintre huni și goți, istoricul Zosimos amintește faptul că împăratul Teodosius I a înfrânt și respins peste Dunăre, în 381, un grup de sciți și carpo-daci, alături de care se găseau și huni. În contextul evenimentelor istorice de la sfârșitul secolului al IV-lea, în nordul Dunării, este necesar să cunoaștem soarta populației autohtone dacice și daco-romane, impactul imediat sau de durată asupra spațiului nord-dunărean. De-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
această dată, năvălitorii (slavii) se instalează efectiv în ținuturile ocupate și pretutindeni-asistăm la o colonizare slavă. Nu este vorba numai despre o dominație politică, ca până atunci, și de unele grupuri reduse de populație, stabilite în mijlocul autohtonilor, ca pe vremea sciților, celților și sarmaților din vechime. De fapt, este o luare în stăpânire reală, prin așezări numeroase, pe întreaga întindere a pământului românesc. O geografie armeană, din anii 670-680, spune că mai înainte (de 602) au locuit în Dacia (nordul Dunării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
întindea în nordul Dunării până la Nistru, ba chiar Nipru, chazarii fiind dincolo de acesta, în Transilvania și Banat.5 Să mai precizăm că bulgarii, nomazi de stepă, erau locuitori ai spațiilor mari, cu o organizare politică și militară impunătoare. Precum odinioară sciții, hunii sau avarii, bulgarii erau întemeietori de imperii, în întinsele stepe ale Asiei Centrale. Astfel, trebuie s-o subliniem, bulgarii nomazi (proto-bulgarii) erau de neam turcic, ca și hunii cu care se înrudeau îndeaproape. Limba lor, atât cât a supraviețuit

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
î. H., geto-dacii și moesii, înrudiți cu ei, s-au desprins și alcătuiau ramura nordică a tracilor, constituind populația autohtonă a spațiului carpato-dunăreano-pontic. În teritoriile întinse ocupate de geto-daci au pătruns, în decursul veacurilor, și alte etnii, cum au fost sciții iranieni (agatârșii), coloniștii greci, celții, bastarnii, sarmații (iazigi și roxolani), dar acestea n-au schimbat caracterul etnic al spațiului autohton. În secolele I î. H-I. d. H., s-a închegat aici un mare regat dacic ce a dăinuit de la

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
celții), fie limbi neindo-europene (etruscii). Aceste populații și-au abandonat limba în favoarea latinei, dar au păstrat în latina populară cuvinte din limba părăsită. Pe teritoriile din nordul Dunării, situate între Nistru și Tisa, existau înainte de venirea romanilor, diverse populații: iraniene, sciți, agatârși, sarmați (iazigi și roxolani), indo-europene. Aceste populații iraniene au fost asimilate, înainte de venirea romanilor, de o altă populație indo-europeană, tracii, care s-au extins în întreaga Peninsulă Balcanică (sudul și nordul Dunării) și în regiunile învecinate, Europa centrală și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
inevitabil la "ispita" (Iorga) pentru localnici (autohtoni) de a întemeia un stat propriu, care nu putea fi nici peceneg, nici bulgar, nici rus. Din cele relatate de Attaliates rezultă că la Dunărea de Jos erau trei categorii de populații: 1. "sciții de la Istru", care sunt aceiași cu populația pe jumătate barbară aflată lângă Dunăre și cu "localnicii" din regiunea Dristrei; 2. pecenegii; 3. "romeii", adică grecii sau bizantinii. O atenție specială a fost acordată în ultima vreme mixo-barbarilor, adică totalitatea supușilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
revoltei de la Dunăre și a pornit împreună cu ei spre Constantinopol. În drum, ei au prădat și jefuit, împreună cu pecenegii, teritoriile Macedoniei și Traciei (cf. Attaliates, p. 205-206, 207-209). După câțiva ani, la urcarea pe tron a lui Nicephor III Botaniates, "sciții de la Dunăre" (localnicii, autohtonii) au trimis soli la Constantinopol pentru a-și mărturisi supunerea, iar cei aliați cu pecenegii, care au jefuit, au fost predați împăratului. Solii trimiși, ca și numărul mare de monede bizantine descoperite pe teritoriul Dobrogei, se

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
să le ia în stăpânire, folosind trădători din Dârstor, în final, el însuși se va așeza în fruntea revoltaților, încercând să preia conducerea acestui "bogat colț de libertate" (Iorga). Anna Comnena scria că pe malul celălalt (nordic) al Dunării sunt "sciți" (români), care se bat cu "sarmați" (pecenegi), iar "sciții", refugiindu-se dincolo de Dunăre, se ocupă cu agricultura, semănând mei și grâu, deducem că ei sunt, de fapt, localnici. Attaliates menționează "cetățile (orașele) de la Istru" și în alt context, pentru prima

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în final, el însuși se va așeza în fruntea revoltaților, încercând să preia conducerea acestui "bogat colț de libertate" (Iorga). Anna Comnena scria că pe malul celălalt (nordic) al Dunării sunt "sciți" (români), care se bat cu "sarmați" (pecenegi), iar "sciții", refugiindu-se dincolo de Dunăre, se ocupă cu agricultura, semănând mei și grâu, deducem că ei sunt, de fapt, localnici. Attaliates menționează "cetățile (orașele) de la Istru" și în alt context, pentru prima jumătate a secolului al XI-lea, astfel, viitorul împărat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
că de la Dristra sunt patru zile de drum, pe Dunăre, până la Vicina, la gurile ei, "un oraș cu mulți locuitori". Regele pecenegilor, cu carele și călăreții săi, se întărise cu șanțuri și doar intervenția gărzii bizantine asigura victoria împăratului. Față de "sciții" vecini, pecenegi și (ulterior) cumani, atitudinea cetăților de la Dunăre (Istru) era una de cooperare, ei vin aici pentru hrană, iar o clientelă era și peste Dunăre (în nord), o regiune bine locuită. Față de Imperiu, care stăpânea Dunărea și controla vămile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Izvoarele îi arată pe cumani și pe români ca aliați pe tărâm militar, ca în cazul incursiunilor provocate de constituirea statului româno-bulgar. Asăneștii au fost sprijiniți de cumani și români, în acest sens, cronicarul Nicetas Choniates arată că, în 1199, sciții (cumanii) împreună cu o ceată de vlahi au trecut Istrul", cu referire la românii nord-dunăreni. Pe la 1210, când la Vidin a izbucnit o răscoală, în ajutorul țarului Asan Borilă a venit o oaste condusă de comitele Ioachim de Sibiu, alcătuită din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
la începutul domniei lui Ioan II Comnenul (1118-1143), opinia generală este că invazia aparține pecenegilor, dar alte izvoare vorbesc despre cumani. Operațiile militare din zonă sunt descrise de cronicarii Cinnamos, Nicetas Choniates și de Eustathios al Thessalonicului, ei vorbesc despre "sciți", nume sub care istoricii bizantini desemnau neamurile din stepele nord-pontice. Acești pecenegi se refugiaseră în sudul Dunării, după ce au fost izgoniți din sudul Rusiei de cneazul Vladimir Monomahul, în 1121, împreună cu berendeii (vezi mai jos). Dealtfel, ei nu puteau rămâne

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]