329 matches
-
sărac”, „Sunt cu un cuvânt mai tăcut”. Luată separat, fiecare asemenea asociere este de efect, dar, prin reiterare, procedeul își pierde expresivitatea. Evoluția lui Gh. Tomozei în cadrul generației sale este asemănătoare, până la un punct, cu aceea a lui Florin Mugur. Scutieri ai lui Labiș și formați într-o anumită mentalitate literară (aceea care cultivă poezia evenimentului și respinge programatic modernitatea), ei au prins cu greu cadența impusă de noul eșalon al generației, afirmat după 1960. [...] Gh. Tomozei s-a adaptat cu
TOMOZEI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290221_a_291550]
-
grotesc simulacru de democrație al unei lumi definitiv apuse: adunarea de partid. Maimuțărindu-i pe adulți, copiii care mișună pe maidanele promiscue din jurul locuințelor-ghetou nu se mai travestesc în hoți și în vardiști ca altădată, ci în mineri și în scutieri, semn că au prins și ei din zbor regula jocului. Diverse repere ludice ale realității apar, emblematic, la tot pasul: jocul cu mingea și cu cercul, jocul de popice, jocurile infantile. Mai mult decât în cărțile anterioare, în Uscătoria de
ŢUCULESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290279_a_291608]
-
1981; Agent pentru probleme speciale, București, 1993. Repere bibliografice: Marian Vasile, „Pe drumuri de bazalt și nisip”, „Scânteia tineretului”, 1976, 8 584; Ion Vasile Șerban, Pe drumurile reportajului (de bazalt și nisip), VR, 1977, 8; Piru, Debuturi, 140-142; Dana Dumitriu, Scutierul fără speranță, RL, 1982, 16; Horia Gane, Vulturul de mare cu bomba în gheare, CNT, 1993, 36; Popa, Ist. lit., II, 1023. M. Vs.
TALPA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290041_a_291370]
-
întreținând o religie a „bunului-simț” care se sprijină pe un enorm dispreț față de cărți și învățătură. Când i se dă în glumă să cârmuiască o insulă însă, Don Quijote însuși bagă de seamă că, deși cu gândire și obiceiuri de asin, scutierul este priceput în arta de a conduce. Și, într-adevăr, Sancho devine guvernator strălucit. Avea „școala vieții”, pe care reprezentanții ei o considerau superioară oricărei „școli livrești” - cum erau cele ecleziastice. Dar Comenius ignoră intenționat existența acestor hidden curricula pe
Teoria generală a curriculumului educațional by Ion Negreț-Dobridor () [Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
monopolizau. Răspunsul ce a mai rămas la dispoziția universităților este reprezentat de sistemul de doctorat, unde încă dețin monopolul diplomelor și al tinereții cercetătorilor. Totuși, nici acesta nu este lipsit de neajunsuri, atâta vreme cât încă se probează forma feudală a dominării „scutier”-doctorandului de către „cavaler”-profesorul ce își apără cu cerbicie toate privilegiile. Universitățile europene se străduiesc acum să reformeze din temelii ciclul de studii al doctoranturii, să înlăture zgura tradițiilor feudal-nobiliare și să stabilească parteneriate cu alte structuri, inclusiv industriale, pentru
Sociologie și modernitate. Tranziții spre modernitatea reflexivă by Lazăr Vlăsceanu () [Corola-publishinghouse/Science/2357_a_3682]
-
Grigore Tăușan (Petronius). Poeți importanți, tradiționaliști sau reprezentând noile orientări literare, colaborează nu doar cu versuri, ci și cu articole sau cu proză. Octavian Goga publică Însemnările unui trecător, Ciocoismul vine la noi, dar și Poezii noi; Ion Minulescu - Cântecul scutierilor, Citiți-le la drum, Mode, Cafeneaua boemilor, Sărutarea; G. Coșbuc își va publica poemele la rubrica „Povestiri orientale”, semnând și articolul Sărbători fără de rost; D. Anghel - Un vis simbolic, Sămănătorul, Amintiri despre Ioan Adam, Reflecțiile unui poet, iar G. Topîrceanu
MISCAREA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288184_a_289513]
-
parcă în fir de mătase, cu o anume suavitate a versului ce riscă să eșueze în dulcegărie („Chiar tu erai liana înălțată/ pe gâtul cerului înlăcrimat/ cu geana ochilor încercănată/ sub care-n scurta vară-am înnoptat” - I.). M., „un scutier al iluziei”, desfășoară un lirism al decantărilor sentimentale, cu versuri frumos caligrafiate, ceremonios construite din stări și trăiri diafane, ca o muzică de cameră calmă, reconfortantă în singurătate. Poetul trece însă spre o atitudine convențional-sonoră, aproape dezastruoasă, de evocare lirică
MOCANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288198_a_289527]
-
a Transilvaniei („Pământ de iubire - Țară de suflet/ Se mai aud încă voievozii munților/ din piscuri în piscuri călcând - ca uriașii/ Se mai aud încă voievozii munților/ cu moartea cea moartă călcându-și vrăjmașii” - Închinare Transilvaniei). SCRIERI: Alarhos, Cluj-Napoca, 1975; Scutier al iluziei, Cluj-Napoca, 1980; Spuse fratele nostru, Cluj-Napoca, 1984; Marele dresor, Cluj-Napoca, 1997; Teohar Mihadaș. In memoriam, Cluj-Napoca, 1999. Ediții: Al. Rosetti, Corespondență (1934-1990), I-II, Cluj-Napoca, 2000; Ștefan Manciulea, Avram Iancu și Blajul, Cluj-Napoca, 2000 (în colaborare); Poezia friulană
MOCANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288198_a_289527]
-
până în zilele noastre, tr. Pimen Constantinescu, Cluj-Napoca, 1995. Repere bibliografice: Valentin Tașcu, „Eu port această ființă”, F, 1973, 1; Al. Piru, Debuturi premiate, AFT, 1975, 10; Laurențiu Ulici, „Alarhos”, RL, 1975, 39; Poantă, Radiografii, I, 309-311, II, 112-114; Irina Petraș, „Scutier al iluziei”, „Făclia”, 1981, 10 618; Vasile Sav, „Spuse fratele nostru”, TR, 1984, 37; Tașcu, Poezia, 171-175; Ulici, Lit. rom., I, 282-283; Poantă, Dicț. poeți, 127-128; Dicț. scriit. rom., III, 262-263. Ct.C.
MOCANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288198_a_289527]
-
mine mustrător. "Mare încăpățânat", reușii să smulg din gândurile sale. Fă cum vrei. Ce trebuie să mai pun pe mine? Începu să scotocească prin ladă, căci nu era tocmai ordonată. Mă uitam la el zâmbind. Era caraghios. Semăna cu un scutier din Evul Mediu care-și pregătea stăpânul pentru un turnir. Zâmbind, ridicasem privirea de la el și mi-o plimbam prin încăpere. Timpul încetinise. Apoi am văzut abisul metalic. BANG! Un tunet străbătu sala și izul prafului de pușcă se răspândi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1464_a_2762]
-
manager și purtător de spadă. Hernandez se-ntoarse după ce vorbise cu managerul său. — Ai braț bun, puștiule, Îl complimentă Manuel. — Mă plac, spuse Hernandez fericit. — Cum a fost paseo? Îl Întrebă Manuel pe omul lui Retana. — Ca o nuntă, răspunse scutierul. Frumos. Ați ieșit ca Joselito și Belmonte. Zurito trecu pe lângă ei, o statuie ecvestră masivă. Își răsuci calul spre toril, pasajul din cealaltă parte a arenei, pe unde avea să iasă taurul. Era ciudat să fie În lumina reflectoarelor. El
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
reunească în curând pentru a-și face de cap din nou pe străzile nobilei capitale a helveților. Dar ce se întâmpla? De ce se opriseră cei doi care mergeau în față? — Atenție! Ceva nu e în regulă, îi avertiză bătrânul Ricarius, scutierul tatălui său. Luând seama la comportamentul ciudat al celor doi războinici, care făceau semne în mijlocul drumului, Waldomar își ascuți privirea și, automat, încetini pasul calului. între timp, Waltan pusese deja mâna pe mânerul săbiei. Unul dintre cercetași se întoarse și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
scurt. — Or fi ai noștri, nu? Ochiul sever al tatălui, însă, îl reduse la tăcere. îl văzu cum schimbă o privire cu Ricarius. — Ce spui? De fapt, locul ăsta pare făcut pentru o ambuscadă. Frământându-și barba deasă și roșcată, scutierul încuviință: — Edilbert are nas bun; și pe urmă, a trăit toată viața printre cai. Dacă îi simte acolo, în față, înseamnă că e adevărat. Waltan trase sabia din teacă: — Dar cine ar putea fi? întrebă, făcând ochii roată. Ricarius începuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
ani, judecând după mustățile răsucite, la fel de lungi pe cât de scurtă trebuia să-i fi fost judecata; toate acestea îl arătau a fi omul potrivit cu puținătatea obligațiilor sale. Chiar el fu cel ce apăru în prag, însoțit de un tânăr, un scutier robust, înarmat până în dinți. înaintând în încăpere cu dezinvoltura ce îi venea de la faptul că era, la urma urmei, ocupantul de drept, i se adresă cu voce dogită: — Totul e gata, Prefectule. Ricarius, aici lângă mine, îți va fi călăuză
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
moment, ceea ce-l preocupa era observația neplăcută că nici un nobil burgund nu-i fusese încă trimis în întâmpinare să-i deschidă drumul până la castellum, unde - după câte i se spusese - era convocată adunarea principilor. De fapt, excepție făcând cei trei scutieri ai lui Wolfhram, ce mărșăluiau în frunte arborând stindardul lui Gundovek, intrarea sa în Genava avusese loc fără nici o solemnitate. Cunoștea destul de bine cetatea: zidurile sale robuste, de curând întărite cu materiale luate din cele mai mici burguri învecinate, casele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
guvernatorului roman. în el, Sebastianus îl recunoscu pe Gundovek. în spatele vorbitorului, trupul lui Waldomar și cel al fiului său, cu armele lor alături, erau întinse pe catafalcuri acoperite de pânze închise la culoare. Lângă ele vegheau cavaleri de rang și scutieri în splendide armuri, dar în față, în primul rând, Sebastianus zări, așezate pe jilțuri din fier forjat, și câteva femei acoperite cu văl. în cea din mijloc, matură, dar încă atrăgătoare, el o recunoscu pe Grimhilde, soția lui Gundovek, iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Prompt, Mataurus se postă în fața lui Audbert, înfruntându-l pe Gualfard, care se repezise înainte cu sabia ridicată. Gundovek se interpuse între ei și, cu un reflex extraordinar, apucă încheietura războinicului și îl opri, în vreme ce gărzile sale aținteau armele către scutierii care îi apărau spatele. Gâfâind, ținut de mâini robuste și de săbiile îndreptate spre el, Gualfard strigă: — Nu pot să tolerez un asemenea afront! Nu se poate să-i dați crezare câinelui ăstuia! Nu e decât un țărănoi, o râmă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
coridor și apoi pătrunseră în loggia vechiului peristil, în a cărui grădină, invadată de buruieni și părăsită cu totul, stăteau în așteptare, angajați în mici conciliabule ori dormind lungiți pe jos, înveliți în pături aspre, o mulțime de slujitori și scutieri ai delegaților încă găzduiți în palat. La pașii lor, ce răsunau sec sub arcade, se adăugaseră acum cei ai lui Vitalius, care, venit în fugă din marea piață, îi urma în tăcere, gata să îndeplinească ordinele. Sebastianus, observând că sosise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de la câmpie, veneau în număr mare spre Genava. întreaga regiune, pe de altă parte, se mobiliza pentru război: zi de zi, de prin sate, veneau către punctele de adunare sute de războinici burgunzi, fiecare din ei însoțit nu numai de scutierul său și de servitori helveți înarmați, ci și de o mică trupă de țărani înarmați cu securi și sulițe. Cu surprindere, Sebastianus costată că, deși nu trecuseră nici zece ani de când burgunzii, așezându-se în Sapaudia, își luaseră, aproape în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
femeile, vitele prădate și prizonierii; cu atât mai rău pentru cine ar fi dormit sub cerul deschis. Odată încheiată lupta, își dăduse jos aproape toate piesele din armură, păstrând doar platoșa și lăsând tot restul în carul lui Kayuk. Mandzuk, scutierul fidel, de acum trecut de șaizeci de ani, care îl însoțea totdeauna în luptă, aștepta mai departe, lângă o veche spălătorie. îndesat și puternic, sever și imperturbabil, ținea stindardul clanului lui Balamber - un taur negru pe un câmp verde - și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
un taur negru pe un câmp verde - și privea, fără a face comentarii, satul în flăcări; chipul său împietrit, străbătut de cicatrici adânci, nu trăda nici cea mai vagă expresie. în realitate, Mandzuk era mult mai mult decât un simplu scutier: toți războinicii lui Balamber, inclusiv Khaba și Odolgan, precum și capii celor zece jagun, centuriile mingan-ului, știau să execute fără șovăială ordinele pe care li le transmitea, fiindcă Mandzuk vorbea numai în numele comandantului său, de care îl lega aceeași devoțiune absolută
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
ridică brusc în picioare și îi trimise pe toți afară, dar nu și pe Sebastianus și pe Mandzuk, pe care romanul îl observase încă înainte de a-l cunoaște pe el, grație descrierii perfecte pe care i-o făcuse Lidania. Impasibil, scutierul lui Balamber asistă la ieșirea celorlalți, ținându-și privirea concentrată doar asupra lui. Deși știa foarte bine cât de greu era să citești ceva pe chipurile hunilor, Sebastianus fu uimit de lipsa totală de expresie a acestuia. „în cincisprezece zile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
-i puse mâinile pe umeri: — Dar mă interesează mult pe mine, înțelegi? Eu - spuse apăsat - vreau Genava și o s-o iau. O sclipire de ironie se aprinse în ochii lui Mandzuk: — Genava și o anumită vale, așa-i? înțelegând că scutierul său făcea aluzie la ceea ce auzise ceva mai înainte referitor la Frediana, lui Balamber îi fu de ajuns o clipă ca să se îndrepte cât era de lung; privirea sa fulgeră înainte de a răspunde cu o hotărâre de neclintit: — Da. Nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
îi fu de ajuns o clipă ca să se îndrepte cât era de lung; privirea sa fulgeră înainte de a răspunde cu o hotărâre de neclintit: — Da. Nimic n-o să ne poată rezista. O să-i mătur pe burgunzi din Sapaudia. încruntându-se, scutierul observă, pe un ton vag insinuant: — Nu chiar pe toți, cred. Balamber se înnegură: Mandzuk sărea peste cal. Cu toate acestea, se mulțumi să-l privească sever. — Acum du-te, conchise, bătându-l prietenește pe umăr, și fă tot ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
cu ambele mâini în sulița sa și părea să-l cerceteze pe unul dintre aceștia cu deosebită atenție. Mânat de o presimțire urâtă, Balamber îl împinse cu o mână pe Odolgan; călcând peste morți și peste răniți, se apropie de scutierul său și își aținti privirea la războinicul ucis. Fără să spună o vorbă, se lăsă în genunchi și, încet, întinse dreapta să-i închidă ochii. Odolgan veni și el și tresări. — Khaba! exclamă. — Da. — Conducătorul lor a fost. Cel cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]