314 matches
-
Boetius să discute astfel de probleme ca filozof, cu atît mai mult cu cît în operele precedente, Opuscula theologica, scriitorul abordase ca filozof, adică dintr-un punct de vedere laic și cu instrumente riguros raționale, problemele cristologiei și ale teologiei trinitare. în fond, în Consolatio întîlnim același demers ca și în Opuscula theologica. O analiză rapidă a operei ne permite să surprindem unele caracteristici esențiale ale acesteia. întîi de toate, opera e structurată în mod abil în cinci cărți. Avem de-
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
condamnare pe care a retras-o însă repede, din cauza reacției episcopilor occidentali, și a cerut convocarea unui conciliu. în 551, Iustinian a promulgat un alt edict, intitulat Declarație de dreaptă credință împotriva celor Trei Capitole, în care, după expunerea doctrinei trinitare opuse lui Arie și Sabellius, urma un paragraf mult mai amplu, consacrat problemei cristologice; era expusă aici doctrina neocalcedoniană referitoare la Cristos „alcătuit dintr-o natură și din cealaltă” (synthetos ex hekateras physeôs), argumentată cu pasaje din Sfinții Părinți, în
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
o construcție a polemicii calcedoniene, diametral opusă monofizismului. Leonțiu s-a străduit în special să scoată noțiunea de ipostas din acea impasse în care ajunsese în urma eforturilor făcute pentru a aplica alcătuirii persoanei lui Cristos definiția ipostasului elaborată de teologia trinitară a Capadocienilor. Potrivit acesteia, ipostasul este individualitatea concretă ce rezultă în urma reunirii proprietăților (idiômata) referitoare la o natură (ousia) care, prin definiție, este tocmai ceea ce e comun mai multor indivizi; ipostasul e opus naturii așa cum particularul (to idion) e opus
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
este individualitatea concretă ce rezultă în urma reunirii proprietăților (idiômata) referitoare la o natură (ousia) care, prin definiție, este tocmai ceea ce e comun mai multor indivizi; ipostasul e opus naturii așa cum particularul (to idion) e opus comunului (to koinon). în plan trinitar, Logosul preexistent este una din cele trei ipostasuri („persoane”) ale Treimii, care au toate una și aceeași natură, cea divină. Ipostasul Logosului este definit tocmai ca reunirea proprietăților Logosului în cadrul naturii divine: faptul că este născut (în timp ce Tatăl dă naștere
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
și patripasianism sau modalism (sabelianism). Încercând să salveze unitatea divină, Marcel al Ancirei, unul din protagoniștii sinodului de la Niceea, va merge până la respingerea ideii existenței din veșnicie a lui Cristos. Cu toate acestea, adopțianismul lui Marcel trebuie nuanțat. Teologia sa trinitară, analizată dintr‑o perspectivă nouă, în contextul polemic al epocii, se dovedește cu mult mai „ortodoxă” decât am crede. T.E. Pollard, referindu‑se la Marcel, vorbește despre un „monarhianism dinamic” foarte apropiat de trinitarismul ortodox 2. Concepția sa eshatologică decurge
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Theodoret. Dincolo de rațiuni de prietenie sau pastorale, la originea programului hermeneutic al episcopului Cyrului se află un alt motiv, mult mai profund, pe care J.‑N. Guinot îl rezumă în acești termeni: „Așa cum lectura Bibliei poate să ofere baza teologiei trinitare și cristologiei definite la sinodul de la Niceea, tot astfel ea arată și realitatea diofizismului antiohian. Iată de ce Theodoret are mare grijă să noteze în comentariile sale ceea ce se referă la natura umană și ceea ce revine naturii divine: neamestecarea naturilor este
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pe carte, așa cum nu înveți să înoți studiind principiul lui Arhimede sau mecanica fluidelor. Ne trebuie legătura de la om la om ca să înțelegem că tainele nu se administrează, ci se dăruiesc, că liturghia nu este un spectacol, ci un eveniment trinitar aflat la limita dintre istorie și eshaton. Conferințele duhovniceștitc " Conferințele duhovnicești" Cei care au venit primii în întâmpinarea acestor nevoi de formare catehetică și liturgică au fost, în chip lăudabil, tinerii. Cum pe vremea regimului comunist a fost interzisă orice
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
oricărui cadru instituțional imaginabil”. Mai întâi, insatisfacția exprimată de autor față de un anumit limbaj propriu dogmaticii teologice trebuie salutată. Foarte frecvent, teologii moderni n-au știut să marcheze diferența radicală între conceptualizarea aristotelică a cauzalității și perspectiva creștină asupra logicii trinitare a întemeierii. Sf. Vasile cel Mare (329-379) vorbește despre monarhia divină a Tatălui, definit ca principiu sau „început - archy (Ioan 1, 1) - al Dumnezeirii”. Dacă metafizica greacă ar prescrie criteriile de inteligibilitate pentru dogma Treimii, atunci Fiul n-ar putea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
operei evagriene 1. Studiile și cărțile sale2 recuperează în ansamblu un Evagrie „duhovnicesc”, un Evagrie „pneumatologic”, un Evagrie care corespunde cadrelor monahale și ecleziale în care a trăit. Suntem departe de fixarea conținutului gândirii lui Evagrie - care reflectă profund teologia trinitară a Bisericii - în datele expirate ale pozitivismului critic. Însă nodul gordian al gândirii evagriene nu își poate găsi soluția prin etalarea unor simple competențe lingvistice, mai ales atunci când acestea sunt livrate unei anacronice interpretări sociologice (prin apel la modelul luptei
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
receptat în presa culturală românească îl constituie apariția unei prime traduceri din opera misticului baroc Angelus Silesius, în reușita versiune a Ioanei Pârvulescu 1. Singurul reproș pe care-l putem aduce acestei ediții bilingve este insuficienta atenție în redarea limbajului trinitar folosit de către autorul german în original (e.g.: s. 64, s. 90., s. 237, s. 246, unde nu este identificată prezența ipostatică a Cuvântului și a Duhului Sfânt). Aproape necunoscută în mediile teologice, filozofice și literare din România, figura lui Angelus
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Corinteni 4, 15). În acord cu mistica ioaneică, exigențele apostolului reprezintă și orizontul de legitimitate al Evangheliei față de sistemul legislativ al Vechiului Testament. Viața în Biserică concretizează pentru creștini, atât la nivel personal, cât și într-o dimensiune comunitară, misterul trinitar al nașterii Cuvântului din Dumnezeu. Experiența înfierii duhovnicești este ecoul perihorezei treimice, în care viața de iubire a Tatălui se împărtășește fără știrbire Fiului și Duhului Sfânt. Fără să pătimească nașterea din nou, teologul ar cădea în platitudinea exteriorității; el
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
creației și al restaurării baptismale, este chemat de Hristos la îndumnezeire. Noutatea rezidă mai degrabă în limbajul adoptat, mai cu seamă pentru că, în mod tradițional, limba greacă exprimă prin termenul de hypostasis un aspect particular al realității. În contextul dezbaterilor trinitare în jurul Crezului de la Niceea, Părinții capadocieni au fixat distincția în cuplul ousia-hypostasis la nivelul diferenței de tip aristotelic între realitatea generică (ousia deutera, la Aristotel, sau katholiky ousia, la Porfir) și realitatea particulară (prote ousia, în limbajul Stagiritului, sau meriky
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
voințe în Hristos, dar o singură persoană). Din punct de vedere strict conceptual, această decizie nu are precedent în gândirea metafizică clasică (adoptată de unii Părinți în antropologie). Faptul că, pe de altă parte, Sf. Vasile vorbește într-un context trinitar despre Tatăl ca „principiu (archy) al dumnezeirii” pare să legitimeze, într-un anumit sens, ideea că persoana divină poate fi temeiul infinit atât al particularității, cât și al universalității. În acest caz, persoana (e.g., Petru sau Pavel) nu mai este
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
amniotică a Duhului. Hristos nu vorbește despre Sine decât pentru a-L descoperi pe Tatăl. Sensul lumii este revelat în conversația perihoretică a Tatălui cu Fiul, ai cărei martori suntem, în Duhul. Pe lângă gramatica liturgică a lecturii, descoperim aici sintaxa trinitară a comprehensiunii Scripturii. Tâlcuitorul inspirat este, literalmente, un ins grațiat și condus dinspre tărâmul umbros al literei către sfera înseninată a recunoașterilor ultime. În acest sens, exegetul rămas ucenic al Cuvântului nu are complexul modern al originalității. Angoasa în fața inautenticității
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
20). Precum parfumul obținut din esențele tari, cunoașterea care înflorește din nuntirea minții noastre cu înțelepciunea Cuvântului se răspândește în spațiu și, mai ales, rezistă în timp. Tâlcuirea are o desfășurare proprie, cu ritmuri dictate de gramatica liturgică și sintaxa trinitară a cunoașterii lui Dumnezeu. Orice punct de acumulare în graficul comprehensiunii reprezintă un pasaj de trecere a inteligenței noastre paupere în „Sinele lărgit” al Cuvântului. Tălmăcind Cuvântul, ne convertim propria minte la acele înțelesuri care, cândva, ni se păreau de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
sens existențial. Cunoașterea singurului Dumnezeu în Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt, implică medierea eclezială și experiența catolicității. Participarea sau comuniunea eclezială este probabil cheia teologiei lui Yannaras, Marion și Zizioulas. Pentru aceștia, viața liturgică și euharistică întrupează toate exigențele teologiei trinitare. Economia divină se manifestă și este recapitulată în cadrul Liturghiei într-un act de supremă donație (Euharistia) oferită regelui creației (omul). Comuniunea eclezială, care gravitează în jurul evenimentului euharistic, are ca scop „realizare istorică a modului de existență al lui Hristos”6
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
liturgic al teologiei" Biserica este comunitatea divino-umană care oglindește constituția donologică a Treimii. Cunoașterea lui Dumnezeu este imposibilă fără revelația iubirii, adusă de Hristos în Duhul Sfânt. Vocația eclezială a persoanei propune un primat al relației atestat deja în revelația trinitară a lui Dumnezeu: Tatăl îl naște din veșnicie pe Fiul, iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl și se odihnește în Fiul. Aceste relații apofatice, care nu implică nici un raport de subordonare ontologică, constituie misterul comuniunii trinitare, sunt reflectate în viața
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
atestat deja în revelația trinitară a lui Dumnezeu: Tatăl îl naște din veșnicie pe Fiul, iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl și se odihnește în Fiul. Aceste relații apofatice, care nu implică nici un raport de subordonare ontologică, constituie misterul comuniunii trinitare, sunt reflectate în viața eclezială. „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21). Pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
o consecință sau o proprietate a naturii divine, ci ceea ce constituie substanța sa”1. Refuzul categoriilor metafizicii permite acestor gânditori să identifice principiul teologic de unitate al Sfintei Treimi în iubirea donatoare a Tatălui 2. Fără această libertate, nici teologia trinitară, nici economia divină n-ar putea fi subiectul contemplației ecleziale. În afara cunoașterii revelate de Hristos în Scripturi, teologia cinstește dumnezeiasca Treime în tăcere. Tradusă într-un plan antropologic, teologia lui Zizioulas recunoaște urgența depășirii viziunii metafizice a omului ca „animal
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Această regăsire a apofatismului personalist nu poate fi completă fără o înțelegere a exigențelor practice - și în primul rând liturgice - ale cunoașterii teologice. Darul Evangheliei făcut acestor timpuri sărace este iubirea, întrupată comunitar și celebrată liturgic în Biserică. Acceptarea revelației trinitare, care ne oferă în Duhul, prin Fiul, cunoașterea Tatălui, ne obligă să privim iubirea în comuniune ca principiu unic de individuare a persoanei. Răspunsul dat chemării lui Dumnezeu coincide cu realizarea unicității apofatice a persoanei. Revelația catolicității persoanei coincide cu
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
un dezastru psihologic și ontologic. Atanasie: Scrisoarea a IV-a către Serapion critica teoriei origeniene prin schimbarea macazului exegetic În cazul lui Atanasie contextul se schimbă. Toată viața și teologia lui sunt marcate de polemica antiariană și, implicit, de chestiunea trinitară. În mod normal el va privi chestiunea blasfemiei Împotriva Duhului dintr-un alt unghi. Atanasie cunoaște, citează și ridică obiecții la teoria predecesorilor săi, plecând tocmai de la Învățătura trinitară: „Este limpede că Fiul, fiind În Tatăl, este și În cei
Glafire. Nouă studii biblice și patristice by Cristian Bădiliță () [Corola-publishinghouse/Science/2307_a_3632]
-
teologia lui sunt marcate de polemica antiariană și, implicit, de chestiunea trinitară. În mod normal el va privi chestiunea blasfemiei Împotriva Duhului dintr-un alt unghi. Atanasie cunoaște, citează și ridică obiecții la teoria predecesorilor săi, plecând tocmai de la Învățătura trinitară: „Este limpede că Fiul, fiind În Tatăl, este și În cei În care este și Tatăl (adică, ne reamintim, În creaturile animate și inanimate, În cele raționale și iraționale) și că Duhul Sfânt nu este absent, căci sfânta, preafericita și
Glafire. Nouă studii biblice și patristice by Cristian Bădiliță () [Corola-publishinghouse/Science/2307_a_3632]
-
absent, căci sfânta, preafericita și desăvârșita Treime este nedespărțită”. El Îl amendează pe Origen printr-o piruetă ingenioasă: teoria din Peri archon se situa, am văzut, pe plan gnoseologic (deși nu rupt de ontologie). Atanasie face amendamentele din unghi dogmatic, trinitar. El se așază nu În perspectiva creaturilor, ci În perspectiva Treimii. Iată desfășurarea Întregului raționament! Dacă totul a fost făcut prin Fiul (Ioan 1,3), atunci cum se poate spune că unele entități au rămas În afara Lui? Din moment ce toate persoanele
Glafire. Nouă studii biblice și patristice by Cristian Bădiliță () [Corola-publishinghouse/Science/2307_a_3632]
-
ascultând de diavol și că datorită acestuia stelele se rotesc pe cer.” Atanasie Îi pune pe farisei În directa descendență a evreilor „din pustie”, idolatri, care-și reneagă Dumnezeul, Închinându-se unui vițel de aur. Pe parcursul expunerii, fidel schemei sale trinitare, alexandrinul „trage spuza” pe turta Fiului. Acesta, rostind logion-ul, ar avea În vedere două forme de blasfem, una „călduță” și pardonabilă, blasfemul Împotriva firii Sale umane (Fiul Omului), și alta pârjolitoare, impardonabilă, blasfemul Împotriva divinității Sale făcătoare de minuni: „Evreii
Glafire. Nouă studii biblice și patristice by Cristian Bădiliță () [Corola-publishinghouse/Science/2307_a_3632]
-
Citez câteva din argumentele sale: 1) În corpus nu există nici un fel de preocupare pentru apărarea Sfintei Treimi, subiect care era totuși la ordinea zilei În secolele al V-lea și al VI-lea ; autorul pare să nu cunoască terminologia trinitară din scrierile lui Athanasie, Vasile, Grigore din Nazianz și Chiril al Alexandriei. 2) Dimpotrivă, tema principală dezvoltată În aceste scrieri, transcendența Dumnezeului treimic față de lume, ar face din ele o apologie a filozofiei creștine Împotriva păgânismului. 3) La obiecția lui
Glafire. Nouă studii biblice și patristice by Cristian Bădiliță () [Corola-publishinghouse/Science/2307_a_3632]