142 matches
-
defunctului. Defunctul, nu defuncta. Mă doare însuși termenul defunctul sau, mă rog, mortul și nu defuncta sau moarta. Ca și cum, odată rămas fără viață, cel aflat pe catafalc, n-ar mai fi om. Înfiorător! Ca în Bacovia, plumbul. Câtă teroare! Chipuri scofâlcite sau nu. Distruse sau nu. Ca ale personajelor dintr-un film. Altceva nimic. Că dacă ai putea vedea cum stă sicriul ăla în pământ... Am tot mai mult senzația că Iozefina nu se află în sicriu. Că e undeva, printre
Fascinantul corn de vânătoare by Nicolae Suciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1284_a_2205]
-
în noaptea de ahal a tinerilor necăsătoriți, când desenase în palma lui semnele ciudate pe care doar cei din neamul lui știau să le descifreze. Laila! Laila! Se opri din măcinatul porumbului și-și ridică imenșii ochi negri spre chipul scofâlcit al lui Suilem, care arăta cu mâna spre vârful stâncii ce domina guelta. — Soldații - doar atât spuse. într-adevăr, erau soldați și coborau din toate părțile cu armele pregătite, ca și când ar fi fost gata să atace o enclavă inamică periculoasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
a stins litigiul. Aneta Drumeagul se oprea la casa lui Obadă, acolo unde satul de munte își propusese să se oprească. Totuși poteca aceea, care își zicea drum, continua cu un fel de cărare, marcată doar printr-o iarbă mai scofîlcită, semn că pe acolo călca picior de om. Dacă erai curios și continuai plimbarea, atunci, după o perdea de copaci seculari, se deschidea o poieniță în care se lăfăia o căsuță splendidă, îngrijită și cu multe flori cam peste tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
un prunc durduliu, vorbiți voi, fetelor, care sorbiți absintul și țîțele vi se umflă și dinspre sex, unde puful foșnește ca un mănunchi de iarbă proaspătă, vă năpădește o boare metafizică. Aici În fața mea e un coș plin cu gogoșari scofîlciți. Am intrat În octombrie, părinții vecinilor mor la azil nespovediți, neîmpărtășiți și fără lumînare. Copiii bat mingea. Inima mea tremură, mîinile mele tremură. Nu mai vreau să mă Întîlnesc cu nimeni. Vreau să rămîn aici, privind În neștire o muscă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
creierului. O, frumoaselor, desfrînatelor, nici cea mai mică tresărire În lumina de aur, nici o fisură În oglinda oarbă, prin care chiotul sîngelui vostru să mai răzbată pînă la mine. Și toate iluziile astea care-mi dau tîrcoale cu fețele lor scofîlcite, grețoase, cum le-aș suci gîtul În aceste dimineți de august În care scurm Într-un mal de nisip... totul se surpă, se Împrăștie În fața mea de parcă vînturi mari de scorțișoară mi-ar răvăși presimțirile amăgindu-mă, un desfrîu de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
consiliu: „Păi să facă tovarășul Gărgăun treaba asta, că are experiență”. Pe loc se declanșa o criză. Și pensionarul și fiica sa începeau să plîngă: „Cum?! El, om bolnav, bătrîn, care a muncit o viață...” Cu brațe strîmbe și fața scofîlcită în care, din pricina prostiei, bălteau melancolic ochii, moșul Gărgăun părea mai degrabă un țăran. Înalt, foarte uscat, cu aer suferind, avea așezat pe gît un cap de pasăre speriată. Îndată ce pleca de la școală, învățătorul Gărgăun azvîrlea de pe dînsul straiele de
CARTIERUL SULAMITEI by MARCEL TANASACHI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/513_a_701]
-
goale care, pe deasupra, mai era și rea. O chema Arona. Când a văzut Tatăl a doua zi cu cine s-a Însoțit, ce să mai facă? A ținut de Arona până ce i-a adus pruncul pe lume. Pruncul, tot un scofâlcit și-un costeliv, căruia i-au spus Șoim, căci maică-sa era din neamul șoimilor din pădurile nesfârșite de la Miazănoapte. Pe vremea aceea, vestea că Tatăl făcuse și dresese Începuse să se ducă de la neam la neam. Nemernica aia de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
aduse la urechi niște șoapte Îndepărtate. Oare pusese Logon pândarii În sat, așa cum hotărâsem Înainte de chef? Deodată, pereții de stuf ai casei foșniră ca izbiți de un vânt puternic și se prăbușiră. Am țâșnit În picioare, gata-gata să le arăt scofâlciților lui Dupna că legământul lăsat prin vorbă e mai tare decât cel lăsat prin sânge. În clipa aceea, am auzit un glas cunoscut care venea de departe: - Uite-l acolo, Kikil! N-am apucat să văd ce-i cu glasul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
bâiguie fata, de unde să știu? Și lumea își arată o clipă, prin clocotul și aburii de creieri puși la fiert, fața ei de putere, precum un odor de preț sclipind în bezna unui mormânt scitic. Peste zeci de ani, oameni scofâlciți și băbătii vor continua să-și amintească nuanța liliachie a unei rochii sau zgomotul ploii de aprilie, iar amintirea aceea îi va urmări mereu, mereu, mereu, mereu. Dar Iulia și Alexandru n-au vreme și nici chef acum să pună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
care își continua lectura cu fața întoarsă către fereastră. ― Dumnezeule! Vasăzică, n-ai surzit?! exclamă surprinsă la culme doamna, apropiindu-se de mine și su-nînd. Vrei ceva? ― Vreau să mă rad, spusei eu calm, mîngîindu-mi obrajii, pe care-i simții scofâlciți și reci sub barba crescută în voie. Vă rog să mă iertați dacă mă prezint astfel în fața d-niei voastre. Cred că am fost adus aici în timp ca aiuram. Vă rog încă o dată să mă iertați. Femeia râse cu poftă
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]
-
înțelept, ridică glasul: ― Măi fraților, spune care ai furat, mă, să nu ne omoare pe toți fără vină! Se jurară care de care că el nu. Apoi se deschise iar ușa cancelariei de unde ieși, clătinîndu-se ca un beat, cu fața scofâlcită și cu dâre de sânge pe mustăți și pe bărbie, Leonte Orbișor, împins de spate de către plutonierul care răcni: ― Să mi-l bagi la arest, jandarm, până i-o veni din nou rândul să stea de vorbă cu mine! Până
Răscoala by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295613_a_296942]
-
Îngână preotul cu o plecăciune umilă. ― Dă-te la o parte, banditule! sâsâi maiorul, înlăturîndu-1 cu cotul din ușă. Lângă altar, pe un catafalc improvizat, acoperit cu un giulgiu, zăcea cadavrul Nadinei. Maiorul ridică un colț, dezvăluind figura învinețită și scofâlcită. Baloleanu întoarse privirea, bîlbîind: ― O, bestiile, bestiile!... Sărmana femeie! Ieși repede afară. În nări îi stăruia un miros necăcios și atât de răscolitor, de parcă-i întorcea stomacul pe dos. Își umplu plămânii de câteva ori cu aer proaspăt, gâfâind cuvinte
Răscoala by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295613_a_296942]
-
își văzu casa părintească se gândi să se oprească. Valul îl ducea înainte. Numai după ce trecu izbuti să se smulgă din strâmtoarea fugarilor și să iasă la marginea uliței. În șanț zări pe Gherghina lui Chirilă plină de sânge și scofâlcită. Se vedea că, după ce s-a prăbușit, a fost călcată în picioare de ceilalți. Sări peste trupul ei stârcit, dând să se abată în curtea școlii, care se afla mai aproape. Tocmai când ajunse la poartă, din urmă răbufni o
Răscoala by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295613_a_296942]
-
o mamă-copil, care ține în creierul ei masculin, ca matrioșka în burtă, o grămadă de homunculi, de păpuși, de creaturi care nu mai există, care nu există încă, din ce în ce mai bătrâne și într-un fel din ce în ce mai copilăroase, poate până la baba măruntă, scofâlcită care va fi și cea mai neajutorată, mai copil decât toate”. Totuși, romanul refuză convenția confesiv-diaristică a proustianismului, conturându-se mai degrabă ca biologie decât ca psihologie. Amintind de halucinantele incursiuni corporale ale lui M. Blecher, Exuvii e o autobiografie
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288943_a_290272]
-
personajului feminin, plin de culoare și fără perdea, cel mai viu, autentic și pitoresc din cadrul Povestirilor din Canterbury: măi ghiujule, buhai bătrân, mișele, lovi-te-ar o lungoare, trăsni-te-ar din senin cu foc și fier, frângeți-ai grumazul scofâlcit, călca-te ar de moșneag, derbedeu, tontul de bărbat, om tehui, nevolnice, scârbavnice hârdău, netot, caracudă, zurliule, ciufut, bată-te-ar năpasta, nebune, măi papă-lapte, lua-te-ar benga să te ia etc. Scena domestică reînviată de târgoveață aduce în
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
mânzul de zglobiu/ și ca o coțofană guraliu./ În timp ce behăia cântând, la gât/ Guși lungi de piele-i bâțâiau urât.../ Ce-a zis în sine Mai doar Domnul știe,/ Văzându-l în izmene, cu scufie/ Pe cap și cu grumazul scofâlcit;/ Socot că nu i-a prea prețăluit/ Îmbrățoșarea...” 892 Viața domestică pare a urma cursul prefigurat de nunta celor doi, femeia este obedientă și nu își exprimă, în nicio manieră, gândurile, sentimentele, dorințele, cel care se evidențiază mereu fiind bătrânul
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
sulfină și d-aglici!... Însăși umbrele obscure Din pădure, Învelite-n giulgiul lor, Sar pe sumbra bălărie Într-o mie De-nvîrtiri într-un picior. În Calul, excurs liric asupra utilității nobilului animal (cu documentație fantastică), remarcabilă e viteza prozodică: Moartea iarăși scofâlcită Și-nvelită În lințolu-i infernal, Cu o coasă la spinare Fuge tare, Fuge tare tot pe cal! Când fantastic zbiară surle, Și să urle, Face munții, ape, mal, Noaptea-n selba cea obscură, Mi se-ncură Riga Elfilor pe cal! Depărățeanu
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]