661 matches
-
dânsul, iar apoi Își duse mâna la gură, cu un sughiț. - Dar sunt... - Sunt morți. Cum au spus oamenii dumitale. Zeci de vâslași, aliniați pe băncile lor, păreau să ia parte la o parodie macabră, aplecați peste rame parcă În sforțarea convulsivă a vâslitului. Alte siluete zăceau răsturnate spre pupa, În jurul timonei. Cadavrele erau umflate și acoperite de un lichid uleios, ca și când ar fi rămas mai multe zile expuse la soarele fierbinte. Privi În jur dezorientat. O adiere de vânt cald
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
în cele ce urmează. Precizam că ea vehiculează aceleași teme impuse de Moscova, limbajul fiind oarecum adaptat la acest tip de propagandă comunistă. Introducerea, într-un stil ditirambic, relatează despre „istoricele înfăptuiri” ale statelor socialiste, determinând reacția „imperialiștilor”, care „fac sforțări nebunești să răstoarne noul regim făurit prin lupta poporului muncitor din țările cu democrație populară și să readucă vechile regimuri de exploatare și asuprire”. Despre Tito, cursanții sunt învățați că este „un vechi spion și provocator al imperialiștilor americani și
Despre „titoism”. Cu aplecare specială asupra prezenţei sale în presa Gorjului by Gheorghe Nichifor () [Corola-publishinghouse/Journalistic/91558_a_93007]
-
îi ținea deschiși ca să mă vadă; plini și languroși, nu făceau nici un efort, ci doar primeau sau oglindeau. Curând nici eu n-am mai putut observa nimic, însă mi-am dat seama că ieșisem din ascunziș, din vizuină, părăsindu-mi sforțările, scopurile, observațiile, nemaivoind nimic din ce nu îi era menit ei și simțit la fel de ea. Am stat așa o bucată de vreme, relaxându-ne și desfăcându-ne încet din strânsoarea brațelor, apoi apropiindu-ne din nou, sărutând gât și claviculă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1872_a_3197]
-
pe peron, se uită la tăbliță să se convingă dacă asta-i cursa rapidă pentru Valea Brândușelor, se repede la ușă și o deschide. Nu vezi că dau înapoi?! țipă șoferul frînînd. Merg și eu spune Dorin, cu o ultimă sforțare. Cursa-i plină. Merg în picioare, vă rog! Asta-i cursă rapidă, nu iau în picioare. Mergi cu escală în Tâgușor, peste două ore. Vă rog! răsuflă din greu Dorin, întinzîndu-i banii. Vreau să ajung mai repede. Ia-l aprobă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
-
pe dușumea Între cadavre care aveau o Înfățișare stranie: rigidizați În poziția În care căzuseră pe jos, Încleștați Între ei, formaseră o masă legată și neîntreruptă. În vagon era un miros oribil, un amestec de sânge, cadavre și fecale. Cu sforțări mari m’am descleștat din marea cadavrelor. Porțile vagonului au fost cândva deschise și din depărtare se striga să aruncăm cadavrele din vagon. Cei din afară nu se puteau apropia de vagoane din cauza mirosului. Cei care se apropiau umblau cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2137_a_3462]
-
sephiroți, sephire, emanații, extensii, cunoscut, necunoscut, acestea sunt alte cuvinte, alte denominații, alte paradigme. Alte modele semantice schimbătoare. Perifrastice. Altă disecție de aer. Alte fluxuri vocale. Alt discurs. Altă retorică. Universalia sunt realia, universalia non sunt nomina! Restul consistă în sforțări și în eforturi umane primitive, asimptotice, deci, incomplete, searbede, rudimentare, de a descrie și de a cuprinde o realitate vie cu mult mai complicată. Sau, cu mult mai simplă. Nu pe tine te-a-ntrebat! îl ia Fratele la rost. Te bagi
Apocalipsa după Sile by Dinu D. Nica [Corola-publishinghouse/Imaginative/889_a_2397]
-
din zaiafeturile ei obișnuite, și o rugă să vină și ea, o oră măcar; era lauda ei cea mai mare, iar nepoata, cu gândurile încă la elevele ei, încuviință, înțelegând, printr-o alianță simpatetică, slăbiciunile nevinovate ale mătușii care făcea sforțări neobservabile în substanța lor, - dar numai ea știa câte - de oprire a timpului. 4. Timpul trecea însă nepăsător, fără vârstă, încât Ana întâlnindu-l în cerdacul casei, acum când primăvara se afla în toiul împlinirii ei, se opri în fața lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
de stânga. S-a gândit puțin ca și cum ar fi făcut o analiză a tot ceea ce știa și mi-a răspuns că ,,oamenii au fost de vină !!!". Adică oamenii au fost de vină că au rămas oameni în ciuda tuturor presiunilor și sforțărilor de a crea un ,,om nou". Răspunsul său era profund adevărat și surprindea fațeta ascunsă și profund dăunătoare, de care nu vorbește nici un socialist, a inadecvării acestui tip de construcție socială la om și la tot ceea ce înseamnă umanitate. Socialismul
[Corola-publishinghouse/Science/84937_a_85722]
-
exprimării spontane, a relatării trepidante, pe nerăsuflate. Aducerile-aminte năvălesc în conștiință impetuos, clipele trecute sunt retrăite cu o nouă febrilitate, o vibrație intensă, un zguduitor plâns lăuntric se zbuciumă în vorbe, încercând să le stranguleze, vânzolindu-se, cedând până la urmă sforțării de a păstra calmul, sobrietatea tonului, ceea ce duce la asociații aparent incoerente, la învălmășiri de idei, la necesitatea întreruperilor, revenirilor, precizărilor repetate. Procedeul e dictat de temperatura specială a prozei lui S. și, împreună cu alte elemente de tehnică literară, precum
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289869_a_291198]
-
a accesului la cultură, cât și a producerii acesteia 4. Dacă nu se poate „înălța” cultura fără colaborarea tuturor „sufletelor”, „inițiativelor” și „indivizilor”, atunci - credea în 1926 Virgil Bărbat - numai o societate în care „nervul existenței îl formează acțiunea și sforțarea individuală” poate dezvolta deopotrivă nevoia de creație și cultură, poate formula un „program de activitate” pentru fiecare dintre facultățile umane, „având mereu în vedere armonizarea lor tot mai mare”. Individul este chemat deci să nu asimileze pasiv produsele culturii, ci
[Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
și în formația lor trebuie să se regăsească o componentă cultural-pedagogică” (Văideanu, 1987). Virgil Bărbat formula, cu șase decenii în urmă, pentru asociația pe care o crease și slujitorii ei, obiective asemănătoare: întoarcerea hotărâtă spre „lume”, legarea științei de viață, „sforțarea universității de a se apropia de popor, interesându-l și legându-l de opera ei” (Bărbat, 1926, p. 21). Aceasta nu prin vorbe, ci prin acțiune, prin gruparea în „jurul unor ideale” pe care să le transforme în fapte de
[Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
universalul, care îi este apriori cunoscut, în vreme ce scriitorul român încearcă a desprinde din observația momentului o schemă universală, pe care în momentul începerii romanului n-o are clară în minte. Adevăratul clasic nu se ridică de la particular la universal, făcând sforțări inutile de a da semnificație evenimentului, el exemplifică (subl. aut.) doar universalul, când acesta apare întâmplător, aproape formulat într-un eveniment." Disocierea subtilă pe care o face Călinescu se subsumează aceleiași atitudini admirative față de modelul clasic francez. Aspirația către universalitate
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
a personalității creatoare. în această privință, filosofia ne servește exemplul cel mai izbitor. Așezată pe baze autonome, o filosofie nu există, ci atâtea sisteme contradictorii câți cugetători le alcătuiesc. Există o tragedie în istoria filosofici și ea ne apare din sforțările individuale, ce se anulează unele pe altele, de a explica esența vieții sau unitatea existenței. Pornind de la acest nobil gând, fiecare filosof ajunge la o concluzie, care e în divergență cu concluziile celorlalți filosofi. În ansamblul lor, toate sistemele dau
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
atare. Ea „prinde” ceea ce știința legată de limbaj și de concepte nu va putea atinge vreodată. Din această perspectivă, o bună parte din istoria filosofiei, apreciază Cassirer, ni se înfățișeză, dincolo de opoziția dintre orientări și sisteme, ca o suită de sforțări îndreptate în una și aceeași direcție. Iar lipsa unor rezultate convingătoare ale acestor eforturi mereu reluate este cea care nutrește scepticismul. El se asociază fiecăruia dintre ele așa cum se asociază umbra obiectului. Toate aceste mișcări de la o extremă la alta
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
tind să treacă dincolo de aceste limite. Cultivarea talentelor reprezintă mijlocul în vederea atingerii acestui scop. Ceea ce face din om o ființă rațională - tendința de a-și cultiva talentele - ar deveni imposibil potrivit maximei de a trăi cât mai comod, evitând orice sforțări. O ființă rațională nu poate dori să fie împiedicată dezvoltarea aptitudinilor și talentelor ei fără a renunța la calitatea de a fi înzestrată cu voință. A voi ca refuzul cultivării talentelor să fie o lege universală înseamnă, prin urmare, ca
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
câtuși de puțin că o anumită alegere, decizie sau acțiune își va pierde orice valoare morală de îndată ce va fi în acord cu înclinațiile agentului. Kant ar fi zis, poate, că acei oameni care urmează de cele mai multe ori glasul rațiunii fără sforțări extreme, necesare pentru a învinge înclinații contrare, sunt oameni care au o fire fericită. Asta nu îl va împiedica să-i admire cu deosebire pe cei care rămân fideli poruncilor rațiunii la capătul unei lupte grele cu impulsul de a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
în română, care ar putea fi redată prin „atitudine pătrunsă de conștiința priorității datoriei”. Virtutea nu este contemplarea plină de venerație a binelui, ci tăria morală a voinței în îndeplinirea datoriei. Virtutea reprezintă pentru Kant, înainte de toate, înălțare, depășire prin sforțare. Ca atare, ea nu este ceva demn de răsplată, ci constituie propriul ei scop și propria ei răsplată. Virtutea există doar acolo unde există înaintare, perfecționare, în direcția pe care o indică imperativele rațiunii practice. Vorbind despre datoria față de sine
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
îngriji doar de propriul ei bine și aceasta adesea în dauna binelui semenilor. Tocmai deoarece, în opoziție cu o „voință pură”, voința noastră de a face binele este unul din acele lucruri care se obține doar cu prețul unor mari sforțări, Kant admitea că „omul divin” nu va putea fi dat drept pildă „omului natural”2. Filosoful vedea în „natura umană sensibilă” o piedică de netrecut în calea înfăptuirii depline a idealului moral. Adresându-se celor care sperau că o colectivitate
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
scrie despre virtute că „ea trebuie să fie considerată pentru sine drept propriul ei scop și drept propria ei răsplată”15. În centrul reprezentării kantiene despre viața bună stă ideea că aceasta va putea fi câștigată și păstrată numai prin sforțarea aspră și continuă a omului de a-și supune deciziile și acțiunile controlului rațiunii. Ca ființă sensibilă, omul are predispoziții și înclinații parțial bune și parțial rele. Răul în purtarea omului nu izvorăște din înclinații, ca atare, ci din lipsa
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
buna lui reputație, într-o colectivitate cu moravuri bune. Mobilul faptelor sale constant bune va fi, în acest caz, preocuparea pentru păstrarea și consolidarea reputației, și nu intenția pură, izvorâtă din legea morală. Viața bună se obține, așadar, printr-o sforțare necontenită de a face din legea morală resortul și mobilul acțiunii, acea sforțare prin care omul câștigă și menține controlul rațiunii asupra a tot ce năzuiește, decide și întreprinde. Mai mult, pentru Kant viața bună este însăși această sforțare și
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
bune va fi, în acest caz, preocuparea pentru păstrarea și consolidarea reputației, și nu intenția pură, izvorâtă din legea morală. Viața bună se obține, așadar, printr-o sforțare necontenită de a face din legea morală resortul și mobilul acțiunii, acea sforțare prin care omul câștigă și menține controlul rațiunii asupra a tot ce năzuiește, decide și întreprinde. Mai mult, pentru Kant viața bună este însăși această sforțare și luptă. Suntem în fața unui motiv central al gândirii sale morale, care va putea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
o sforțare necontenită de a face din legea morală resortul și mobilul acțiunii, acea sforțare prin care omul câștigă și menține controlul rațiunii asupra a tot ce năzuiește, decide și întreprinde. Mai mult, pentru Kant viața bună este însăși această sforțare și luptă. Suntem în fața unui motiv central al gândirii sale morale, care va putea fi caracterizat drept o transfigurare a motivului creștin al jertfei, al sacrificiului. În „Prefața” la Metafizica moravurilor, se vorbește de „o forță și putere herculeană” care
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
atacurilor Răului, el trebuie, pentru a-și afirma libertatea, să fie tot timpul pregătit de luptă. Preț are numai ceea ce se obține prin această luptă. Meritul moral, un merit care poate să revină doar ființelor raționale imperfecte, se câștigă prin sforțare împinsă până la sacrificiu. Constrângerea care decurge din imperativul moral nu se exercită asupra ființelor raționale în genere, afirmă Kant, ci intervine numai „pentru oameni ca ființe naturale raționale, care sunt îndeajuns de lipsiți de sfințenie încât să poată fi cuprinși
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
unde dușmanul este puternic și activ. Nu putem vorbi de virtute la ființele sfinte, acele ființe care nu sunt tentate, nici măcar o dată, să încalce legea datoriei 23. Înțelegerea kantiană a vieții bune drept ceva ce se poate obține doar prin sforțare, luptă și sacrificiu și constă în însăși această sforțare și luptă amintește de o exprimare memorabilă a lui Friedrich Schiller. Acesta spunea că nu adevărul, ci năzuința și sforțarea neîncetată de a se apropia de el, constituie fericirea cercetătorului. Kant
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
de virtute la ființele sfinte, acele ființe care nu sunt tentate, nici măcar o dată, să încalce legea datoriei 23. Înțelegerea kantiană a vieții bune drept ceva ce se poate obține doar prin sforțare, luptă și sacrificiu și constă în însăși această sforțare și luptă amintește de o exprimare memorabilă a lui Friedrich Schiller. Acesta spunea că nu adevărul, ci năzuința și sforțarea neîncetată de a se apropia de el, constituie fericirea cercetătorului. Kant, la rândul său, socotea că cea mai înaltă satisfacție
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]