762 matches
-
expansiune nu justifică însă, în nici un caz, teoriile unor slaviști, conform cărora aceste ținuturi au fost ocupate succesiv de alte populații venite din stepă, alani, pecenegi și cumani. De la acești nomazi, care au lăsat și ei urme destul de evidente în toponimia provinciilor răsăritene (Moldova, Basarabia), mai degrabă decât de la rămășițele triburilor slave, au preluat înaintașii (strămoșii) populației românești teritoriile unde s-au răspândit temeinic. Sunt suficiente dovezi ale pătrunderii lor (românilor) în văile de la est de Carpați, mult mai devreme decât
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
romanic? În Dacia (nordul Dunării), slavii s-au așezat în număr mare și în toate părțile ei, nu numai în unele regiuni, așa cum s-a crezut multă vreme. Aceasta ne-o spune cercetarea obiectivă a izvoarelor istorice, dar mai ales toponimia regiunilor noastre. Chiar fără a avea o cunoaștere exhaustivă a acestor aspecte, nu este mai puțin adevărat că influența slavilor în ceea ce privește denumirile apelor, munților, satelor a fost considerabilă. Dacă cercetăm cu atenție toponimia românească, regăsim până și în văile cele
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
obiectivă a izvoarelor istorice, dar mai ales toponimia regiunilor noastre. Chiar fără a avea o cunoaștere exhaustivă a acestor aspecte, nu este mai puțin adevărat că influența slavilor în ceea ce privește denumirile apelor, munților, satelor a fost considerabilă. Dacă cercetăm cu atenție toponimia românească, regăsim până și în văile cele mai ascunse și până în vârfurile cele mai înalte, urmele așezării slavilor, ale conlocuirii lor cu localnicii romanici. Împrumuturile noastre de la slavii vechi sunt importante-liniile slave se disting ușor la noi în toponimie: Novaciul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
atenție toponimia românească, regăsim până și în văile cele mai ascunse și până în vârfurile cele mai înalte, urmele așezării slavilor, ale conlocuirii lor cu localnicii romanici. Împrumuturile noastre de la slavii vechi sunt importante-liniile slave se disting ușor la noi în toponimie: Novaciul (în Gorj), în Vrancea, iar în Bucovina și Basarabia, întâlnim localități cu terminația în -ăuți: Părhăuți, Milișăuți, Colincăuți, Popăuți, Frătăuți, dar și în -ovăț, precum Volovăț, Iaslovăț, ș.a. Localități ca Tigheciu sau Tighina indică o "diagonală" de penetrație slavă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
proclet, milă, pomină, molitfă, pristol, raclă, vârcolaci, rai și iad. N. Iorga menționa constatarea lui Miklosich: din imensul vocabular slav al limbii române o parte provine din traducerile cărților sfinte. Rezumând, moștenirea slavă în limba noastră este foarte însemnată. În toponimie, ea se întâlnește pe întreg pământul românesc. În limbă, influența înseamnă două cincimi din vocabular, ceea ce arată nu un simplu împrumut de cuvinte, ci amestecul intim al limbii daco-romanilor cu aceea a slavilor, fapt ilustrat și prin formarea de cuvinte
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
încheiat complet și nu mai aflăm numele lor în izvoarele vremii. Rolul slavilor, alături de alți "barbari" (alogeni), în constituirea clasei feudale românești rezultă din mai multe împrejurări: influența slavă asupra limbii române (marele număr de cuvinte slave în limba română), toponimia slavă răspândită în toate regiunile românești, importanța slavilor în alcătuirea nobilimii locale. Un lucru este cert: în ciuda dominării lor, în ținuturile de la Dunăre și Carpați, timp de câteva secole, slavii instalați aici au fost asimilați (romanizați) în întregime, pierzându-și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
etnic să fi fost posibil, trebuie ca daco-romanii să fi alcătuit o majoritate categorică, în toate regiunile, care ar fi putut absorbi minoritatea slavă. Dacă slavii au fost întotdeauna în minoritate, în nordul Dunării, influența limbii slave în limba și toponimia românească nu se poate explica prin superioritatea lor numerică, ci numai prin situația lor superioară, prin poziția lor dominantă, ca alogeni, față de societatea autohtonă, prin pătrunderea lor în rândurile stăpânilor de obști sătești. Liturghia în limba slavă bisericească, impusă românilor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
că relațiile vieții de obște au dăinuit multă vreme în orașe. Această organizare întemeiată pe obști sătești s-a menținut pe teritoriul extra-carpatic și în pragul constituirii statelor de-sine-stătătoare medievale și s-au supus acestora. Izvoarele scrise, dar și datele toponimiei și geografiei istorice înregistrează, în secolele XII-XIII, stadiul avansat al obștilor sătești, confederațiile de obști coagulate, teritorial, în uniuni de obști. Aceste uniuni de obști erau denumite "țări" (din lat. terrae și slv. zemlja) și astfel le înregistrează vechile izvoare
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
românești și grupuri de pecenegi-regele Andrei II, în diploma din 1224, vorbea despre "pădurea românilor și pecenegilor"-o atestare a conviețuirii secuilor cu românii și pecenegii. Influența românilor asupra societății secuiești se manifestă în ocupații și obiceiuri, în onomastică și toponimie. Celelalte grupuri de secui din scaunele Odorhei și Mureș au fost așezate, mai târziu, pe teritoriile respective. Comunitățile (colectivitățile) secuiești aparțineau, sub aspect bisericesc, de "vicariatul de Thelegd", "comunitatea secuilor din Tileagd". După ce stăpânirea maghiară s-a extins spre răsărit
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
acțiunilor berendeilor în slujba Rusiei se înmulțesc-în a doua jumătate a acestui secol, ei constituiau cel mai puternic trib din uniunea "tichiilor negre". Berendeii s-au așezat îndeosebi în cnezatele de Kiev, Halici și Rostov-Suzdal, iar urme sunt și în toponimie. Berendeii au pătruns și mai spre vest, în Ungaria, Slovacia și Bulgaria, ca și în aproape toate regiunile carpato-dunărene, Moldova, Muntenia, Transilvania, Maramureș (avem un sat cu numele Berindeești, lângă Roman, în documentul din 1453, ca și un stolnic, Berindei
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de cuvinte. Au existat legături strânse între români și cumani, care au conviețuit până la năvălirea mongolă, atât în sudul cât și în nordul Dunării. Persistența turanicilor la Dunărea de Jos vreme de câteva sute de ani a lăsat urme în toponimie și în limbă-sunt cuvinte legate de viața păstorească precum cătun, corhană, beci, vătaf, cioban, dușman, buzdugan ș.a. În toponimie, să consemnăm o serie de nume de localități, mai întâi pecenege: Peceneaga (sat), jud. Tulcea, Peceneaga (pădure, jud. Brăila), muntele Picineagul-jud
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cât și în nordul Dunării. Persistența turanicilor la Dunărea de Jos vreme de câteva sute de ani a lăsat urme în toponimie și în limbă-sunt cuvinte legate de viața păstorească precum cătun, corhană, beci, vătaf, cioban, dușman, buzdugan ș.a. În toponimie, să consemnăm o serie de nume de localități, mai întâi pecenege: Peceneaga (sat), jud. Tulcea, Peceneaga (pădure, jud. Brăila), muntele Picineagul-jud. Muscel, râul Peceneaga, afluent al Buzăului, Pișineaga, în Țara Hațegului, Beșimbav, în Țara Făgărașului, Dealul Beșinoului, lângă Sibiu, satul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
o parte a cumanilor rămași sau refugiați aici, după 1241, vor fi curând aserviți-o dovadă este numele de Coman dat uneori robilor țigani. Contactele îndelungate și strânse cu neamurile turcice (pecenegi, uzi, cumani) și-au pus amprenta și în toponimia și hidronimia extracarpatică, mai ales la est de Carpați (vezi A. Boldur, Istoria Basarabiei, I, Chișinău, 1937, p. 89-90). O parte din toponimele menționate este posibil să fi fost aduse de populația venită de pe versanții apuseni ai Carpaților. Adoptarea unor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fixat capitala a preocupat pe istoricii români. Se admite, în general, că nucleul statului său se afla în nord-vestul Moldovei, adică în imediata vecinătate a Maramureșului. Tradiția istorică asociază acțiunea lui Dragoș îndeosebi de regiunea de nord-vest a țării, unde toponimia îi evocă numele și faptele. Potrivit legendelor locale, el ar fi ridicat o biserică de lemn la Volovăț, unde a și fost îngropat, o cetățuie de pământ, a întemeiat orașele Baia și Siret, a construit bisericile de piatră de la Siret
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
vol. I, București, EIBMBOR, 1991, p. 255-261. 24. Istoria Românilor, vol. III, p. 569-571. 25. Dim. Onciul, Dragoș și Bogdan, fundatorii principatului moldovenesc, în Scrieri istorice, București, 1968; Gh. Brătianu, op. cit., p. 126-127, 151-152, 156-157; C. Mătasă, Câmpul lui Dragoș. Toponimia veche și actuală din județul Neamț, București, 1943; Șt. S. Gorovei, Dragoș și Bogdan, întemeietorii Moldovei, București, 1973; Idem, Tradiția ¨descălecatului¨, înțelesuri și confuzii, în AIIAI, 1983, p. 89-105; Idem, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iași, 1997. 26. Gh. Brătianu, op. cit
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
secolele X-XIII), în S.T., 1990, nr. 1, p. 103-120. Diculescu C., Vechimea creștinismului la români. Argumentul filologic, București, 1910. Idem, Contribuție la vechimea creștinismului în Dacia: din istoria religioasă a gepizilor, în AIINC, III, 1924-1925, p. 357-376. Donat I., Despre toponimia slavă din Oltenia, Craiova, 1947. Idem, Păstoritul românesc și problemele sale, în Studii, 1966, nr. 2, p. 281-305. Dragomir S., Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu, București, 1959. Drăganu N., Românii în secolele IX-XIV pe baza toponimiei și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Despre toponimia slavă din Oltenia, Craiova, 1947. Idem, Păstoritul românesc și problemele sale, în Studii, 1966, nr. 2, p. 281-305. Dragomir S., Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu, București, 1959. Drăganu N., Românii în secolele IX-XIV pe baza toponimiei și onomasticii, București, 1933. Idem, Toponimie și istorie, Cluj, 1928. Drăghiceanu V., Despre mănăstirea Câmpulung. Un document inedit, în BOR, 1964, nr. 3-4, p. 284-335. Focillon H., Anul O mie, București, Editura Meridiane, 1971. Florescu R., Ciobanu R., Problema stăpânirii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
1947. Idem, Păstoritul românesc și problemele sale, în Studii, 1966, nr. 2, p. 281-305. Dragomir S., Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu, București, 1959. Drăganu N., Românii în secolele IX-XIV pe baza toponimiei și onomasticii, București, 1933. Idem, Toponimie și istorie, Cluj, 1928. Drăghiceanu V., Despre mănăstirea Câmpulung. Un document inedit, în BOR, 1964, nr. 3-4, p. 284-335. Focillon H., Anul O mie, București, Editura Meridiane, 1971. Florescu R., Ciobanu R., Problema stăpânirii bizantine în nordul Dobrogei în sec
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
p. 100 și urm. Holban Th., ˝Popii˝ și Biserica românilor din Polonia, în Arhiva, Iași, 1931, p. 25-30. Horedt K., Contribuții la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII, București, 1958. Iordache G., Ocupațiile tradiționale pe teritoriul României, București, 1997. Iordan I., Toponimia românească, București, 1963. Iorga N., Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe, București, 1899. Idem, Inscripții din bisericile României, București, 1905. Idem, Câteva date despre cronicile și tradiția noastră istorică, în AARMSI, 38, 1910-1911, p. 129-146. Idem, Acte românești din
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
t. II, 1924, p. 247-269. Matei M. D., Studii de istorie orășenească medievală. Moldova (sec. XIV-XIV)), Suceava, 1970. Idem, Geneză și evoluție urbană în Moldova și Țara Românească până în secolul al XVII-lea, Iași, 1997. Mătasă C., Câmpul lui Dragoș. Toponimia veche și actuală din județul Neamț, București, 1943. Mehedinți S., Creștinismul românesc, București, 1941. Meteș Șt., Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII-XX, București, 1977, p. 22-36. Mârțu F., În legătură cu problematica primei capitale a Țării Românești, în BOR, 1970, nr.
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Dacia, 1971. Idem, Contribuțiuni documentare la istoria românilor în secolele XIII și XIV, Sibiu, 1944. Păcurariu Pr. Prof. Dr., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, București, EIBMBOR, 1991. Idem, Începuturile Mitropoliei Transilvaniei, București, 1980. Petrovici E., Studii de dialectologie și toponimie, București, 1970. Pippidi D. M., Contribuții la istoria veche a României, București, 1967. Idem, Studii de istorie a religiilor antice. Fapte și interpretări, București, 1969. Pistrui Chiril, Imperiul vlaho-bulgar și patriarhia de Târnovo, în M.A., 1972, nr. 3-4, p.
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Idem, Organizarea eclesiastică a provinciei Scythia Minor în sec. IV-VI, în S.T., 1980, nr. 7-10, p. 590-605. Idem, Christianitas Daco-Romanae, București, 1994. Popescu N. M., Ioan, ˝preutul˝ Episcopiei aromânilor, 1934, nr. 7-8, p. 457-460. Popescu-Ciocănel Gh., Influența orientală în toponimia românească, în Bul. Soc. Geogr., 31, 1910, p. 21-41. Porcescu Scarlat, Iosif, cel dintâi mitropolit cunoscut al Moldovei, în MMS, 1964, nr. 3-4, p. 126-139. Postică Gh., Românii din codrii Moldovei în evul mediu timpuriu, Chișinău, 1994. Idem, Civilizația veche
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cugetând, cu o retorică de catedră, la țară și la destinul ei sau însăilând vreo cronică dramatică. Acestei publicistici întâmplătoare i se adaugă și câteva articole tratând chestiuni de pedagogie, recenzii de cărți științifice și, mai ales, studii meticuloase de toponimie și patronimie, scoase și în broșuri, după ce apăruseră mai întâi în „Orpheus” (1927-1928) și, pe parcursul mai multor ani, în „Anuarul Liceului «Dragoș Vodă»”, pe care B.-A. îl editează din 1921 până în 1939. Sunt contribuții stimabile - luate în seamă de
BILEŢCHI-ALBESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285737_a_287066]
-
Pologașul, Sterpu, Zimbru și Clăbucetul (Stroilă, 1996). Toponimicul tălmăcel reprezintă diminutivarea numelui localității Tălmaciu, al cărei sens derivă probabil din rolul pe care îl aveau în trecut localnicii, dată fiind poziția localității la granița dintre Transilvania și Țara Românească. Asupra toponimiei regiunii au existat de-a lungul timpului controverse, unii lingviști sugerând că toponimicul "mărginime" are origini și conotații politice, implicând ideea de frontieră, de graniță de stat. Ion Conea contrazice însă acest lucru și consideră că toponimicul apare ori de câte ori este
Sat bogat, sat sărac: comunitate, identitate, proprietate în ruralul românesc by Adela Elena Popa () [Corola-publishinghouse/Science/1048_a_2556]
-
apare ori de câte ori este vorba despre așezări unde muntele vine în contact cu regiuni joase. Cu alte cuvinte, el exprimă ideea de margine a unei regiuni naturale, sau de contact între două astfel de regiuni. Reputatul specialist în geografie istorică și toponimie argumentează această idee prin faptul că toponimicul "margine", "mărgineni" apare în multe alte zone ale României (Munții Retezatului, Țara Hațegului, Banat, Munții Sebeșului, ș.a.) și nu doar în zonele unde în trecut a existat o frontieră politică (Conea, 1984: 192-202
Sat bogat, sat sărac: comunitate, identitate, proprietate în ruralul românesc by Adela Elena Popa () [Corola-publishinghouse/Science/1048_a_2556]